Introducere în studiul Vechiului Testament

Autorul cărţilor I şi II Împăraţi Lipsa în textul acestor scrieri, a oricărui indiciu care să ne ajute să tragem o concluzie finală şi certă privitoare la autor, a determinat formularea mai multor idei. Mai înainte de a le menţiona, vom spune că potrivit Talmudului babilonian (Baba bathra 15b), tradiţia ebraică îl consideră pe proorocul Ieremia, drept autor. Unii cercetători, precum M. Noth, cred că putem vorbi despre un singur autor, care ar fi scris tot documentul ipotetic, numit convenţional „Istoria Deuteronomică”. Argumentul invocat de ei în sprijinul acestei idei, este asemănarea lingvistică şi tematică a cărţilor individuale care se consideră că fac parte din numitul document. Alţii sunt de părere că avem de-a face cu un grup de „purtători ai tradiţiei” (posibil leviţi), care au lucrat împreună la realizarea documentului numit „Istoria Deuteronomică”. Aceşti purtători ai tradiţiei, se susţine că au lucrat chiar în mai multe generaţii succesive. Cei mai mulţi, din cei ce susţin această ipoteză, vorbesc despre două generaţii. Concluzia este că aceste două scrieri au un autor necunoscut (posibil să fie chiar Ieremia), care a avut acces la mai multe surse de documentare, dintre care cele mai însemnate au fost analele împăraţilor lui Iuda, analele împăraţilor lui Israel, şi analele împăratului Solomon. La aceste surse majore (la care se găsesc referiri directe în text), el a mai adăugat şi altele, de mai mică însemnătate. Data scrierii cărţilor În încercarea de a se data scrierea cărţilor acestora, în lipsa informaţiilor directe, s-a făcut apel la evenimente majore care sunt consemnate în text, dar şi la evenimente despre care autorul dovedeşte că nu are cunoştinţă. Cartea a doua se încheie cu eliberarea lui Ioiachin din închisoare, eveniment care a avut loc în anul 560 î.Hr. Implicit, data scrierii cărţii trebuie plasată în urma acestui eveniment. În acelaşi timp, autorul nu dovedeşte că ar avea cunoştinţă despre edictul dat de împăratul Cirus, prin care iudeii deportaţi erau trimişi înapoi la Ierusalim, să rezidească cetatea şi Templul. Acest detaliu, coroborat cu cel amintit mai sus, ne îndreaptă spre concluzia că I şi II Împăraţi, au fost scrise în prima parte a secolului al VI-lea î.Hr., sau cel 251

mai târziu, pe la jumătatea secolului al VI î.Hr., însă nu mai târziu de anul 540 î.Hr. Structura cărţilor Luate împreună, textele celor două scrieri, ne oferă o structură organizată în cinci secţiuni distincte. Prima secţiune majoră, care se ocupă de prezentarea domniei lui Solomon, acoperă capitolele 1 Împ. 1:1 – 11:43. În cadrul ei distingem următoarele componente - Ultimele pregătiri ale lui David - Începutul domniei lui Solomon - Rugăciunea lui Solomon - Administrarea împărăţiei - Zidirea Templului - Dedicarea Templului şi făgăduinţele lui Dumnezeu - Bogăţia şi slava lui Solomon - Apostazia şi declinul lui Solomon Secţiunea a doua a textului cărţilor este dedicată primilor împăraţi care au urmat divizării împărăţiei. Ea se întinde de la 1 Împ. 12:1 până la 16:28. - Nebunia lui Roboam şi revolta iniţiată de Ieroboam - Abia şi Asa, în Iuda - Nadab, Baeşa şi Ela, în Israel, - Zimri şi Omri, în Israel Secţiunea a treia a textului combinat, este dedicată alianţelor militare dintre cele două împărăţii surori, şi se întinde de la 1 Împ. 16:29, până la 2 Împ. 9:37. În această secţiune sunt cuprinse următoarele evenimente - Ahab şi conflictul lui cu proorocul Ilie, până la momentul „Carmel” - Ahab şi Ilie, până la moartea împăratului - Ungerea lui Elisei ca prooroc, şi încetarea activităţii lui Ilie 252

- Alianţa lui Ioram şi Iosafat împotriva moabiţilor - Lucrările miraculoase făcute prin Elisei - Războaiele cu Ben-Hadad şi eliberarea Samariei - Moartea Isabelei Cea de a patra secţiune a textului cărţilor I şi II Împăraţi descrie declinul şi căderea împărăţiei de Nord (Israelul). Ea se întinde de la 2 Împ. 10:1, până la 17:14. Elementele ei interne sunt următoarele: - Faptele lui Iehu (nimicirea casei lui Omri şi a închinătorilor lui Baal) - Atalia şi Ioas, în Iuda - Ioahaz şi Ioas, în Israel, - Amazia şi Azaria, în Iuda, - Ieroboam al II-lea, - Ultimii împăraţi ai lui Israel, - Iotam şi Ahaz, în Iuda, - Căderea Samariei şi repopularea cu păgâni aduşi de asirieni Ultima dintre cele cinci secţiuni ale acestor cărţi, vorbeşte despre regatul din Sud, după căderea Samariei. Secţiunea aceasta acoperă ultimele capitole din cartea a II-a a Împăraţilor (de la 2 Împ. 18:1, până la 25:30). Detaliile ei sunt: - Ezechia şi Sanherib - Boala lui Ezechia, vindecarea lui, - Manase şi fiul său - Reforma din vremea lui Iosia, - Ultimii împăraţi ai lui Israel, şi căderea Ierusalimului în mâinile babilonienilor, - Asasinarea lui Ghedalia şi bunăvoinţa faţă de Ioiachin. Mesajul teologic al cărţilor T. S. Constable afirmă că I şi II Împăraţi, ca şi alte scrieri istorice ale Vechiului Testament, n-au fost scrise doar ca nişte simple 253

înregistrări ale unor fapte istorice semnificative, ci ca să dezvăluie şi să păstreze lecţii spirituale care au valoare atemporală. Lucrul acesta este evident în I şi II Împăraţi, spre exemplu, în interesul arătat de scriitor, atât faţă de profeţi, cât şi faţă de împăraţi. Dumnezeu S-a revelat pe Sine şi mesajul Său, comunicând către şi prin slujitorii Săi, profeţii. Dumnezeu S-a revelat de asemenea, pe Sine, prin evenimentele istoriei. Deciziile oamenilor, făcute în credinţă şi ascultare, sau în necredinţă şi neascultare, determină consecinţe inevitabile.342 Teologia şi istoria, în viziunea lui Paul R. House, se împletesc organic în aceste două scrieri, deoarece este evident că scriitorul lor a fost încredinţat că evenimentele istorice au fost cauzate de principiile teologice care au fost luate în seamă, sau au fost ignorate.343 În arena haotică a evenimentelor istorice ale perioadei respective, printre intrigile de la curte, strategiile distrugătoare şi conflictele de interese internaţonale, naraţiunea cărţilor I şi II Împăraţi ne dovedeşte neîncetat faptul că voia lui Dumnezeu este dusă la îndeplinire. Contrar impresiei generale, că afacerile lumii ar fi determinate de manevre politice de culise (comploturi, alianţe, etc.), sau de intervenţii militare de forţă, iese limpede în evidenţă faptul că Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt de spus, şi voia Lui se duce la îndeplinire, indiferent de circumstanţe. În aceste două scrieri, ne este descoperit Dumnezeul al cărui cuvânt, modelează istoria. Archer Jr. susţine că tema acestor două scrieri a fost aceea de a demonstra, pe baza istoriei lui Israel, că bunăstarea unei naţiuni depinde în ultimă instanţă, de sinceritatea şi de credincioşia faţă de legământul cu Dumnezeu, şi că succesul oricărui lider a fost evaluat după gradul de adeziune la Legea lui Moise, şi preocuparea de a menţine o mărturie curată, care să-L onoreze pe Dumnezeu, înaintea Neamurilor.344 Paul R. House la rândul lui, susţine că nu este exagerat să afirmăm că aceste două scrieri relatează o serie de crize istorico-teologice care 342 T. S. Constable, op. Cit., pag. 485 343 Paul R. House, op. Cit., pag. 250 344 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 293 254

culminează cu pierderea a mare parte din ceea ce Moise, Iosua şi David au câştigat pentru Israel.345 Nu putem scăpa din vedere, slujirea remarcabilă a profeţilor pe care Dumnezeu i-a folosit în aceste vremuri tulburi. În I şi II Împăraţi, profeţii sunt cele mai consistente şi mai remarcabile caractere. Dintre ei, doi se remarcă în mod aparte: Ilie şi Elisei. Vorbind despre lucrarea pe care Dumnezeu a dat-o profeţilor, în această perioadă, putem constata câteva caracteristici distinctive ale lucrării profetice. Ei au făcut o evaluare corectă a trecutului şi a prezentului, în baza aderenţei lui Israel la legământul încheiat cu Dumnezeu. Ei au prevăzut viitorul, pe temeiul prevederilor legământului respectiv. Profeţii evaluează caracterele, bazaţi pe credincioşia persoanei respective, faţă de legământ; în sarcina lor este mustrarea împăraţilor care se fac vinovaţi. Când înţeleg că lucrurile se îndreaptă spre dezastru, profeţii accentuează pocăinţa, ca singura modalitate de evitare a acestuia. Longman şi Dillard menţionează o altă temă teologică majoră a scrierilor I şi II împăraţi, şi anume centralitatea închinării. În vremea călătoriilor prin pustie, închinarea lui Israel a avut loc la un altar mobil, dar Dumnezeu a prevestit că va veni o vreme în care El va alege un loc în care să locuiască, şi în care închinătorii să-I aducă jertfe şi daruri. A fost literă de lege ca numai în locul ales de Dumnezeu, să se aducă jertfe. După divizarea Împărăţiei lui Solomon, aproape cel dintâi lucru făcut de Ieroboam, conducătorul Regatului din Nord, a fost acela de a ridica două altare rivale, la Dan şi la Betel, spre a abate inima celor zece seminţii din Nord, de la altarul din Ierusalim, locul pe care-l alesese Dumnezeu. Această fărădelege a lui Ieroboam va fi folosită ulterior, spre a măsura pe aproape toţi regii lui Israel, şi se va spune aproape despre toţi, că au urmat păcatul lui Ieroboam, care a făcut pe Israel să păcătuiască.346 345 Paul R. House, op. Cit., pag. 251 346 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 184 255

I ŞI II CRONICI Cărţile acestea oferă o perspectivă de ansamblu asupra istoriei poporului evreu, începând de la Adam şi până la darea edictului împăratului persan, Cirus, cu accentuarea aspectelor religioase ale acestei perspective. Dacă ţinem seama de faptul că la origine, aceste două scrieri au constiuti una singură, putem spune că aceasta este una din cele două scrieri biblice care pornesc de la origini şi merg până în vremea scrierii lor (cealaltă fiind Evanghelia după Luca, prin genealogia pe care o oferă). Cu privire la cărţile I şi II Cronici, opiniile cititorulor sunt împărţite. În vreme ce unii sunt descurajaţi de primele 9 capitole ale celei dintâi (capitole ce conţin liste şi înşiruiri de nume, plictisitoare pentru mulţi), alţii afirmă că ele sunt foarte stimulatoare şi practice. O comparaţie atentă cu textele cărţilor pe care le-am studiat deja (I şi II Samuel, şi I şi II Împăraţi), va scoate la iveală faptul că există mult material comun în I şi II Cronici, cu cel consemnat în cărţile respective. Această situaţie, i-a făcut pe mulţi să se întrebe de ce ar fi fost nevoie să mai scrie cineva aceleaşi lucruri ? Însă, deşi I şi II Cronici descriu în mare, aceleaşi evenimente istorice, le scriu dintr-o altă perspectivă, şi cu un alt scop. Scopul destul de evident al autorului acestor două cărţi, este acela de a prezenta generaţiei sale, care este o generaţie post-exilică, temelia spirituală a teocraţiei lor, ca popor de legământ. El se adresează unei generaţii ce s- a întors din exilul babilonian. Mulţi cercetători au remarcat faptul că autorul acestor două scrieri, este preocupat să ofere o perspectivă interpretativă a evenimentelor trecutului.347. Întrebuinţarea surselor sale şi a genealogiilor este făcută în aşa fel încât faptele trecutului să ofere un răspuns întrebărilor prezentului. Din acest motiv, unii au considerat că autorul scrierilor I şi II Cronici ar putea fi socotit drept primul comentator biblic, iar alţii l-au socotit drept un predicator. Din acest motiv, Leslie C. Allen, citându-l pe S. De Vries, declară că aceste două cărţi pot fi socotite drept unul dintre cele mai bogate 347 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 185 256

filoane de spiritualitate din întreaga Scriptură.348 Wellhausen a susţinut că aceste două scrieri ar trebui să fie înţelese ca o încercare de a prezenta istoria lui Israel (aici, poporul lui Dumnezeu în ansamblu, n.n.) prin prisma documentului preoţesc, pe care el l-a numit convenţional „P”. În Canonul ebraic, aceste două cărţi ocupă ultimul loc, în secţiunea a treia, numită „Scrierile”, după Ezra-Neemia. Ordinea aceasta este oarecum surprinzătoare dacă ne gândim că scrierea Ezra, cuprinde în debutul ei, nişte versete care se regăsesc în finalul cărţii II Cronici. Este adevărat însă că au fost descoperite manuscrise (ca de exemplu, renumitul codex Aleppo) în care Cronicile sunt plasate la începutul secţiunii „Scrierile”, iar secţiunea aceasta a textului Bibliei ebraice se încheie cu scrierea combinată „Ezra-Neemia”.349 Eugene H. Merrill susţine că în manuscrisele ebraice timpurii, I şi II Cronici erau scrise pe un singur sul, iar cea mai timpurie evidenţă a împărţirii lor în două, o găsim în Septuaginta.350 Întradevăr, în manuscrisele cele mai timpurii ale textului ebraic, nu s-a găsit nici o evidenţă a divizării lor. Însă Otto Kaiser precizează că şi în Septuaginta, divizarea acestor două cărţi apare la o dată relativ târzie, şi nu poate fi atestată înainte de secolul al III-lea d.Hr.351 Cărţile acestea se ocupă cu precădere de împărăţia lui Iuda, iar dintre împăraţii acesteia, accentul este pus pe împăraţii care au avut, cel puţin pentru o vreme, o bună mărturie. În prima secţiune (I Cronici) personajul proeminent este David, iar în secţiunea a doua (II Cronici) personajul proeminent este Solomon. Mulţi cercetători înclină să creadă că scrierile I şi II Cronici ar fi printre cele mai recente scrieri ale Vechiului Testament. Probabil că la această concluzie ne îndreaptă faptul că autorul lor face referire la informaţii cuprinse în scrieri anterioare ale Vechiului Testament. Drept urmare a acestei opinii, scrierile acestea au fost privite cu o anumită doză de scepticism; s-a considerat că este prea mare distanţa de timp dintre autor şi evenimentele despre care scrie el, pentru ca informaţiile oferite să fie vrednice de încredere. 348 Leslie C. Allen, în The Old Testament Survey, pag. 136 349 La Sor, Hubbard şi Bush, An Old Testament Survey, pag. 638 350 Eugene H. Merrill, într-un articol în The Bible Knowledge Commentary, pag. 589 351 Otto Kaiser, Introduction to the Old Testament, pag.176 257

