Origini

()RIGIi'JI SUNT ŞTIINŢA Si SCRIPTURA IRECONCIUABILE? ARIEL A. ROTH

© 2013 - Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate. Tidu în original: Origins - Linking Science and Scripture Coordonator: Norel Iacob Traducere: Cristian Husac Redactare: Cristinel Sava Corectură: Lavinia Goran Lectura manuscrisului: Florin Gheţu Tehnoredactare: Ovidius Ştefan Zanfu Copertă: Ovidius Ştefan Zanfu Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 3230020,0740 10 1034 Fax: 021323 0040 E-mail: [email protected] Site: www.viatasisanatate.ro Tipărit la CN.!. \"CORES!\" S.A. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROTH,ARIELA. Origini / Ariel A. Roth ; trad.: Cristian Husac. - Pantelimon: Viaţă şi Sănătate, 2013 Bibliogr. Index ISBN 978-973-101-705-1 1. Husac, Cristian (trad.) 2

DEDICATIE J Lui Lenore, Larry şi John; toţi, exemple extraordinare ale lucrării Creatorului



CUPRINS 7 , DESPRE AUTOR ;::, ....l PREFAŢA 9 MULŢUMIRI O 12 s~:: ÎNTREBARILE .-( :...; O întrebare pers.istentă 14 Mode în gândire 32 2 Nu separat, ci împreună 47 :> ORGANISMELE VII De unde a apărut viaţa? 64 4 În căutarea unui mecanism al evoluţiei 82 5 De la complex la şi mai complex 97 f> Originile omului 121 7 Alte întrebări de biologie 136 8 FOSILELE 154 9 Mărturiile fosile 169 10 Coloana geologică şi creaţia 187 11 Ce spun fosilele despre evoluţie 206 12 ROCILE 229 13 Catastrofele majore 249 14 Dovezi geologice în favoarea unui potop global 282 15 Probleme legate de timp Câteva probleme legate de timpulgeologic 296 16 304 17 O EVALUARE A ŞTIINŢEI ŞI A SCRIPTURII 318 18 Ştiinţa: o întreprindere extraordinară 334 19 Ştiinţa şi adevărul- câteva întrebări Scriptura - ceva neobişnuit 348 20 Probleme legate de Scriptură 361 21 379 22 CÂTEVA CONCLUZII 390 Este ştiinţa în impas? 396 Variante alternative între creaţie şi evoluţie Câteva cuvinte definal GLOSAR DE TERMENI TEHNICI INDICE GENERAL



DESPRE AUTOR A riel A. Roth s-a născut în Geneva, Elveţia, şi a crescut în Europa, Caraibe şi America de Nord. Master în biologie şi doctor în zo- ologie, titluri obţinute la Universitatea din Michigan, a urmat o specializare suplimentară în geologie, matematică şi biologia radiaţiilor la diferite campusuri ale Universităţii din California. A det,inut o serie de funct,ii la diverse colegii s\"i universităti s,i este membru al mai multor societăţi academice. După ce a servit ca şef al departamentelor de biologie din cadrul universităţilor Andrews şi Loma Linda, a fost numit director al Institutului de Cercetare în Geost,iint,ă, din Loma Linda (California). Timp de 23 de ani, a fost redactorul revistei Origins. Cercetările sale au fost în domeniul zoologiei nevertebratelor şi al reci- felor de corali vii şi fosile din Pacific şi Caraibe, unde a investigat efectele luminii şi ale pigmentului asupra ratei de creştere a recifelor de corali. Cercetările sale în diferite aspecte ale biologiei au fost finanţate de mai multe agenţii guvernamentale din Statele Unite, printre care şi Institutul Nat,ional al Sănătăti, i s,i Administrat\"ia N atională Oceanică s,i Atmosferică. A fost activ în controversa dintre evolut\"ie si creat,ie din Statele Unite, servind în calitate de consultant sau martor pentru statele California, Oregon şi Arkansas. A efectuat numeroase expediţii paleontologice şi geologice în Australia, Noua Zeelandă, Europa şi America de Nord, în zone importante pentru controversa dintre creaţie şi evoluţie. În plus, a publicat peste o sută de articole atât în publicaţii ştiinţifice, cât şi în re- viste populare şi a ţinut mai mult de o sută de prelegeri în toată lumea.