Un alt motiv care conduce firesc spre aceeaşi concluzie este locul pe care-l ocupă scrierea respectivă în Canonul Bibliei ebraice. Se ştie că ele încheie Canonul ebraic. Un alt lucru specific acestor două scrieri este acela că ele dovedesc, într-o măsură mai mare decât oricare altă scriere a Vechiului Testament, dependenţa lor de alte surse mai timpurii. Se estimează că aproape jumătate din textul acestor cărţi, reproduce fragmente din celelalte cărţi ale Vechiului Testament, scrise anterior. În mod deosebit, există pasaje întregi care se regăsesc în I şi II Samuel (incluse în I Cronici), şi în I şi II Regi (incluse în II Cronici). În Canonul Bibliei ebraice, cărţile acestea două, formând un corp comun, sunt aşezate în secţiunea numită „Scrierile”, la finalul acesteia, şi implicit al Bibliei ebraice. Am precizat deja că aceasta este ordinea cea mai frecvent găsită în manuscrisele ebraice, însă nu este singura: în Codexul Allepo, spre exemplu, „Cronicile” sunt plasate la începutul secţiunii „Scrierile”. Canonul Septuagintei, în care ele apar deja divizate în două, le aşează printre cărţile istorice, după „II Împăraţi”, şi înainte de „Ezra”. Aceeaşi poziţie o ocupă şi în Vulgata, care se inspiră din traducerea grecească, şi în Bibliile protestante. Numele scrierilor În Biblia ebraică, aceste cărţi sunt numite „Dibere hay-yamim” (care s-ar traduce prin „cuvintele zilelor” sau „relatările zilelor”, cu sensul de „evenimente”). În versiunea Septuaginta, cărţile acestea sunt numite „Paraleipomenos”, care s-ar traduce prin „Cele omise” sau „Lucrurile omise” (probabil pentru faptul că ele cuprind material care a fost omis din I şi II Samuel, şi din I şi II Regi). Numele acesta nu a fost foarte inspirat Ieronim a fost acela care, în prologul traducerii sale la cărţile I şi II Samuel, şi I şi II Regi, a sugerat că aceste două cărţi ar putea fi numite „Cronici ale întregii istorii divine”. Totuşi, Otto Kaiser precizează că Ieronim a preluat denumirea lor din traducerea grecească. Forma prescurtată inspirată din opinia lui Ieronim, a fost adoptată de către M. Luther, şi de aici, a ajuns în Bibliile protestante.352 352 Otto Kaiser, op. Cit., pag. 177 258

Autorul cărţilor Tradiţia ebraică (Talmudul babilonian, în Baba bathra 15a), precum şi marea majoritate a comentatorilor creştini, atribuie aceste cărţi, cărturarului Ezra. Gleason Archer Jr. este de părere că Ezra, ca şi artizan spiritual şi moral al trezirii spirituale de după exil, ar fi îndeplinit toate cerinţele pentru a putea scrie o asemenea perspectivă istorică.353 Pe de altă parte însă, în 2 Macabei a fost făcută menţionarea că ele ar fi fost scrise de către Neemia. Despre acest dregător se afirmă că a dispus de o bibliotecă considerabilă, care ar fi putut oferi informaţii suficiente. Unii cercetători au fost de părere că ele sunt produsul literar al unei bresle de scriitori (sau a unei şcoli de scribi), care au lucrat o perioadă mai lungă de timp, asupra lor. Munca lor ar fi început în jurul anului 515 î.Hr. şi s-ar fi extins până la vremea scrierii cărţilor cuprinse în scrierea „Ezra”. În secolul al XIX-lea, mulţi cercetători au înclinat să creadă că I şi II Cronici ar fi avut acelaşi autor ca şi scrierile Ezra şi Neemia (pentru o vreme, aceste două cărţi au fost laolaltă, sub un singur titlu). Opinia aceasta se baza pe asemănările stilistice, şi pe similarităţile teologice. Însă ar fi greu de explicat în acest caz, faptul că I şi II Cronici nu stau în Canonul ebraic, alături de scrierile respective. Dintre toate teoriile exprimate până în acest moment, cea mai plauzibilă este aceea care îl priveşte pe Ezra ca autor al acestor două cărţi, deşi nu se poate trage o concluzie finală în această privinţă. Eugene H. Merrill conclude corect, spunând că oricine ar fi fost autorul acestor scrieri, el dovedeşte că a fost un istoric meticulos, întrebuinţând cu grijă, sursele oficiale şi cele neoficiale.354 Bruce K. Waltke subliniază că autorul acestor cărţi îşi scrie istoria teologică, cu autoritatea unui profet, iar poporul lui Dumnezeu o recunoaşte ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, dovadă fiind includerea ei în Canon.355 353 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 415 354 Eugene H. Merrill, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 589 355 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 754 259

Data scrierii cărţilor Devreme ce nu se fac precizări cu privire la data scrierii lor, plasarea scrierii în timp, depinde de elementele interne şi referirile la evenimentele istorice ale vremii. În mod cert, autorul acestor scrieri a trăit în perioada post exilică, deoarece în încheiere, el consemnează decretul dat de împăratul Cirus. Din analizarea genealogiilor, se poate trage concluzia că el a trăit în a doua sau în a treia generaţie după întoarcerea din exil. Pe de altă parte, în text (I Cronici 29:7) este menţionată o monedă care a fost folosită la darea pentru Templu, monedă persană numită „daric”, în cinstea lui Darius. Istoricii susţin că moneda aceasta a fost pusă în circulaţie în anul 515 î.Hr. însă la această dată ar trebui să mai adăugăm o oarecare perioadă de timp, necesară răspândirii ei. Din aceste considerente, am putea propune ca dată a scrierii, prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr., sau cel mai târziu, a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Archer Jr. sugerează perioada cuprinsă între 450 şi 425 î.Hr.356 Şi în cazul acestor două cărţi, cercetătorii liberali au opinii discordante, sugerând date mai târzii ale scrierii lor. Unii dintre ei „merg” până în jurul anului 200 î.Hr.357 Argumentul cel mai puternic pe care se bazează, este pasajul din I Cronici 3:19-24, pasaj care în Textul Masoretic pare să menţioneze şase generaţii după Zorobabel. Argumentul acesta însă nu este suficient de convingător, din două motive. Mai întâi, numele menţionate în acest pasaj nu reprezintă neapărat şase generaţii puse cap la cap; ele se pot suprapune, dând o perioadă de timp mai scurtă decât susţin cercetătorii liberali. În al doilea rând, ar fi greu de explicat, lipsa includerii evenimentelor istorice care au avut loc în timpul a şase generaţii, evenimente relativ apropiate scriitorului. 356 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 413 357 R. Pfeiffer, spre exemplu, este unul dintre susţinătorii acestei idei 260

Structura cărţilor Deşi acoperă o perioadă foarte mare de timp, textul celor două cărţi oferă cititorului o structură internă relativ simplă, alcătuită din patru mari secţiuni. Prima secţiune este acoperită de primele nouă capitole, şi se ocupă cu precădere de genealogii, cu începere de la Adam. - Patriarhii - Seminţia lui Iuda - Cele unsprezece seminţii - Capii familiilor din Ierusalimul post-exilic Cea de a doua secţiune majoră a textului cărţilor se întinde de la capitolul al 10-lea, până la capitolul al 29-lea, şi se ocupă de perioada domniei lui David. Ea cuprinde următoarele detalii mai semnificative: - Saul, predecesorul lui David - Ridicarea lui David la putere - Realizările împăratului David - Moştenirea lăsată de David lui Solomon - Ascensiunea lui Solomon la tron Secţiunea a treia a textului se ocupă de perioada domniei lui Solomon, şi se întinde peste primele nouă capitole ale celei de a doua cărţi. Elementele ei componente sunt: - Solomon stabilizează împărăţia - Ridicarea şi dedicarea Templului - Măreţia lui Solomon În sfârşit, secţiunea a patra a textului cărţilor Cronicilor, secţiune dedicată perioadei ce a urmat domniei lui Solomon (focalizată însă numai asupra împărăţiei lui Iuda), care cuprinde capitolele rămase (de la 10 până la 36). În ea citim despre coborâşurile şi urcuşurile vremelnice ale Împărăţiei lui Iuda - Declinul împărăţiei (împăraţii Roboam şi Abia) - Trezirea (împăraţii Asa şi Iosafat) 261

- Un nou declin (împăraţii Ioram, Ahazia şi Atalia) - Trezire (împăraţii Ioas şi Iotam) - Alt declin (împăratul Ahaz) - Ultimii împăraţi ai lui Iuda Mesajul teologic al cărţilor: Longman şi Dillard fac o observaţie foarte utilă atunci când susţin că un istoric îşi selecţionează materialul, atât în funcţie de filosofia sa asupra istoriei pe care o scrie, cât şi în funcţie de nevoile specifice ale audienţei căreia el i se adresează.358 Dacă ţinem seama de faptul că autorul acestor scrieri se adresează unei generaţii care se întorcea din exil, şi care avea multe întrebări fără răspuns, putem identifica o seamă de preocupări teologice în textul cărţilor acestora. Credinţa lui Israel se bazase, în cea mai mare parte, pe două promisiuni ale lui Dumnezeu. Prima dintre ele era alegerea Ierusalimului ca loc al prezenţei lui Dumnezeu, iar cea de a doua era făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui David, privitoare la dăinuirea dinastiei sale. Istoria a confirmat, până la un punct, această încredere naţională evreiască. Timp de peste trei secole, dinastia davidică rămăsese în picioare. Apoi, intervenţia divină care a dus la dispersarea armatei asiriene, care asedia Ierusalimul, confirma alegerea divină a Sionului. Însă evenimentele istorice ulterioare (cucerirea Ierusalimului, dărâmarea Templului, exilul, lipsa unui rege din dinastia davidică, pe tron, etc.) nu mai se încadrau în înţelegerea pe care evreii o avuseseră înainte. În acest context. Longman şi Dillard afirmă că scriitorul acestor două cărţi încearcă să descrie şi să explice exilul şi distrugerea Ierusalimului, într- o manieră prin care să protejeze credinţa evreilor.359 Mark J. Boda susţine că prin această abordare a istoriei lui Israel, „Cronicarul” (sau autorul acestor scrieri, n.n.) a exprimat principii teologice-cheie. În centrul teologiei sale este închinarea corectă înaintea lui Dumnezeu, la Templul din Ierusalim. Fără a ignora legislaţia 358 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 181 359 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 182 262