PREFAT, Ă S ă uneşti ştiinţa şi Scriptura este, în opinia unora, o sarcină imposibi- lă. Cartea de faţă pune sub semnul întrebării această \"imposibilitate\", încercând să arate că dihotomia existentă între ştiinţă şi Scriptură nu este atât de solidă pe cât se presupune adesea şi că există o armonie rezona- bilă între cele două. În discuţiile animate legate de corectitudinea ştiinţei şi a Scripturii, accen- tul se pune de prea multe ori pe un anume subiect specializat, cum ar fi modul în care viaţa ar fi putut apărea singură sau validitatea relatării biblice despre începuturi, însă problema originilor este cuprinzătoare, vizând începutul a aproape toate lucrurile. O problemă largă necesită o bază de evaluare la fel de largă. Acest volum încearcă să ofere o introducere în acest tablou mai larg. Adeseori, ne încredem în experţi specializaţi, care la rândullor se încred în alţi experţi specializaţi, toţi formulându-şi \"viziunea asupra lumii\" pe baza opini- ilor prevalente, rară să fi avut vreo ocazie de a evalua imaginea de ansamblu, care în mod frecvent este luată ca fiind de la sine înţeleasă. Prea des tragem concluzii extinse pornind de la o bază de date îngustă, rară să ne dăm seama că, prin excludere, devenim părtinitori. Un sociolog priveşte un oraş dintr-o perspectivă diferită de cea a unui arhitect; totuşi ambii văd o parte a imaginii întregi. Acest scurt studiu încearcă să se \"specializeze\" în această manieră mai cuprinzătoare, evaluând diversele interpretări pe baza datelor ştiinţifice şi a Scripturii. Încercând să acopăr întregul tablou, am fost forţat de constrângeri practice să selectez un număr limitat de subiecte pe care să le aduc în discuţie. Am încercat să le aleg pe cele mai importante, şi anume pe acelea care repre- zintă cea mai mare provocare pentru Scriptură şi pentru ştiinţă. Problemele 9