închinării revelată prin Moise, în particular activitatea preoţească sacrificială, în mod consistent, Cronicarul accentuează inovaţiile davidice ale închinării de la Templu, cu o atenţie deosebită pe închinarea verbală îndeplinită de leviţi.360 La Sor, Hubbard şi Bush spun că accentul teologic dominant al cărţilor „Cronicilor” este constanta preocupare pentru Templu, închinarea din el, precum şi oficialii Templului, adică leviţii.361 Credincioşia faţă de valorile legământului, exprimate în Lege, în mod aparte faţă de acelea care sunt legate de închinarea exclusivă înaintea lui Dumnezeu, la Ierusalim, este esenţială pentru autor, în descrierea pe care o face istoriei lui Israel. Menţionarea cuvintelor rugăciunii lui Solomon, cu prilejul dedicării Templului, are o importanţă deosebită, deoarece se precizează că Templul este locul reînoirii poporului neascultător. Iar prin răspunsul pe care-l dă Dumnezeu, se subliniază că drumul întoarcerii la Dumnezeu, a celui ce s-a abătut de la El, căutarea feţei Lui, smerirea înaintea Lui, rugăciunea şi pocăinţa. Atunci când cel vinovat îndeplineşte aceste cerinţe divine, Dumnezeu se îndură de el, îl primeşte şi-i dă iarăşi binecuvântarea. Cheia ridicării din nou a unei naţiuni sau a unui individ, o reprezintă întoarcerea la adevărata închinare. Unul din mesajele transmise de textul acestor scrieri, este acela că ochii Domnului sunt peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă întreagă este dedicată Lui. Principiile teologiei retribuţiei pot fi identificate şi în aceste cărţi. Potrivit lui Edward P. Blair, este clar în aceste scrieri, faptul că Dumnezeu a răsplătit pe acei împăraţi care I s-au închinat exclusiv Lui, şi au ascultat de legile Lui, şi că a pedepsit pe aceia care nu au făcut aşa.362 O excepţie de la această regulă a constitut-o doar domnia neobişnuit de lungă a regelui rău, Manase. Un alt mesaj teologic este acela că istoria capătă sens numai dacă ea este luată în considerare, din perspectiva divină, deoarece Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul istoriei, şi că în spatele tuturor 360 Mark J. Boda The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 357 361 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 636 362 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 123 263

evenimentelor istorice, există o providenţă divină care foloseşte toate aceste evenimente. El este Acela care l-a condamnat pe Saul, şi care a întors inima poporului spre David. Tot El l-a ridicat pe împăratul Cir, şi l-a determinat să dea edictul de repatriere, precum şi directivele privind reconstruirea Templului.. Pe scurt, Dumnezeu este la cârma istoriei, ridicând sau coborând împărăţii şi regi. Chiar şi exilul iudeilor a fost o dovadă clară a acestui adevăr. El nu trebuie văzut ca un faliment al lui Dumnezeu de a-şi împlini făgăduinţele, ci o intervenţie a Lui, făcută cu un scop precis. În „Deuteronomul”, Dumnezeu le-a prevestit evreilor că dacă ei vor asculta de El, El îi va binecuvânta ca naţiune. Însă dacă ei nu vor asculta, El se va judeca aspru cu ei, şi-i va da chiar să fie duşi în captivitate (Deut. 28). În finalul cărţii „Cronici”, lucrul acesta devine realitate. Una din marile preocupări ale rămăşiţei întoarse din exil, a fost aceea a identităţii adevăraţilor moştenitori ai legământului. Altfel spus, cine sunt adevăraţii descendenţi ai patriarhilor şi ai poporului de legământ ? Tocmai acesta este scopul genealogiilor introduse în primele capitole: să confirme că această comunitate alcătuită din cei întorşi din exil, fie că este vorba despre cei din Regatul din Nord, fie că este vorba despre cei din regatul din Sud, reprezintă Israelul. Waltke afirmă că o preocupare atentă a cronicarului, a fost aceea de a sublinia faptul că rămăşiţa care s-a întors, cuprinde membri din ambele regate.363 EZRA Cartea „Ezra” reia firul naraţiunii istoriei poporului iudeu, din punctul în care se încheie cartea II Cronici. Ea scoate în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu, dovedită prin readucerea iudeilor exilaţi, după 70 de ani de robie, în ţara părinţilor lor. Împreună cu cartea „Neemia” şi cu „Estera”, „Ezra” este aşadar, o scriere istorică post- exilică. 363 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 756 264

În majoritatea lucrărilor dedicate introducerii în studiul Vechiului Testament, cartea aceasta este tratată laolaltă cu cartea „Neemia”. Am preferat să le tratăm totuşi separat în cursul de faţă, din două motive. Primul motiv este oferit de accentele diferite ale celor două scrieri. În prima carte, personajul Ezra este o figură religioasă ale cărei preocupări şi activităţi sunt centrate pe Templu şi pe studierea Legii. În cartea a doua, personajul principal este Neemia, o figură politică interesată într-o eficientă administrare a provinciei.364 Asta nu înseamnă însă că Neemia nu ar fi avut preocupări religioase. Cel de-al doilea motiv este acela că încercările cercetătorilor de a armoniza cronologia evenimentelor din cele două scrieri, spre a le contopi într-o singură naraţiune, nu s-au dovedit a fi suficient de convingătoare, ridicând mai multe semne de întrebare, decât oferind răspunsuri la puţinele dificultăţi generate de perspectiva tradiţională. Împăratul Cirus a cucerit Babilonul în anul 539 î.Hr., şi a dat un decret, în anul 538 î.Hr., prin care a permis iudeilor să se întoarcă în Ţara sfântă şi să reconstruiască Templul. Textul decretului a fost săpat pe un cilindru de piatră, şi prezent el se găseşte la British Museum. Cilindrul acesta a fost descoperit de arheologi, în Babilon, în anul 1879. Decretul acesta, care privea pe toate popoarele cucerite de babilonieni, reprezenta o noutate absolută pentru vremea aceea. În Ezra 1, E. J. Bickerman a demonstrat că avem o proclamare regală adresată evreilor şi răspândită prin heralzi, peste tot, în mai multe limbi (inclusiv în ebraică), pe când textul similar din Ezra 6 avem un fel de momerandum adresat în aramaică, trezorierului regal, text care nu a fost făcut public.365 Primul val de repatriaţi, însumând aproape 50.000 de iudei, s-au întors sub conducerea lui Zorobabel. Al doilea val, sub conducerea lui Ezra, a sosit la Ierusalim, aproximativ 80 de ani mai târziu, şi numeric a fost mult mai mic decât cel dintâi (aproape 2000 de suflete). În Biblia ebraică, scrierile „Ezra” şi „Neemia” au făcut parte dintr- o singură carte, care se numea „Ezra”. Şi în Septuaginta, ele au fost păstrate laolaltă. Separarea în două scrieri distincte a textului ebraic a 364 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 229 365 E. J. Bickerman, în articolul „The Edict of Cyrus, în Ezra 1”, în „Studies in Jewish and Christian History”, partea I, publicat la Leyden în 1976 265

fost realizată pentru întâia oară, în vremea lui Origen. De la Origen, ea a fost preluată de către Ieronim.366 Există cercetători care cred că la origine ar fi fost vorba totuşi de două lucrări distincte. Unul din argumentele pe care-şi întemeiază această opinie, este faptul că găsim aceleaşi liste genealogice, aproape identice, consemnate în Ezra 2:1-57 şi în Neemia 7:6-20. O asemenea repetare, se consideră că era inadmisibilă, în aceeaşi scriere. Un alt argument ar fi folosirea persoanei întâia, singular, în „Ezra” cap. 7-10, şi în textul scrierii „Neemia”. Cele mai multe şi mai convingătoare argumente le au însă cei ce susţin că „Ezra” şi „Neemia” au fost scrise laolaltă. Cel mai puternic argument pare să fie acela că în Textul Masoretic, acolo unde cele două scrieri erau scrise laolaltă, fără vreo pauză între ultimul verset din „Ezra” şi începutul cărţii „Neemia”, există doar un colofon final. Se mai invocă similitudinile de limbaj şi de perspectivă teologică a celor două scrieri. Potrivit lui Victor H. Matthews şi James C. Moyer, porţiunea iniţială a cărţii „Ezra” este o simplă continuare a istoriei oferite de cărţile „Cronicilor”. Acesta este unul din factorii care i-au determinat pe cercetători să tragă concluzia că „Ezra” a fost predecesoarea scrierii „Neemia”, în textul combinat. Însă cronologia acestor scrieri este încă destul de neclară şi nu este posibil să determinăm cu certitudine dacă ei (Ezra şi Neemia, n.n.) au fost contemporani, sau unul a apărut înaintea celuilalt.367 Dificultatea de a stabili cronologia corectă a evenimentelor descrise în cele două scrieri-surori, i-a determinat pe unii autori să propună o rearanjare a textului, prin combinarea diferitelor fragmente.368 Totuşi, menţionarea numelui cărturarului Ezra, în „Neemia” 8:1-9, şi în 12:36, ne permite să considerăm că aceşti doi lideri, cel puţin pentru o vreme, au slujit simultan. Cartea „Ezra” tratează problemele de care s-au lovit iudeii care s- au întors din exilul babilonian, şi au început să reclădească temeliile 366 Ralph W. Klein, Old Testament Survey, pag. 144 367 Victor H. Matthews and James C. Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 231 368spre exemplu Edward P. Blair, în Abingdon Bible Handbook, pag. 126 266

naţiunii. Cartea „Estera” descrie evenimente petrecute în aceeaşi perioadă istorică, dar într-un alt cadru. Împreună cu cartea „Neemia”, scrierea „Ezra” acoperă aproximativ un secol (ultimul secol de istorie evreiască a Vechiului Testament). Se consideră că Ezra a sosit la Ierusalim, în al şaptelea an al împăratului persan Artaxerxe I (465-424 î.Hr.), împărat pe care cercetătorii îl identifică cu Artaxerxe Longimanus. Dacă această identificare este corect, înseamnă că Ezra a ajuns la Ierusalim în anul 458 î.Hr.369 Dacă ar fi vorba despre împăratul Artaxerxe al II-lea, aşa cum a susţinut iniţial Albright, întoarcerea lui Ezra ar trebui plasată în anul 398 î.Hr. În primul caz, Ezra l-ar devansa pe Neemia; în cel de-al doilea, l-ar urma. Lucrul acesta (datarea târzie a întoarcerii lui Ezra) intră în conflict cu evidenţa oferită de Papirusurile descoperite în insula Elefantine, de pe Nil, (numite „papirusurile elefantine”), documente descoperite la începutul secolului al XX-lea. Ele s-au dovedit a fi scrise în secolul al V-lea î.Hr., şi menţionează pe Marele Preot Iohanan şi pe Sanbalat. Acest Iohanan era nepotul Eliaşib, cu care Neemia a fost contemporan. Papirusurile elefantine confirmă că scrierile „Ezra” şi „Neemia” (sau „Ezra-Neemia”) aparţin secolului al V-lea î.Hr., şi nu vremii lui Alexandru cel Mare. Însă, aşa cum remarcă Arnold şi Beyer, datarea alternativă a întoarcerii lui Ezra, ridică mai mult dificultăţi, decât să ofere răspunsuri. Mărturia biblică în favoarea cronologiei tradiţionale a evenimentelor, este impresionantă, iar dificultăţile pe care le incumbă, nu sunt insurmontabile.370 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen susţin că şi fără rezolvarea acestor dificultăţi ce ţin de cronologie, este posibil să ne concentrăm pe aspectele esenţiale ale activităţii celor doi, şi procedând aşa, să dobândim o înţelegere clară a problemelor cu care s-au confruntat evreii, pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi în secolul al V-lea î.Hr.371 369 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 419 370 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 271 371 Birch, Brueggemann, Fretheim and Petersen, An Theological Introd. Of the O. T., pag. 425 267

Un ultim aspect cu caracter general, pe care am vrea să-l mai amintim aici, este acela că aproximativ un sfert din textul acestei cărţi (68 de versete din cele 280 ale cărţii) este scris în aramaică, iar partea cealaltă este scrisă în ebraică. Cea mai mare parte a versetelor respective reproduce texte din corespondenţa oficială a vremii, documente în care aramaica a fost limba standard. Unii cercetători văd în asta, o dovadă a muncii redacţionale târzii. În Biblia ebraică, această carte este aşezată în secţiunea a treia, cea numită „Scrierile”, între „Daniel” şi „Cronicile”. Aceasta este poziţia ei în marea majoritate a manuscriselor ebraice, însă au fost constatate şi excepţii (în Codexul Allepo, scrierea aceasta, laolaltă cu „Neemia”, ocupă ultima poziţie din secţiunea „Scrierile”). În Septuaginta, cartea „Ezra” este plasată în secţiunea cărţilor istorice, după „Cronici” şi înainte de „Neemia”. Acelaşi loc îl ocupă în Vulgata, şi în Bibliile protestante. Titlul cărţii În Biblia ebraică recentă, scrierea aceasta se numeşte Ezra, păstrând numele original al textului combinat. Numele acesta, ne spune Archer Jr., este o variantă aramaică a termenului ebraic „ezer”, care înseamnă „Ajutor”.372 În traducerea grecească, în care textul era deja divizat, ne confruntăm cu o situaţie care crează oarecare ambiguitate. Astfel, găsim mai întâi, o scriere numită „Esdras A”, scriere care este apocrifă. Ceea ce noi numim în mod obişnuit „Ezra”, în Septuaginta se numeşte „Esdras B” (sau „Esdras Betta”). „Esdras” era forma grecească a numelui ebraic. „Esdras Betta” conţine şi scrierea „Neemia”. Uneori scrierea „Neemia” apare şi sub numele de „Esdras C” (sau G) În Vulgata, scrierea aceasta a fost numită „Esdras I” (aceasta era forma latinizată a numelui ebraic). Biblia latină are nu mai puţin de patru scrieri „Esdras”, care sunt numerotate cu I, II, III şi respectiv IV. „Esdras II” ar corespunde cărţii „Neemia”. „Esdras III” în Vulgata corespune apocrifei „Esdras A” din Septuaginta. Vulgata mai are în plus, o scriere intitulată „Esdras IV”. 372 Gleason L. Archer Jr.op., Cit., pag. 389 268

Bibliile protestante au moştenit textul deja divizat, şi au preluat pentru prima dintre secţiuni, numele ebraic. Autorul cărţii Potrivit Talmudului babilonian, Baba bathra 15a, rabinii antici îl consideră drept autor al scrierii „Ezra”, pe cărturarul cu acelaşi nume (deşi se precizează că finalul lucrării ar fi fost scris de Neemia). Ezra a fost un preot din neamul lui Ţadoc, şi a slujit pentru o vreme, ca scrib la curtea împăratului Artaxerxe I. Se ştie despre el că a fost preocupat să se adâncească în studiul Legii, dorind să înveţe poporul să trăiască în Legea Domnului. Se susţine că Ezra a fost fondatorului unei şcoli rabinice în Babilon, şcoală numită „Marea sinagogă”. O seamă de cercetători moderni susţin însă un alt punct de vedere, şi anume acela scrierea „Ezra-Neemia” ar fi fost scrisă de acelaşi cronicar anonim care a semnat şi I şi II Cronici. Asta ar implica un alt autor şi o altă datare a scrierii cărţii. În pasajul cuprins între Ezra 7:27 şi 9:15, folosirea pronumelui personal, la persoana I-a singular, ne întăreşte convingerea că Ezra este autorul de drept al acestei scrieri care-i poartă numele. Folosirea acestui pronume, de către autorul scrierii, era un lucru mai puţin obişnuit, în literatura din antichitate. Data scrierii: Primele şase capitole ale cărţii acoperă o perioadă de aproximativ 23 de ani (între 538-515 î.Hr.). Capitolele 7 la 10, descriu evenimentele petrecute după întoarcerea lui Ezra, din Babilon (anul 458 î.Hr). Evenimentele finale din capitolul 10 au avut loc în jurul anului 450 î.Hr. Din aceste considerente, se crede că această carte a fost scrisă în jurul anului 430 î.Hr. Structura cărţii Putem considera că textul cărţii „Ezra”, luat separat, se împarte în patru secţiuni distincte, aproximativ egale ca mărime. 269

Prima secţiune, cuprinzând primele două capitole ale cărţii, este dedicată întoarcerii la Ierusalim. Distingem următoarele elemente componente: - Darea edictului împăratului Cirus - Pregătirile în vederea călătoriei - Numele celor ce s-au întors în ţară Cea de a doua secţiune a cărţii, cuprinzând tot două capitole, se ocupă de stabilirea la Ierusalim, a celor întorşi din exil. În ea ni se vorbeşte despre următoarele evenimente: - Sărbătoarea şi rezidirea altarului - Aşezarea temeliilor Templului - Oprirea lucrărilor de construcţie Secţiunea a treia, cuprinzând capitolele 6 şi 7, se ocupă de reluarea lucrărilor de construire a Templului, după o pauză destul de lungă. Elementele care compun această secţiune, sunt: - Încurajări ale poporului şi demersuri pentru - Decretul dat de împăratul Darius - Încheierea lucrărilor de rezidire, şi sfinţirea Templului - Reluarea sărbătorilor Mesajul teologic al cărţii În analizarea mesajului teologic al acestei cărţi, Longman şi Dillard sugerează să se ţină seama de trei aspecte semnificative. Cel dintâi este acela că în general, Vechiul Testament a accentuat slujirea unor personalităţi carismatice (Avraam, Moise, Samuel, David, Daniel, etc.). Acum, lucrurile se schimbă. Chiar dacă Ezra şi Neemia sunt personalităţi marcante ale societăţii ebraice de după exil, de-acum, accentul cade pe comunitate, ca întreg. În al doilea rând, sfinţenia care anterior fusese legată de locul specific al Templului, acum se extinde asupra întregii cetăţi. Scopul celor întorşi din robie, fusese reconstruirea Templului. Odată reconstruit Templul, lucrările continuă cu înălţarea zidurilor cetăţii, şi abia atunci când acestea sunt înălţate, au loc ceremoniile consacrării. 270

În al treilea rând, se constată o tranziţie subtilă de la autoritatea verbală, exercitată prin discursuri, la cea scrisă, exercitată prin documente. Este de-a dreptul uimitor să constaţi rolul deţinut de documente scrise, în relatarea acestei cărţi, şi a celei următoare.373 Alţi cercetătorii au evidenţiat faptul că în cărţile „Ezra” şi „Neemia” am avea de-a face cu construirea a două ziduri. Primul dintre ele, cel mai evident cititorului, este zidul fizic care separă poporul lui Dumnezeu, de duşmanii săi. Evident, este vorba de zidul lui Neemia. Cel de-al doilea zid, unul spiritual, este zidul lui Ezra, zid pe care Legea Domnului îl înalţă împrejurul poporului lui Dumnezeu. În finalul acestor două cărţi, avem un popor sfânt care locuieşte într-o cetate sfântă. Primul mesaj al cărţii acesteia trebuie văzut în conexiune cu destinatarii lui originari, iudeii întorşi din exil. Aceştia aveau nevoie să fie ajutaţi să înţeleagă situaţia relaţiei lor noi, cu Dumnezeu, în lumina evenimentelor pe care le trăiau. Mesajul cărţii pentru ei, era un mesaj de încurajare, dar în acelaşi timp şi un mesaj de îndemnare la împlinirea obligaţiilor legământului lor, cu Dumnezeu. Primul mesaj transmite aşadar ideea suveranităţii lui Dumnezeu. Bruce K. Waltke susţine că Dumnezeu îşi demonstrează suveranitatea şi credincioşia faţă de poporul Său, prin profeţie şi prin providenţă. Ieremia prevăzuse că robia sau captivitatea va dura 70 de ani, ca să compenseze sabatele necesare (conf. 2 Cronici 36:21) şi să pedepsească pe Israel pentru infidelitatea lor. Ochiul lui Dumnezeu, şi mâna Lui, sunt acum providenţiale, pentru a restaura poporul Său ales, în ţara lui, aşa cum a fost profeţit.374 Încurajarea lor trebuie să ne aducă şi nouă încurajare. Dumnezeul suveran a ştiut să întoarcă încercarea vrăjmaşilor lor de a-i opri, într-o mare binecuvântare. Nu numai că Dumnezeu a rânduit ca iudeii să beneficieze de o atitudine binevoitoare şi foarte permisivă din partea administraţiei de la curtea persană, ci lucrurile au evoluat de o asemenea manieră încât iudeii au căpătat ajutor material chiar de la cei care au încercat să le pună piedici în timpul lucrărilor de reconstrucţie. 373 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 212 374 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 796 271

Al doilea mesaj teologic al cărţii acesteia este legat de centralitatea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Restaurarea unei naţiuni trebuie să aibă ca punct de pornire, restaurarea spirituală, iar la temelia acesteia stă întoarcerea la Scriptură. LaSor, Hubbard şi Bush afirmă că Ezra a sosit la Ierusalim, atât cu puterea (autoritatea, n.n.) cât şi cu zelul de a reorganiza comunitatea evreiască în jurul Legii, şi de a aduceviaţa acesteia, în conformitate cu această normă.375 Descrierea momentului în care cărturarul Ezra a citit, la invitaţia poporului, din cartea Legii lui Moise, pe care Domnul a dat-o lui Israel, dovedeşte că acesta este un moment crucial în viaţa comunităţii care se reorganizează. Lui Ezra, i s-au alăturat leviţii, care citeau şi interpretau, în aşa fel încât poporul să poată înţelege citirea. Termenul ebraic întrebuinţat aici, nu este suficient de clar: nu putem afirma categoric dacă a fost vorba despre o interpretare în sensul de explicare, sau a fost vorba despre o traducere în aramaică, a textul ebraic. Ceea ce este important însă de remarcat, este faptul că s-a dorit ca Legea să fie înţeleasă de popor. Auzirea perceptelor Legii, i-a făcut pe fiii robiei să încheie un legământ. Concret, ei şi-au luat angajamentul să ţină Legea, să fie atenţi asupra rânduielilor ce reglementau căsătoriile mixte, să ţină Sabatul, să practice zeciuiala şi să se achite de responsabilităţile lor faţă de Templu. LaSor, Hubbard şi Bush observă că din acest moment, statutul scribilor s-a schimbat semnificativ. Dacă în perioada pre-exilică ei au avut rolul de oficiali responsabili cu documentele legale, în perioada post-exilică, scribii au căpătat responsabilitatea de a expune Legea. Studierea Legii s-a detaşat tot mai mult, de preoţie. O clasă profesională de scribi s-a conturat alături de preoţime, şi cu trecerea timpului, aceasta a ajuns să înlocuiască preoţimea, şi ceea ce priveşte rolul de lider spiritual al poporului.376 Ataşamentul faţă de perceptele Legii a devenit etalonul în funcţie de care se măsura calitatea membrală a unui individ, la comunitate. 375 LaSor, Hubbard and Bush, op. Cit., pag. 654 376 LaSor, Hubbard and Bush, op. Cit., pag. 654 272

NEEMIA În general, se afirmă că scrierea aceasta se ocupă de evenimente petrecute în Ţara Sfântă, în aceeaşi perioadă istorică de care s-a ocupat şi cartea studiată anterior, adică în perioada post-exilică. Totuşi, este potrivit să precizăm că ea se referă specific, la evenimente care au avut loc în perioada cuprinsă între anii 458-420 î.Hr. Cele descrise în cartea „Ezra” le ante-datează pe cele despre care ni se vorbeşte în „Neemia”. Din cauza faptului că majoritatea cercetătorilor au tratat aceste două cărţi ca fiind o sigură scriere, divizată în mod artificial, multe din lucrurile care s-au semnalat cu privire la scrierea „Ezra”, privesc şi scrierea „Neemia”. Unul dintre ele este contextul politic extern, favorabil întoarcerii iudeilor din exil, şi reconstrucţiei Templului şi cetăţii Ierusalim. Am ales să tratăm individual aceste două cărţi, pentru trei motive, din care două am menţionat deja, atunci când ne-am ocupat de cartea „Ezra”. Un al treilea motiv este acela că scrierea „Neemia” începe cu o expresie ce ne sugerează debutul unei scrieri noi: „Cuvintele lui Neemia, fiul lui Hacalia...” Este foarte posibil ca acea completare despre care se menţionează în Talmudul babilonian (Baba bathra 15a) să fie tocmai textul cărţii „Neemia”. Din istoria biblică ştim că cel de-al treilea val de iudei care s-au repatriat din exilul babilonian, s-au întors sub conducerea lui Neemia, în anul 444 î.Hr., la 14 ani după valul cu care a venit Ezra. Dumnezeu l- a folosit pe acest dregător, în organizarea administrativă a iudeilor, în vederea reconstrucţiei zidurilor cetăţii Ierusalim. Ceea ce el a reuşit să realizeze, a fost un lucru extraordinar, având în vedere contextul economic al perioadei respective, precum şi atitudinile pline de viclenie şi ură, ale dregătorilor din ţinutul de la Nord, Tobia şi Sanbalat. Printre iudeii care nu s-au întors în ţara părinţilor lor, nici cu primul şi nici cu al doilea val, se număra şi Neemia. Scriptura nu ne spune în ce condiţii, acest iudeu a câştigat încrederea conducătorilor persani, însă ştim că la un moment dat, el ocupa poziţia de paharnic al împăratului Artaxerxe Longimanus, la capitala Susa, nu departe de 273

Golful Persic. Poziţia aceasta dovedeşte că la curtea persană promovarea nu era făcută pe baze etnice, ci pe capacităţi personale.377 Informaţiile pe care Scriptura ni le oferă despre Neemia, sunt destul de sumare. Era fiu al lui Hacalia, avea un frate care se numea Hanani, şi pare că s-a născut în exil. Lipsa oricărei referinţe la soţia lui, ne îndreaptă spre concluzia că el ar fi fost eunuc. Faptele sale ni-l prezintă ca un lider devotat şi energic, care aşează lucrarea lui Dumnezeu, înaintea intereselor personale. Cea mai mare parte a textului cărţii este naraţiune. Mervin Breneman subliniază faptul că este tipic naraţiunii biblice să combine trei tipuri de scriere: istorică, literară şi teologică.378 Ca şi în cazul altor scrieri despre care am vorbit până aici, trebuie să spunem că au existat o seamă de cercetători de orientare liberală, care au formulat opinii foarte negativiste cu privire la caracterul istoric al evenimentelor descrise în cartea „Neemia”. Aspectul care i-a incitat cel mai mult a fost lipsa preocupării autorului (sau a editorului), de a respecta cronologia precisă a evenimentelor despre care vorbeşte. Potrivit lui Samuel J. Schultz, datele cronologice din „Neemia” alocă doisprezece ani primei perioade de guvernare a acestuia, începând din al douăzecilea an al lui Artaxerxe (444 î.Hr.). În al doisprezecelea an al acestei perioade (Neemia 13:6), Neemia s-a întors în Persia (432 î.Hr.).379 Nu putem stabili cu precizie, cât a stat Neemia în Persia, dar ştim că el a primit iarăşi îngăduinţa de a se întoarce la Ierusalim. Este posibil ca Archer Jr. să aibă dreptate atunci când sugerează că revenirea lui Neemia la Ierusalim ar putea fi plasată în anul 433 î.Hr.380 Asta explică plauzibil unele lucruri, însă în acelaşi timp ne obligă să acceptăm că şederea lui în Persia, a fost extrem de scurtă. Între cele două opinii menţionate, există o diferenţă de un an, ceea ce nu ar fi greu de armonizat. Ea ar putea rezulta din felul în care autorii calculează anii, unul apelând la postdatare, iar altul apelând la antedatare. Spre exemplu, dacă luăm ca referinţă anul 444 î.Hr., anul al 377 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 229 378 Mervin Breneman, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 400 379 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 287 380 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 421 274

12-lea ar putea fi anul 433 î.Hr., dar la fel de bine ar putea fi anul 432 î.Hr. Toate evenimentele cuprinse în aceste capitole ale cărţii, lasă impresia că s-au petrecut în cel dintâi an al guvernării lui Neemia. În Biblia ebraică, scrierea aceasta este aşezată în secţiunea a treia, „Scrierile”, între „Daniel” şi „Cronicile”. În Canonul Septuagintei, „Neemia” este plasată în secţiunea cărţilor istorice, după „Ezra” şi înainte de „Estera”. Acelaşi loc îl ocupă în Vulgata, şi în Bibliile protestante. Titlul cărţii Presupunând că scrierea aceasta, la origine, a fost scrisă laolaltă cu scrierea „Ezra”, până la divizarea textului, ea a circulat sub numele celeilalte. În cele mai vechi manuscrise ebraice, nu există nici o separare între cele două scrieri, iar colofonul aflat la capătul textului combinat, conţine informaţii specifice privitoare la text ca un întreg. Cartea aceasta şi-a primit titlul după personajul cel mai proeminent al ei. Numele „Neemia” înseamnă „Mângâierea lui Yahve” Am arătat deja că în Septuaginta, cartea aceasta laolaltă cu cea pe care noi o numim „Ezra”, se numeşte „Esdras Betta”. Unii autori menţionează ca nume grec, „Esdras Deuteron”. În Vulgata, lucrurile stau diferit. Printre cele patru scrieri care poartă numele „Esdras” în traducerea latină, cartea notată cu „II” corespunde scrierii noastre „Neemia”. Wilkinson şi Boa ne spun că iniţial, cartea aceasta era numită „Liber Secundus Esdrae”, iar mai târziu a fost numită „Liber Nehemiae”.381 Bibliile protestante o includ cu numele pe care-l cunoaştem, deoarece au preluat textul deja divizat în cele două scrieri canonice, şi cele mai multe dintre versiuni, nu conţin apocrifele ce poartă numele „Esdras”. Autorul cărţii Tradiţia rabinică atribuie în mod obişnuit, scrierea cărţilor I şi II Cronici, precum şi „Ezra-Neemia”, cărturarului Ezra, însă adaugă că 381 Bruce Wilkinson and Kenneth Boa, Talk Thru the Bible, pag. 124 275

scrierea a doua (respectiv „Ezra-Neemia”) a fost completată de Neemia.382 Încă din vremea lui Leupold Zunz (în 1832) s-a considerat că scrierile I şi II Cronici, şi Ezra-Neemia, care descriu istoria post-exilică, ar fi fost scrise în întregime, de către un singur autor, numit convenţional „Cronicarul”. Ipoteza aceasta a fost însă abandonată prin anul 1960. Ea a fost contestată puternic din perspectiva analizei literare şi a perspectivei teologice. O altă serie de cercetători sunt de părere că Ezra este autorul acestei scrieri, chiar dacă se recunoaşte faptul că textul conţine o secţiune unanim numită „Memoriile lui Neemia”. Ezra ar fi putut folosi aceste memorii pentru a le insera în scrierea sa. O altă opinie este aceea că Neemia însuşi ar fi autorul acestei scrieri. Sunt invocate două argumente în sprijinul acestei identificări. Astfel, în debutul scrierii, apare expresia „Cuvintele lui Neemia, fiul lui Hacalia...” Majoritatea cărţilor profetice încep cu această formulă tipică. Al doilea argument este acela că în text este folosit frecvent pronumele personal „eu”, iar relatarea circumstanţelor întoarcerii la Ierusalim, şi a evenimentelor legate de reconstrucţia oraşului, făcută la persoana I-a, singular, ne determină să afirmăm că Neemia este adevăratul ei autor. Data scrierii cărţii În lipsa informaţiilor directe despre data scrierii, suntem nevoiţi să luăm în considerare evenimentele istorice despre care scriitorul ne vorbeşte. De regulă, evenimentele istorice sunt destul de bine cunoscute şi temeinic plasate în cronologia vremii. Un alt detaliu important în stabilirea datei scrierii îl constituie listele genealogice pe care le găsim în textul scrierii. Luând în considerare evenimentele istorice, cum ar fi a doua venire a lui Neemia la Ierusalim (eveniment pe care Archer Jr. îl plasează în anul 433 î.Hr.) am putea considera că scrierea cărţii acesteia s-a realizat între 430-420 î.Hr. 382 Talmudul babilonian, Baba bathra 15a 276

Gene A. Getz susţine că Neemia însuşi ar fi scris cartea care-i poartă numele, la scurtă vreme după încheierea evenimentelor consemnate. Asta înseamnă că ea a fost scrisă în jurul anului 430 î.Hr., sau la scurtă vreme după aceea.383 O bună confirmare a acestei datări ne este oferită de descoperirea unor documente aparţinând comunităţii evreieşti din insula Elefantine, din Egipt. O scrisoare datată prin anul 408 î.Hr., menţionează numele lui Iohanan, mare preot şi nepotul marelui preot Eliashib, despre care citim în Neemia 12:22 Structura cărţii Din cauza faptului că mulţi cercetători le-au studiat împreună, în multe lucrări de specialitate structura prezentată este o combinaţie mai mult sau mai puţin inspirată, a structurilor interne ale celor două scrieri. Am ales să preluăm structura oferită în „Biblia cu explicaţii”, ale cărei studii introductive au fost realizate de pastorul evanghelic Daniel Brânzei.384 Aici ni se propune o structură simplă, bazată pe patru secţiuni majore, destul de bine reliefate în textul cărţii. Prima secţiune majoră este „Împuternicirea lui Neemia”, şi acoperă capitolul I, asociat cu primele 8 versete ale capitolului următor. Aici distingem două elemente semnificative: - Rugăciunea lui Neemia, - Răspunsul primit de la Artaxerxe Cea de a doua secţiune, mai amplă decât cea dintâi, este „Misiunea la Ierusalim”. Ea cuprinde textul de la 2:9 până la sfârşitul capitolului al 6-lea. Aici ni se vorbeşte despre: - Venirea la Ierusalim - Opoziţia din partea lui Tobia şi a lui Sanbalat - Organizarea pentru debutul lucrărilor - Succesul lui Neemia 383 Gene A. Getz, The Bible Knowledge Commentary, pag. 674 384 În Biblia cu explicaţii, pag. A-25 277

- Politica economică - Finalizarea lucrărilor Cea de a treia secţiune majoră a cărţii este dedicată Reformei din vremea lui Neemia. Ea cuprinde capitolele 7 la 10 inclusiv. Ni se vorbeşte aici despre următoarele: - Reluarea evidenţelor - Citirea şi explicarea Legii mozaice - Rugăciunea lui Ezra - Semnarea hotărârii de a respecta Legea Ultima din cele patru secţiuni ale cărţii „Neemia”, este numită sugestiv „Programul de guvernare al lui Neemia”, secţiune care acoperă ultimele două capitole. Ea cuprinde: - Programul de repopulare - Sfinţirea zidului nou - Programul de reformă Mesajul teologic al cărţii Cartea „Neemia” transmite mai multe mesaje teologice. Unul dintre ele este pentru iudeii întorşi din exil, şi le transmite convingerea că ei sunt descendenţii Împărăţiei lui Iuda, poporul ales al lui Dumnezeu. Din acest motiv, ei au responsabilităţi faţă de Dumnezeu, şi faţă de Legea dată de El părinţilor lor. Prima dintre responsabilităţi cea mai mare, este separarea de păcat. Unele din măsurile luate de dregătorul Neemia, ar putea să pară exagerate, cititorului post-modern, însă ele trebuie înţelese în contextul vremii aceleia. Era extrem de important ca poporul întors din exil să poată să se identifice ca popor al lui Dumnezeu; dacă ei ar fi falimentat din nou, spectrul unui nou exil ar fi fost devastator pentru ei. Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen subliniază că preocuparea fundamentală care l-a făcut pe Neemia să vină la Ierusalim şi să se implice în reconstrucţia zidurilor acestuia, nu a fost atât de mult apărarea faţă de potenţialii duşmani, ci mai degrabă o chestiune de 278

onoare a lui Dumnezeu şi a poporului Său, adunat în interiorul acestor ziduri mai mult simbolice.385 Pe de altă parte, M. Breneman subliniază faptul că autorul scrierii accentuează suveranitatea lui Dumnezeu şi providenţa Sa, dovedite în continuitatea planului Său, şi a poporului Său. Textul pune mereu în lumină faptul că Dumnezeu i-a mişcat pe împăraţii Persiei, ca să îngăduie reconstruirea Templului, şi să favorizeze munca lui Ezra şi a lui Neemia.386 În altă ordine de idei, intervenţia favorabilă a lui Dumnezeu este evidenţiată şi în reaşezarea poporului Său, în ţară, în anii de după întoarcerea din exil. În opinia lui Wilkinson şi Boa, mâna lui Dumnezeu a fost evidentă în faptul că acum, sub conducerea lui Neemia, ei (cei întorşi din robie, n.n.) au realizat în 52 de zile, ceea ce n-au realizat în 94 de ani, scurşi de la prima întoarcere, sub Zorobabel.387 Cartea „Neemia” mai subliniază importanţa rugăciunii în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Ni se spune că Neemia a dedicat rugăciunii, patru luni, mai înainte de a-şi prezenta cauza înaintea împăratului. El ştie că răspunsul favorabil primit, este un răspuns la rugăciunea lui stăruitoare. În mod constant, de-a lungul naraţiunii, îl descoperim pe Neemia că apelează la rugăciune. Ca un detaliu semnificativ, putem observa că în scrierile post-exilice, cu excepţia cărţii „Estera”, rugăciunea iese mereu în evidenţă. Neemia este un lider administrativ, însă este o persoană cu puternice convingeri religioase. Poziţia sa de autoritate nu l-a făcut să încalce perceptele Legii, nici măcar atunci când un prooroc fals a rostit un mesaj ameninţător, privitor la viaţa lui. LaSor, Hubbard şi Bush subliniază corect faptul că Neemia a asigurat structura sau cadrul social, dar şi stabilitatea economică în care, comunitatea religioasă, formată prin zelul şi erudiţia lui Ezra, să poată să se dezvolte. Lucrarea lor combinată a contribuit la realizarea judicioasă a identităţii lui Israel.388 Nu în ultimul rând, cartea aceasta ne vorbeşte despre dedicare. Acesta este răspunsul omului, la chemarea lui Dumnezeu. Lucrarea lui 385 Birch, Brueggemann, Fretheim and Petersen, op. Cit., pag. 426 386 M. Breneman, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 402 387 Wilkinson şi Boa, op. Cit., pag. 125 388 La Sor, Hubbard and Bush, op. Cit., pag. 655 279

Dumnezeu se face prin oameni cărora „le pasă”, şi care sunt gata să se dedice pe ei înşişi, lui Dumnezeu. Adeseori, dedicarea înseamnă sacrificiu. ESTERA Cartea „Estera” este singura dintre cărţile Vechiului Testament, care ne permite să aruncăm o privire asupra condiţiei diasporei evreieşti din Persia, în perioada care a urmat repatrierii primului val de exilaţi. Din cărţile studiate anterior, am văzut că Babilonul a fost cucerit, medo-persanii au devenit cel mai puternic Imperiu, şi s-au creat condiţii favorabile întoarcerii iudeilor în ţara lor. Primul val de repatriaţi a numărat aproape 50.000 de iudei, însă mulţi au decis din diverse motive, să mai rămână în locurile unde s-au stabilit. Teama de o călătorie aşa de lungă, sau de dificultăţile pe care le vor întâlni în Ţara Sfântă, propăşirea materială la care au ajuns printre străini, unii dintre ei, sau poate toate acestea la un loc, i-a făcut pe mulţi să nu se grăbească să plece. Cartea „Estera” descrie ceva din evenimentele cu care s-au confruntat aceştia. Din perspectivă literară, istoria Esterei este remarcabil construită. Ea descrie evenimentele prin care a trecut o tânără evreică, rămasă orfană, dar care a ajuns să fie împărăteasă. Sidnie W. Crawford remarcă faptul că această scriere conţine toate elementele unei nuvele populare romantice: o eroină tânără şi frumoasă, un personaj ticălos care unelteşte în ascuns, un bătrân înţelept, un conducător naiv, uşor de manipulat. În naraţiune, binele triumfă, răul este nimicit, şi totul se sfârşeşte cu bine.389 Din perspectivă istorică, lucrurile sunt mai complicate. Unii cercetători au susţinut că scrierea aceasta a fost o relatare reală, o înregistrare a unor fapte istorice, în vreme ce alţii au susţinut că ea ar fi o doar ficţiune. În cercetările mai recente, se remarcă tendinţa de a accepta istoricitatea cadrului naraţiunii. 389 Sidnie W. Crawford, Old Testament Survey, pag. 152 280

Cei ce i-au contestat caracterul istoric, au invocat motive cum ar fi: lipsa unui astfel de nume de regină, în înregistrările istorice ale Perşilor, cerinţa ca reginele Persiei să fie de neam ales şi nu din rândul minorităţilor etnice, ineditul situaţiei în care un împărat se consultă cu sfetnicii săi în privinţa luării unei decizii, şi improbabilitatea ca în Persia (care a favorizat minorităţile etnice, şi chiar a îngăduit evreilor să se întoarcă în ţara lor) să se dea un edict de nimicire a evreilor.390 La toate aceste obiecţii se poate da răspuns plauzibil. Mai întâi, în arhivele Persiei antice nu sunt consemnate numele tuturor reginelor. John A. Martin semnalează faptul că în consemnările lui Herodot şi ale lui Ctesias, apare menţionată o soţie a lui Xerxes, pe nume Amestris, mama viitorului împărat, Artaxerxe. Se avansează ideea că aceasta ar putea fi Vasti, împărăteasa pe care a înlocuit-o Estera.391 În al doilea rând, Estera n-ar fi prima figură proeminentă, cu o obârşie modestă. În al treilea rând, rolul sfetnicilor la curtea împărătească, tocmai acesta era: ca împăratul să se poată consulta cu ei în luarea deciziilor importante. În al patrulea rând, istoria a dovedit cât de uşor se poate transforma toleranţa, în anti-semitism, în decursul a doar o generaţie sau două. Printre cei ce au acceptat-o ca fiind relatare reală, s-au ridicat discuţii cu privire la plasarea în timp a acestor evenimente. Opiniile au variat între limite temporale destul de largi. Unii au propus jumătatea secolului al V-lea î.Hr., în vreme ce alţii au sugerat jumătatea secolului al III-lea î.Hr. Arnold şi Beyer susţin că evenimentele descrise în cartea „Estera”, au debutat în anul 483 î.Hr. Asta înseamnă că aceste lucruri s- au petrecut în intervalul dintre prima întoarcere, sub Zorobabel (în anul 538 î.Hr.) şi cea de a doua întoarcere, sub Ezra (în anul 458 î.Hr.).392 În vremea aceea, Persia era condusă de împăratul Ahaşveroş (în istorie, numele lui era Xerxes I). Încercând să aranjăm în ordine cronologică evenimentele cărţii „Estera” şi cele ale cărţii „Ezra”, se consideră că „Estera” ar putea fi plasată între capitolele al 6-lea şi al 7-lea ale cărţii „Ezra”.393 390 Helene Dalaire, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 441 391 John A. Martin, The Bible Knowledge Commentary, pag. 700 392 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 272 393 John A. Martin, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 699 281

Cartea „Estera” prezintă câteva particularităţi: ea este singura carte din Scriptură, în care nu apare Numele lui Dumnezeu; în textul ei nu se face referire la Lege, la jertfe sau la ritualuri. Cartea aceasta nu este citată nici măcar o singură dată în screrile Noului Testament, şi nici nu se găseşte printre textele manuscriselor de la Qumran. Locul scrierii acesteia în Canonul Bibliei ebraice a fost luat ocazional în discuţie (chiar şi după „sinodul” de la Iamnia). Evreii au invocat două motive pentru care au privit cu suspiciune includerea cărţii „Estera” în Canon. Unul a fost lipsa din text, a Numelui lui Dumnezeu, iar celălalt a fost adăugarea sărbătorii Purim, la sărbătorile deja prevăzute în Legea lui Moise. Chiar şi unii învăţaţi creştini timpurii (Melito de Sardes, Athanasie, Grigore de Nazianz) au privit-o cu rezervă, şi s-au întrebat asupra locului ei în Canon. Ei au fost deranjaţi, printre altele, de genocidul despre care se vorbeşte în naraţiune, şi despre tonul naţionalist al scrierii. Sidnie W. Crawford semnalează un amănunt important cu privire la textul acestei scrieri. El există în trei forme diferite. Există o versiune conţinută în Textul Masoretic, există o versiune diferită în Septuaginta, şi mai există o a treia versiune într-o traducere greacă a unui text ebraic, altul decât cel masoretic .394 Ceea ce noi avem în Bibliile noastre, este versiunea acestei cărţi, aşa cum apare în Textul Masoretic. În Septuaginta descoperim un text al „Esterei”, îmbogăţit faţă de Textul Masoretic, prin inserarea a şase pasaje ample (le-am numit „adiţii”), însumând 107 versete. Nu se ştie cu precizie, când anume au fost inserate aceste pasaje. Cea de a treia versiune apare în „Textul Alfa”, o traducere greacă a unui text ebraic similar (dar fără a fi identic) celui din Textul Masoretic. Versiunea din „Textul Alfa” este mai scurtă cu aproximativ o cincime, decât cea din Textul Masoretic. În Biblia ebraică, scrierea aceasta este aşezată în secţiunea a treia, „Scrierile”, după „Plângerile lui Ieremia” şi înainte de cărţile istorice (Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile). În Septuaginta, ea este aşezată după cărţile istorice şi înaintea celor poetice. În textul grecesc, scrierea aceasta are câteva adiţii faţă de textul original, ebraic. Acestea au 394 Sidnie W. Crawford, Old Testament Survey, pag. 155 282

caracterul unor inserţii artificiale, menite să dea scrierii, un caracter mai religios Întrucât versiunea Vulgata urmează ordinea din Septuaginta, locul cărţii „Estera” este identic cu cel ocupat în Septuaginta. Acelaşi loc îl ocupă şi în Bibliile moderne. Titlul cărţii Titlul cărţii a fost luat de la numele eroinei principale. Trebuie să precizăm că numele ei real, evreiesc era Hadaşa. Numele Estera, potrivit lui Archer Jr., ar fi derivat din termenul persian, „stara”, care înseamnă „stea”.395 Edward P. Blair adaugă o altă posibilitate privitoare la originea acestui nume ne-evreiesc: o preluare a numelui unei zeităţi akkadiene, Iştar.396 Numele evreiesc al eroinei însemna „mirt”. Atât în Biblia ebraică (Textul Masoretic), cât şi în Septuaginta şi în Vulgata, cartea aceasta poartă acelaşi nume. Bibliile protestante au preluat, în consecinţă, acelaşi nume al cărţii respective. Autorul cărţii În textul scrierii acesteia nu descoperim nici un indiciu clar cu privire la autorul ei. Tradiţia iudaică îl indică pe Mardoheu, drept autor al acestei scrieri. El a fost martor al acestor lucruri, şi a cunoscut suficient de bine, obiceiurile curţii persane. El era versat în arta scrisului (conf. Estera 9:20) şi chiar a ajuns să deţină o poziţie socială înaltă la curtea împărătească, poziţie care i-a îngăduit accesul la arhivele împărăteşti. Istoricul Iosif Flavius împărtăşeşte aceeaşi părere cu privire la paternitatea acestei cărţi. Identificarea aceasta este însă discutabilă, deoarece în textul cărţii (în Estera 10:2-3) ni se dă de înţeles că Mardoheu murise înainte de încheierea scrierii cărţii. Cei mai mulţi cercetători înclină să creadă că autorul acestei scrieri este cărturarul Ezra. Însă şi identificarea aceasta a fost adeseori atacată, pe considerente de limbaj. 395 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 425 396 Edward P. Blair, Abingdon Bible Commentary, pag. 128 283

Data scrierii cărţii Cu privire la datarea scrierii, lipsa unor precizări clare, i-a determinat pe cercetători să formuleze diferite opinii. Datarea cea mai timpurie este jumătatea secolului al V-lea î.Hr., iar cea mai târzie este secolul al II-lea î.Hr. Trei argumente sunt invocate în sprijinul datării târzii. Primul argument este faptul că cea mai timpurie menţionare a sărbătorii Purim, apare abia în secolul I î.Hr., în scrierea apocrifă II Macabei. Al doilea argument este absenţa textului cărţii „Estera” din textele manuscriselor descoperite la Qumran. În sfârşit, al treilea argument este lipsa numelui Esterei sau al lui Mardoheu, din lista eroilor credinţei, pe care-i menţionează autorul scrierii apocrife „Eclesiasticul”.397 Analiza evenimentelor despre care luăm cunoştinţă din paginile cărţii, ne determină să credem că „Estera” a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Un indiciu important este domnia împăratului Ahaşveroş (sau Xerxes I) Ea a început în anul 486 î.Hr. şi s-a încheiat în 465 î.Hr. Felul în care se încheie cartea, lasă de înţeles că ea a fost scrisă fie în ultimii ani ai domniei lui, fie după moartea împăratului Xerxex, în timpul domniei fiului său, Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Agreem în acest punct, cu Sidnie W. Crawford, care susţine că o datare mai târzie este puţin probabilă din cauza lipsei oricărei evidenţe a vreunul cuvânt de origine greacă.398 Structura cărţii Conţinutul cărţii „Estera” ar putea fi structurat în cinci secţiuni distincte, de întindere inegală, după cum urmează. Prima secţiune am putea s-o numim „Înălţarea Esterei”. Ea cuprinde capitolul I şi primele 20 de versete din capitolul al II-lea. În această secţiune sunt incluse următoarele evenimente: - Demiterea împărătesei Vasti, de către Ahaşveroş - Ridicarea Esterei la poziţia de împărăteasă 397 Matthews and Moyer, The Old testament, Text and Context, pag. 244 398 Sidnie W. Crawford, Old Testament Survey, pag. 152 284

Secţiunea a doua începe cu versetul 21 al capitolului al II-lea şi se încheie cu Estera 4:3. Ea ar putea fi numită „Complotul împotriva iudeilor”. Ca evenimente distincte, sunt menţionate: - Mardoheu salvează viaţa împăratului - Avansarea lui Haman şi ura lui împotriva iudeilor - Atragerea împăratului în complotul împotriva iudeilor Cea de a treia secţiune a cărţii, care este şi cea mai amplă, acoperă din Estera 4:4 până în 9:19. Ea poate fi numită „Izbăvirea iudeilor prin mijlocirea Esterei”. Ea include următoarele: - Mardoheu vorbeşte cu Estera - Planul Esterei - Izbăvirea iudeilor şi răzbunarea lor A patra secţiune, o secţiune scurtă acoperind parţial capitolul al IX-lea (de la versetul 20 la 32), se ocupă de instituirea sărbătorii Purim. Cea de a cincea secţiune, cea mai scurtă dintre toate, cuprinde doar cele cele trei versete ale capitolului al X-lea. Am putea s-o numim „Înălţarea lui Mardoheu”. Mesajul teologic al cărţii: La Sor, Hubbard şi Bush susţin că dacă această carte nu conţine numele lui Dumnezeu, (versiunea canonică a ei, n.n.) ea în mod cert proclamă încrederea în ocrotirea lui Dumnezeu manifestată faţă de poporul Său.399 Cartea aceasta exprimă încrederea că până şi în cele mai vitrege situaţii, izbăvirea pentru iudei, va răsări. În aceeaşi idee, Longman şi Dillard spun că cea mai mare parte a cărţii acesteia are de-a face cu relaţia dintre iudei şi neamuri. Autorul cărţii a scris unei generaţii post-exilice, într-un moment în care israelul cunoştea de ceva vreme, aservirea de către o varietate de puteri mondiale: Asiria, Babilon, Persia. Aceste puteri i-au dominat, şi altele aveau să urmeze. Autorul cărţii „Estera” afirmă că nu este necesar ca evreii să fie servili, într-o lume dominată de neamuri, şi că este foarte 399 La Sor, Hubbard and Bush, op. Cit., pag. 628 285

posibil să trăieşti o viaţă împlinită, chiar rămânând fideli iudaismului.400 Un alt mesaj al cărţii este acela că Dumnezeu călăuzeşte evenimentele mici sau mari, pentru ca prin ele să-şi împlinească lucrările. Ceea ce în perspectiva umană ar putea trece drept o serie de coincidenţe, în realitate sunt intervenţiile suverane ale lui Dumnezeu, care-şi „îngăduie” chiar să deranjeze somnul unui împărat, atunci când acest lucru poate servi scopurilor Sale. În sfârşit, un al treilea mesaj al cărţii este cel privitor la responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Mesajul acesta este frumos exprimat în cuvintele de avertizare pe care Mardoheu le adresează Esterei: dacă nu vei vrea să faci tu ceea ce trebuie făcut, se va găsi altcineva care să se implice. Întrebarea este: ce putem face pentru Dumnezeu, în locul în care El ne-a ridicat ? Sau cum folosim oportunităţile pe care El le aşează înaintea noastră ? 400 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 222 286

CĂRŢILE POETICE ŞI DE ÎNŢELEPCIUNE Odată cu cartea „Iov” intrăm într-o altă secţiune a scrierilor Vechiului Testament, secţiune numită convenţional „cărţile poetice” (afirmaţia aceasta este corectă, cu excepţia Canonului Bibliei ebraice, în care scrierea „Iov” este aşezată în urma „Psalmilor”. În Biblia ebraică, intrarea în secţiunea cărţilor poetice, se face cu cartea „Psalmilor”). În Bibliile noastre, secţiunea aceasta cuprinde următoarele cinci scrieri: „Iov”, „Psalmii”, „Proverbele”, „Eclesiastul, şi „Cântarea cântărilor”. Trei dintre acestea sunt scrise exclusiv în formă poetică („Psalmii”, „Proverbele” şi respectiv, „Cântarea cântărilor”). Celelalte două scrieri conţin şi proză, pe lângă poezie. Cartea „Plângerile lui Ieremia” are tot un caracter poetic, însă strânsa ei legătură cu cartea „Ieremia” a determinat plasarea ei alături de „Ieremia”, în secţiunea cărţilor profetice. Scrierile acestea mai sunt numite şi „scrierile de înţelepciune” (sau „literatura sapientală”). În unele lucrări de specialitate, aceste cinci scrieri sunt tratate laolaltă, iar în altele, ele sunt tratate diferenţiat, socotindu-se că poetice sunt doar „Iov” şi „Psalmii”, iar celelalte trei fiind numite specific „cărţi de înţelepciune”. Este însă discutabil dacă „Iov” nu s-ar putea include printre cărţile de înţelepciune astfel împărţite, şi dacă scrierea „Cântarea cântărilor” ar fi de drept socotită „de înţelepciune”. În alte lucrări le-am găsit grupate altfel, cartea „Iov” şi cartea „Proverbele” fiind considerate „de înţelepciune”, iar celelalte trei, doar 287

„poetice”401. Eclesiastul, în mod ciudat, nu este inclusă ca fiind „de înţelepciune”. În opinia noastră ele pot fi cuprinse laolaltă, deoarece în formă poetică, ele exprimă înţelepciune şi sentimente. Nu este nevoie să ne întrebăm: este cartea aceasta o carte de înţelepciune, sau este ea o carte poetică ? Ea poate fi „poetică” prin forma exprimării, şi poate fi „de înţelepciune”, dacă tema ei cade în această categorie. Din acest motiv, le vom include pe toate cinci în categoria scrierilor poetice sau de înţelepciune. Scrierile incluse în secţiunea aceasta sunt foarte diferite faţă de celelalte doisprezece scrieri studiate anterior (cele numite „istorice”). Cele doisprezece anterioare au fost considerate istorice, dar acestea cinci sunt existenţiale. Celelalte doisprezece au fost dedicate istoriei unei naţiuni; aceastea cinci se apleacă asupra problemelor vieţii individului. Cele doisprezece aveau de-a face cu relatarea faptelor; acestea cinci au de-a face cu sentimentele, cu trăirile sufleteşti, de aceea au de-a face cu inima omului. Cele de care ne vom ocupa în continuare sunt numite „poetice”, însă ele nu se limitează la a fi doar poezie (adică „artă”). Ele au primit numele acesta generic, din cauza formei lor diferite de exprimare, deosebindu-se clar de stilul narativ. Arnold şi Beyer precizează corect faptul că poezia apare de asemenea, în multe alte scrieri ale Vechiului Testament, însă aceste cinci cărţi conţin un mare volum de poezie.402 Fără a avea intenţia de a face o analiză amplă şi exhaustivă a procesului dezvoltării literaturii antice, în general, şi al poeziei în particular, considerăm totuşi a fi necesar să spunem câteva lucruri cu caracter general, despre poezia ebraică. Motivul primordial al acestui demers este acela că avem nevoie să ne familiarizăm cu acest tip de exprimare, ca să-i putem înţelege mesajul. Noi suntem obişnuiţi cu poezia modernă, care diferă semnificativ de poezia ebraică, şi de aceea avem adeseori dificultăţi în aprecierea frumuseţii şi valorii artistice şi spirituale a poeziei ebraice. În al doilea rând, este necesar să încercăm să ne familiarizăm acest gen literar din cauza ponderii mari pe care acest gen literar o deţine în textul biblic al Vechiului Testament. Gary M. Burge şi 401 la Gleason L. Archer Jr., spre exemplu 402 Arnold şi Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 282 288

Andrew E. Hill apreciază că o treime din Biblia ebraică, este scrisă în această formă literară.403 Am mai adăuga faptul că forme de exprimare poetică se găsesc presărate şi prin celelalte scrieri ale Vechiului Testament, nu doar în cele cinci cărţi din secţiunea numită „cărţile poetice”, aşa cum suntem uneori tentaţi să credem. Funcţia poeziei ebraice Ne putem pune întrebarea firească: de ce ar fi fost necesar să se apeleze la poezie, ca modalitate de exprimare, când putea fi întrebuinţată proza ? Sau, altfel spus, ce oferă poezia ebraică suplimentar faţă de proză ? Probabil că cel mai potrivit răspuns în faţa unei asemenea întrebări, este acela că în lumea antică, poezia s-a bucurat de o mare apreciere, pentru funcţia ei didactică. Prin faptul că ea a întrebuinţat ritmuri cadenţate, o formă elegantă de exprimare, a făcut apel la emoţii, etc., se susţine că poezia a ajutat la memorarea ideilor sau învăţăturilor pe care le transmite. Aşadar, forma poetică a avut calităţi didactice remarcabile. R. K. Harrison referindu-se la acrostihuri, afirmă că acestea au fost considerate ca metode prin care şcolarul egiptean era învăţat alfabetul.404 Că lucrul acesta este adevărat, o dovedesc limpede, Psalmii. Deşi cei mai mulţi dintre ei sunt devoţionali, o bună parte din ei au fost întrebuinţaţi de către evreii din vechime, pentru instruirea generaţiei mai tinere, în credinţa şi în istoria înaintaşilor lor. Drept urmare, ei au fost numiţi „psalmi didactici”. Unii dintre ei sunt scrişi în formă de acrostih. În al doilea rând, dacă am menţionat faptul că poezia face apel la emoţii, trebuie să subliniem faptul că ea este o formă de exprimare foarte potrivită în actul închinării. Psalmii exprimă aproape toate stările sufletului omenesc. Originea poeziei ebraice Potrivit lui Edward P. Blair, primele compoziţii literare care ar putea fi considerate „poezie” au apărut foarte timpuriu, în istorie, 403 Gary M. Burge şi Andrew E. Hill, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 451 404 R. K. Harrison, An Introduction to the Old Testament, pag. 1068 289

printre popoarele Orientului Apropiat antic, în particular printre locuitorii Mesopotamiei.405 Adele Berlin susţine că încă din cele mai vechi timpuri, s-a recunoscut faptul că Biblia ebraică include şi poezie, dar definirea a ceea ce constituie poezie biblică, descrierea trăsăturilor acesteia precum şi identificarea pasajelor poetice, au variat semnificativ de-a lungul secolelor.406 Spre exemplu, marea majoritate a cercetătorilor secolului al XIX- lea au fost de părere că evreii nu au fost capabili să cultive genul poetic, decât la o dată foarte târzie. Atunci când totuşi au ajuns să scrie poezie, evreii au făcut-o inspirându-se din literatura popoarelor din jur, care se consideră că erau mai cultivate decât ei. Din acest motiv, ei (cercetătorii) au înclinat să creadă că toate cărţile care includ poezie ebraică, ar aparţine perioadei post-exilice. Perspectiva aceasta s-a schimbat treptat-treptat, în secolul al XX- lea. La această schimbare progresivă a contribuit decisiv faptul că s-a dovedit că toate toate culturile antice cu care evreii au intrat în contact înainte de exil, au dezvoltat încă de timpuriu, această formă de expresie literară. Astfel, Gleason Archer Jr. menţionează descoperirea unui număr tot mai mare de imnuri akkadiene şi egiptene, a căror vechime s- a stabilit a fi specifică mileniului II î.Hr. 407 Poezia ebraică nu s-a născut în perioada post-exilică, ci cu mult înainte de aceasta. Secolul al X-lea î.Hr. a fost foarte prolific în poezie ebraică: nu mai puţin de 73 de psalmi au fost scrişi în această perioadă Psalmii semnaţi de împăratul David, cei semnaţi de Asaf,la care am mai putea adăuga psalmii lui Solomon, culegerea de proverbe aparţinând lui Solomon, cartea „Cântarea cântărilor”, etc. aparţin secolului al X-lea î.Hr. Caracteristicile poeziei ebraice Spre deosebire de poezia modernă, în care accentul cade de obicei pe rimă, în poezia evreiască este important ritmul. Din acest motiv, prin traducere, poeziile moderne pierd ceva din frumuseţea lor, lucru care 405Edward P. Blair, op. Cit. pag. 129 406Adele Berlin, Old Testament Survey, pag. 167 407 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 441 290

nu se poate spune şi despre poezia ebraică. Aceasta îşi păstrează integral forţa de expresie, chiar şi în procesul traducerii. Unul din elementele caracteristice ale poeziei ebraice este paralelismul. Acesta poate fi foarte simplu definit ca o repetare a unei structuri gramaticale, fără a fi identică, în două versuri alăturate. Unul din cei dintâi ce au studiat paralelismul poeziei ebraice, a fost lingvistul englez din secolul al XVIII-lea, Robert Lowth. El a scris, în 1753, o amplă lucrare asupra poeziei sacre ebraice, intitulată „De Sacra Poesi Hebraeorum Praelectiones Academicae”. Lucrarea aceasta a fost, pentru multă vreme, o lucrare de referinţă în domeniu. Paralelismul poate îmbrăca forme diferite. Se cunosc cinci feluri distincte de paralelism, întâlnite frecvent în poezia Vechiului Testament. Trei dintre ele au fost clasificate de Lowth (cel sinonimic, cel antitetic şi respectiv, cel sintetic), iar celelalte două au fost adăugate de cei ce i-au continuat studiile. Paralelismul sinonimic este paralelismul în care, rândul (sau versul) al doilea conţine aproximativ acelaşi enunţ ca şi cel dintâi, însă îl accentuează. Un exemplu este Psalmul 19:1 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” Paralelismul antitetic este acela în care cele două rânduri (versuri) sunt aşezate într-o relaţie de tip adversativ (sau contrastează). Rezultatul este tot o accentuare a adevărului exprimat în primul vers. Un astfel de exemplu am putea cita din Proverbe 10:1 „Un fiu înţelept este bucuria tatălui său, Dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale” Paralelismul formal este paralelismul care constă doar în forma asemănătoare a celor două versuri aşezate unul lângă altul. Un astfel de exemplu avem în Psalmul 2:6 „Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu, Pe muntele Meu cel sfânt” Paralelismul sintetic este acela în care rândul al doilea vine să întărească gândul exprimat în primul rând. Am putea exemplifica acest tip de paralelism, cu Eclesiastul 11:1 „Aruncă-ţi pâinea pe ape, 291

Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi” Paralelismul emblematic este acel paralelism în care o figură de stil din primul vers, ilustrează conţinutul celui de-al doilea vers. Iată un exemplu, Psalmul 42:1 „Cum doreşte un cerb, izvoarele de apă, Aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” Un al doilea element caracteristic al poeziei iudaice este ritmul. Poezia ebraică, spre deosebire de cea modernă, se bazează mai mult pe ritm, decât pe rimă. Am putea defini ritmul spunând că el este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi a celor neaccentuate. Adele Berlin susţine că oricare ar fi fost motivaţia, poezia a avut tendinţa de a fi mai ritmată, mai concisă decât discursul non-poetic.408 Un tipar obişnuit al exprimării poetice ebraice este tiparul în care versul întâi are trei picioare metrice, iar versul al doilea, are două picioare metrice (piciorul metric este unitatea ritmică repetată regulat, într-un vers). Acesta este ritmul predominant al poeziei ebraice. Există însă şi excepţii de la regula menţionată, deoarece poezia ebraică se remarcă printr-o mare fluiditate a ritmului; într-o poezie putem întâlni versuri cu două, cu trei sau chiar cu patru picioare ritmice. Acrostihul este un procedeu prin care fiecare vers sau fiecare strofă începe cu câte o literă a alfabetului, în ordinea lor. Exemple de acrostih (în Biblia ebraică) sunt Psalmul 111, 112, 119, Plângerile lui Ieremia. Acrostihul este aproape imposibil de tradus fidel, deoarece el urmăreşte literele alfabetului în care a fost scrisă poezia, în cazul nostru, alfabetul ebraic. Ultimul element caracteristic al poeziei ebraice, pe care-l vom menţiona aici este chiasmul. Numele acesta vine de la litera greacă „X” care se citeşte „chi”. Semnul grafic al acestei litere sugerează ceea ce este specific unui chiasm. Avem un chiasm atunci când două versuri alăturate ale unei poezii, inversează ordinea temelor lor paralele. Un potrivit exemplu de 408 Adele Berlin, Old Testament Survey, pag. 169 292

chiasm, îl avem în Psalmul 8, care în ansamblul lui are o structură chiastică. Tipurile distincte ale poeziei ebraice Poezia ebraică poate fi clasificată în următoarele categorii mari: poezie lirică (în care includem imnurile legate de diferite ocazii, plângerile sau lamentaţiile, rugăciunile, cântările de mulţumire, cântările de biruinţă, etc.), poezie cu caracter de profeţie (exprimările poetice rostite de profeţi sub inspiraţie divină) şi poezie didactică (psalmi, proverbe, fabule, ghicitori, etc.). Poezia lirică, de obicei era acompaniată de muzică. Poezia didactică era poezia care, folosind maxime, transmitea principii şi învăţături şi principii fundamentale de viaţă. Poezia cu caracter profetic era poezia prin care se manifesta darul profetic. Psalmii mesianici se încadrează perfect în această categorie. Trăsăturile distinctive ale înţelepciunii ebraice Categoria literară ebraică numită „literatura de înţelepciune” (în ebraică, „hokhmah”), a apărut şi s-a dezvoltat într-un spaţiu deja foarte prolific, deoarece acest tip de literatură a fost extensiv cultivat printre popoarele Orientului Apropiat antic. Mesopotamia a produs literatură de înţelepciune (Sumeria, Babilonul, Asiria), Egiptul a produs o seamă de scrieri cu acest caracter (unele scrise în jurul anului 2450 î.Hr.), Fenicia (descoperirile de la Ugarit) şi chiar Canaanul. S-au remarcat similarităţi între literatura ebraică de înţelepciune, şi literatura de înţelepciune a popoarelor din jur, însă trebuie să precizăm că aceste similarităţi privesc doar forma, nu şi conţinutul. Mult mai importante decât asemănările, sunt diferenţele observate între înţelepciunea ebraică şi înţelepciunea celorlalte popoare. Probabil cea mai mare diferenţă este aceea că în concepţia ebraică, înţelepciunea începe cu frica de Domnul. O a doua diferenţă, aproape la fel de importantă este aceea că în concepţia ebraică, monoteistă prin excelenţă, Dumnezeu este izvorul înţelepciunii, şi implicit, omul poate să devină înţelept, numai pe temeiul sau fundaţia unei relaţii corecte cu Dumnezeu. 293

La Sor, Hubbard şi Bush susţin că literatura biblică de înţelepciune, care îşi are începuturile formale prin secolul al X-lea î.Hr., a fost precedată cu un mileniu şi jumătate, de scrieri de înţelepciune, în Orientul Apropiat antic.409 În această categorie de scrieri, includem următoarele scrieri vetero-testamentare: „Iov”, „Proverbele” şi Eclesiastul”. John H. Hayes subliniază că desemnarea anumitor cărţi din Vechiul Testament sau a unor părţi de material, ca „înţelepciune”, este o etichetare modernă şi savantă, şi nu îşi are obârşia în divizarea ebraică a Canonului.410 Potrivit lui Archer Jr., înţelepciunea ebraică s-a distins printre celelalte creaţii literare de acest gen, prin caracterul ei mai mult practic, decât teoretic. Prerceptele ei sunt bazate pe o prudentă obsrvare a legilor naturii umane şi a regulilor succesului în societate, afaceri sau chiar viaţă politică.411 O altă trăsătură a înţelepciunii ebraice este universalitatea ei. Ea foloseşte logica, experienţa şi observaţia. Exprimată în proverbe şi ziceri uşor de memorat, ea poate fi aplicată nu doar vremii în care a apărut, ci oricărei societăţi, vremi sau circumstanţe. Din acest motiv, cărţile din această categorie, exercită un mare interes chiar şi pentru cititorul creştin modern sau post-modern. În al treilea rând, ea pune accentul pe individ şi nu pe grup social sau pe naţiune, aşa cum au făcut scrierile anterior studiate. La Sor, Hubbard şi Bush exemplifică acest aspect, arătând că marile teme ale credinţei Israelului – izbăvirea din Egipt – legământul cu Yahve, închinarea oficială, ziua Domnului – joacă un rol neînsemnat în scrierile de înţelepciune.412 În al patrulea rând, înţelepciunea autentică începe invariabil cu frica de Domnul. Potrivit lui Bruce K. Waltke, ceea ce reprezintă notele muzicale pentru muzică, şi alfabetul pentru citit, aceea este frica de Domnul pentru căpătarea înţelepciunii.413 409 La Sor, Hubbard şi Bush, op.cit., pag. 533 410 John H. Hayes, An Introduction to Old Testament Study, pag. 324 411 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 445 412 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag.545 413 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 160 294

IOV Prima scriere din categoria numită convenţional „cărţile poetice”, în Bibliile noastre, este „Iov”. În afara prologului (capitolele 1 şi 2) şi a epilogului (cap. 42:7-17), cartea aceasta este scrisă în formă poetică. Combinaţia aceasta (proză-poezie-proză) o aşează într-o poziţie unică printre celelalte scrieri vetero-testamentare. Cartea „Iov” a fost socotită drept o capodoperă literară, nu doar de către creştini, ci chiar şi de către aceia care au văzut în Biblie doar o operă literară a antichităţii. Edward P. Blair o aşează printre marile teodicee sumeriene şi akkadiene, şi printre marile tragedii greceşti.414 În definirea lui Arnold şi Beyer, teodiceea este încercarea de a justifica intervenţiile lui Dumnezeu, în lume.415 Este uimitor să remarcăm în ce măsură, cartea aceasta şi-a pus amprenta asupra gândirii umane şi chiar asupra vocabularului modern cotidian. O mulţime de expresii din vorbirea noastră obişnuită le descoperim în paginile acestei cărţi antice. Numele „Iov” a devenit un sinonim al suferinţei omeneşti, iar personajul Iov este un simbol universal al răbdării. În acelaşi timp, aşa cum semnalează Roy B. Zuck, vocabularul cărţii este foarte bogat. Zeci de cuvinte din această scriere, nu mai apar nicăieri în Vechiul Testament.416 Cartea aceasta se apleacă asupra unei probleme şi asupra unei preocupări universale: înţelegerea suferinţei umane şi a rostului ei. Suferinţa a fost, din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai comune experienţe ale naturii umane. Din acest motiv, nu trebuie să ne surprindă faptul că în literatura veche a altor popoare din Orientul Apropiat sau Mijlociu (egipteni, sumerieni, akkadieni, etc.), găsim o seamă de scrieri similare. Un astfel de exemplu, probabil cel mai timpuriu, este „Omul şi Dumnezeu lui”, un fel de Iov sumerian, în care se vorbeşte despre suferinţa celui pios. În încercarea de a explica această suferinţă, zeitatea este justificată prin afirmarea faptului că oamenii sunt păcătoşi, prin naştere. Am mai putea menţiona „Teodiceea babiloniană”, o scriere în 414 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 131 415 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 294 416 Roy B. Zuck, The Bible Knowledge Commentary, pag. 716 295

care cel care suferă, are o dispută asupra aceluiaşi subiect, cu prietenii săi. Şi lista aceasta ar putea continua cu multe alte lucrări de obârşie akkadiană sau egipteană (acestea din urmă fiind, de departe, cele mai numeroase). Această abundenţă de scrieri care se apleacă asupra suferinţei omeneşti, dovedeşte că avem de-a face cu un adevăra fenomen. La Sor, Hubbard şi Bush afirmă că niciuna din aceste poveşti antice, nu se constituie într-o autentică paralelă la „Iov”. Cel mult, ele dovedesc că încă din zorii literaturii, oamenii au fost nedumeriţi, contrariaţi ... în mod aparte atunci când aceştia au determinat suferinţa umană. Astfel, dilema lui Iov are un lung şir de precedente, dar nici un semn de ascendenţă directă.417 James L. Crenshaw vorbeşte despre o adevărată criză a înţelepciunii antice, în încercarea de a găsi un răspuns adecvat la problema existenţa răului şi a suferinţei, într-un univers pe care oamenii l-au simţit că este guvernat de un anumit principiu raţional. Crenshaw afirmă că această inevitabilă criză a înţelepciunii, a produs un semnificativ volum de literatură.418 Dacă am menţionat criza înţelepciunii omeneşti de a da un răspuns satifăcător întrebării fundamentale despre existenţa şi scopul suferinţei, cartea „Iov” vine să confirme clar acest lucru. În „Dicţionarul biblic”, ni se spune Iov este excepţia care contrazice presupunerea că prin experienţa obişnuită pot fi înţelese pe deplin adâncurile înţelepciunii şi lucrării lui Dumnezeu.419 Katherine Dell adaugă spunând că în ciuda faptului că este considerat în mod tradiţional, un exemplu de răbdare, Iov îi reprezintă pe aceia care nu sunt pregătţi să accepte suferinţa, ci simt nevoia să protesteze, să argumenteze, să discute...420 Totuşi, se precizează că Iov nu renunţă la Dumnezeu, ci se luptă să înţeleagă relaţia sa cu El, în ciuda suferinţelor, a greutăţilor şi a durerilor pe care trebuie să le îndure.421 În „Iov” descoperim atât monolog, cât şi dialog. Cea mai mare parte a cărţii o reprezintă dialogurile dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi. 417 La Sor, Hubbard şi Bush, Old Testament Survey, pag. 562 418 James L. Crenshaw, Old Testament Story and Faith, pag. 304 419 Dicţionar biblic, pag. 611 420 Katherine Dell, Manual biblic, pag. 352 421 Katherine Dell, op. Cit., pag. 352 296

Scopul vizitei lor a fost acela de a-l mângâia pe cel nenorocit, dar cuvintele lor s-au transformat destul de repede în „anchete”, în vederea stabilirii vinovăţiei lui Iov. Insistenţa lor cu privire la vinovăţia acestuia dovedeşte cât de mult ţineau ei (aşa ca şi marea majoritate a oamenilor) la sistemul lor propriu de gândire. Prietenilor lui Iov, sistemul lor de gândire le conferea un anume confort sufletesc, un sentiment de securitate, deoarece se întemeia pe principiul potrivit căruia dacă nu faci păcate, ar trebui să nu experimentezi suferinţa. Dacă ar fi acceptat că Iov nu a săvârşit nici un păcat grav, şi totuşi suferă atât de greu, sistemul lor s-ar fi dovedit failibil, iar sentimentul lor de securitate, greşit. Ei s-ar fi întors acasă, clătinaţi în convingerile lor. Archer spune că aici trebuie căutată insistenţa lor de a descoperi la Iov, vinovăţia.422 S-a sugerat faptul că devreme ce în cartea aceasta avem două tipuri de literatură (proză în prolog şi în epilog, şi poezie în cea mai mare parte), avem două istorii separate care au fost aşezate laolaltă de către un editor. S-a invocat ca argument, faptul că descoperim un Iov diferit în cele două ipotetice istorii: unul credincios şi răbdător, în partea de proză, şi unul care protestează şi ar vrea ca Dumnezeu să se prezinte înaintea lui, ca să-i explice de ce îngăduie toate aceste lucruri prin care trece el.423 În ciuda acestui fapt (a existenţei a două feluri distincte de exprimare literară) scrierea aceasta se prezintă cititorului ca un tot unitar, ca o scriere bine închegată. În Biblia ebraică, scrierea aceasta este aşezată în secţiunea „Scrierile”, între „Psalmi” şi „Proverbele”. În traducerea greacă, ea este aşezată la începutul secţiunii cărţilor poetice şi de înţelepciune, loc pe care-l va păstra mai târziu, în traducerea latină, şi apoi şi în Bibliile protestante. Locul ei în Canonul ebraic nu a fost disputat niciodată de către rabinii evrei. Singurul dintre scriitorii bisericeşti care a ridicat întrebări asupra ei, şi a considerat că nu ar trebui să fie socotită canonică, a fost Theodor de Mopsuestia. În aprecierea pe care Martin Luther o va face mai târziu, cărţilor Vechiului Testament, cartea „Iov” se va bucura de cea mai înaltă consideraţie. 422 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 463 423Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 183 297

Titlul scrierii Cartea aceasta poartă numele eroului ei principal (în ebraică, „Iyyob”). Descoperirile arheologice au dovedit că numele acesta era un nume comun în zona Orientului Apropiat antic. A fost atestat în textele tăbliţelor de la Amarna (1350 î.Hr.), în cele de la Mari (secolul al XVIII-lea î.Hr.), şi chiar în texte egiptene mai vechi („Cartea blestemelor egiptene”, datată prin 2.000 î.Hr.). Potrivit opiniei arheologului american W. F. Albright424, numele acesta ar însemna „Unde este Tatăl (meu) ?” Autorul scrierii Atunci când încercăm să atribuim scrierea aceasta, unui anumit autor, ne lovim de dificultăţi insurmontabile. Nu doar că în textul cărţii nu ne este indicat autorul, dar nici nu descoperim indicii care să ne îndrepte spre vreo concluzie convingătoare. Din acest motiv, au fost formulate doar păreri, fără ca vreuna din ele să se impună de o manieră categorică, în faţa celorlalte. S-a sugerat că Iov însuşi ar fi scris-o. Alţii i-au atribuit-o lui Elihu (cel de-al patrulea prieten al lui Iov). Moise a fost sugerat ca posibil autor al ei (Talmudul babilonian, în Baba bathra 14b). A mai fost menţionat numele lui Solomon. În sfârşit, alţi cercetători au susţinut că este vorba despre Ezra. Dintre toate aceste ipoteze, probabil cea mai plauzibilă ar fi aceea că Iov însuşi a scris-o. Roy B. Zuck susţine că detaliile lungilor conversaţii consemnate în cartea aceasta, dau impresia că a fost scrisă de un martor ocular... Această opinie pare mai plauzibilă decât cea potrivit căreia un autor, care a trăit sute de ani mai târziu, ar fi compilat ceea ce a fost transmis peste secole, pe calea tradiţiei orale.425 Data scrierii Printre cercetători s-au formulat cinci teorii diferite privitoare la data scrierii cărţii Iov. Unii cred că ea a fost scrisă în vremea patriarhilor (din motive pe care le vom menţiona mai jos). Alţii sunt de 424 citat de La Sor, Hubbard şi Bush, pag. 560 425 Roy B. Zuck, op. Cit., pag. 716 298

părere că ea a apărut în vremea lui Solomon (pe considerentul că el a dovedit preocupare atât pentru înţelepciune cât şi pentru poezie). A treia teorie susţine că „Iov” ar fi fost scrisă în vremea lui Manase. Cea de a patra teorie propune vremea proorocului Ieremia. În sfârşit, cea de a cincea teorie propune vremea exilului sau imediat după exil.426 Waltke susţine că ortografia cărţii (adică modul specific în care sunt scrise cuvintele, n.n.) ar indica spre secolul al VII-lea î.Hr.427 Deşi data derulării evenimentelor, şi data scrierii cărţii, sunt două lucruri foarte diferite, dacă acceptăm ca plauzibilă, identificarea lui Iov cu autorul scrierii, atunci este evident că între datarea evenimentelor şi scrierea cărţii care le consemnează, nu a trecut o perioadă mare de timp. El a avut oportunitatea să consemneze toate aceste lucruri, în perioada care a urmat restaurării sale. La această observaţie am mai putea adăuga faptul că lipseşte orice referire la Legea lui Moise, la vreun eveniment istoric major (cum ar fi exodul) sau la vreun personaj istoric însemnat, cum ar fi Avraam, Isac, Iacov, Moise sau David. Evenimentele consemnate în cartea „Iov” sunt din categoria evenimentelor personale, care nu se regăsesc în documentele oficiale ale vremii, cum ar fi analele sau cronicile. Din informaţiile puţine pe care le găsim, se poate trage concluzia că acţiunea cărţii se petrece în vremea patriarhilor. Argumentele invocate sunt următoarele: (a) organizarea de tip patriarhal a familiei-clan, organizare în care capul familie aduce jertfele, (b) menţionarea unei monede („chesita”) în circulaţie în vremea patriarhilor, (c) obişnuinţa de a exprima bogăţia cuiva, în turme de vite (obişnuinţă specifică vremii patriarhilor), (d) lipsa vreunei referiri la Lege, sau la vreun eveniment major din vremea exodului (eveniment foarte bine cunoscut de către naţiunile trăitoare în Orientul Apropiat). În concluzie, se susţine că „Iov” poate emite pretenţii justificate, la titlul de „cea mai veche carte a Vechiului Testament”. În realitate, aceste argumente dovedesc clar, doar faptul că evenimentele respective s-au petrecut în vechime, nu şi faptul că scrierea cărţii ar fi avut loc în vremea patriarhilor. 426 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 465 427 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 928 299

Structura scrierii: Deşi cartea aceasta este o compoziţie de tipul proză-poezie-proză, structura ei internă este organizată în cinci secţiuni distincte. Prima secţiune, coincide cu partea de proză (prologul scrierii), acoperă capitolele 1 şi 2. Ea este naraţiune la persoana a III-a, singular, şi poate fi numită „Testele credincioşiei lui Iov”. - Descrierea lui Iov - Testarea credincioşiei lui Iov Secţiunea a doua a cărţii, este scrisă în formă versificată, este mult mai amplă decât cea dintâi, şi este numită „Falsa mângâiere a prietenilor lui Iov” acoperă capitolele 3 – 31. - Prima serie de discursuri (Iov, Elifaz, Bildad, Ţofar, intercalate cu răspunsuri ale lui Iov) - A doua serie de discursuri (Elifaz, Bildad, Ţofar, intercalate cu răspunsuri ale lui Iov) - A treia serie de discursuri (Elifaz, Bildad, intercalate cu răspunsuri ale lui Iov) Secţiunea a treia a cărţii este reprezentată de „Cuvântările lui Elihu”, şi acoperă capitolele 32 şi 33. Ea conţine cele patru discursuri ale mai tânărului Elihu. - Primul discurs: necazurile omului, mijloc de instruire divină - Al doilea discurs: apărarea justeţei lui Dumnezeu - Al treilea discurs: foloasele evlaviei - Al patrulea discurs: măreţia lui Dumnezeu şi ignoranţa lui Iov Cea de a patra secţiune se întinde de la 38:1 până la 42:6, şi conţine două cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate lui Iov. - Prima cuvântare divină: proclamarea atotputerniciei lui Dumnezeu, manifestată în creaţie - A doua cuvântare divină: puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului Ultima secţiune a cărţii, cea de a cincea, este scrisă în proză, şi coincide cu epilogul. Ea începe în 42:7 şi se încheie cu ultimele cuvinte ale cărţii. Aici avem următoarele elemente distincte: 300