sunt abordate dintr-o varietate de perspective. Cartea începe cu istoria conflic- tului dintre ştiinţă şi Scriptură şi continuă cu analiza interpretărilor biologice, paleontologice şi geologice. Urmează evaluarea ştiinţei, a Scripturii şi a varian- telor intermediare între concepţia creaţionistă a Bibliei şi modelul evoluţionist al ştiinţei. Sunt zeci şi zeci de alte subiecte pe care mi-ar fi plăcut să le tratez, dar, din păcate, nu pot scrie despre tot şi mulţi cititori îmi vor mulţumi că nu am încercat să fac asta! Una dintre premisele acestui tratat este că adevărul trebuie să fie logic, să aibă sens. Cu alte cuvinte, adevărul va rezista când va fi pus sub lupa cercetă­ rii; totuşi acea cercetare ar trebui să fie suficient de cuprinzătoare, încât să fie relevantă pentru problemele ridicate. Unul din aspectele dezamăgitoare ale omenirii este că, mult mai des decât am vrea să admitem, credem ce vrem noi să credem, nu ce spun datele. De aceea este atât de important ca, atunci când căutăm adevărul, să acordăm o atenţie specială celor mai solide ancore pe care le putem găsi şi să evităm să ne bazăm pe conjectură. Ca om de ştiinţă, eu iau ştiinţa foarte în serios. Ca unul care preţuieşte sensul existenţei şi religia, iau şi Biblia foarte în serios. În ultimul timp, au fost publicate multe cărţi care pun sub semnul în- trebării creaţia, evoluţia sau opiniile înrudite. În această carte, ori de câte ori am avut posibilitatea, am încercat să realizez o sinteză mai constructivă. Acest deziderat este mult mai realizabil în partea a doua a cărţii. În acelaşi timp, am încercat să acord o atenţie specială evaluării critice. În majoritatea discuţiilor care se poartă în scris pe marginea acestui subiect, geologia este ignorată. Am încercat să suplinesc această lipsă discutând aspecte din acest domeniu neglijat. Volumul de faţă se axează adesea pe intersecţia dintre ştiinţă şi religie. Ci- titorul va descoperi rapid că există câteva uzuri ale unor termeni generali, cum ar fi ştiinţa şi religia, care pot fi derutante, iar înţelegerea lor precisă este impor- tantă în cadrul discuţiei. Pentru a clarifica terminologia, adesea am identificat în text uzuri specifice. Termeni deosebit de importanţi sunt următorii: ştiinţă, ştiinţă naturalistă, ştiinţă metodologică, religie, Scriptură şi teologie. Aceştia sunt definiţi în glosarul de la sfârşitul cărţii. O parte din concluziile prezentate în tratatul de faţă nu se înscriu în linia acceptată de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Cititorul este invitat să le eva- lueze pe baza datelor, nu a perspectivelor preconcepute. Noile concepte nu se formulează prin simpla aprobare a celor vechi. Câteva capitole (în special 4, 8, 10 şi 14) acoperă subiecte mai degrabă tehnice. Am încercat să le simplific cât mai mult cu putinţă, dar mă tem că e posibil să fie încă dificil de înţeles. Sunt importante, dar unora dintre cititori le 10

va fi mai de folos să citească concluziile de la finalul lor şi să treacă la subiecte mal uşoare. Reprezintă această carte o abordare echilibrată? Este ea nepărtinitoare? Din nefericire, răspunsul la ambele întrebări este, probabil, negativ. Am facut eforturi speciale să fiu corect în raport cu datele, să acord o atenţie specială datelor celor mai demne de încredere, dar cine poate susţine că nu este absolut deloc părtinitor? Când vine vorba de interpretarea datelor, nu susţin cu niciun chip că am încercat să tratez echidistant toate opiniile. Această carte nu este o analiză a opiniilor predominante. Totuşi, în unele zone, nivelul de informaţii pe care le deţinem este atât de scăzut în comparaţie cu ce ne trebuie pentru a ajunge la nişte concluzii definitive, încât sunt analizate mai multe opţiuni. Ori de câte ori îmi cade în mână o carte nouă, unul din primele lucruri pe care le fac este să citesc capitolul final pentru a-mi da seama care este per- spectiva autorului. O să vă scutesc de acest exerciţiu, dacă nu l-aţi facut deja. Concluzia mea este că există mult mai multe informaţii ştiinţifice care susţin Scriptura decât se presupune în general. Deşi, în mare parte, datele ştiinţifice sunt interpretate ca favorizând evoluţia, viziunea evoluţionistă asupra lumii este limitată şi lasă multe probleme, inclusiv pe cea a sensului existenţei, rară soluţie. Mi se pare că, atunci când ţinem cont de tabloul întreg, creaţia explică mai multe decât evoluţia. Opiniile despre origini care încearcă să combine porţiuni din creaţie cu porţiuni din evoluţie (capitolul 21) nu sunt foarte muJ- ţumitoare. Le lipsesc o definiţie, precum şi certificare ştiinţifică sau biblică ori certificare din alte surse de informare. Sunt conştient că cei ale căror păreri diferă de ale mele vor considera abor- darea mea neplăcută. Dacă sunteţi unul dintre aceştia, vă rog să-mi acceptaţi scuzele sincere. V-aş îndemna să continuaţi să studiaţi, să comunicaţi şi să contribuiţi la fondul de cunoştinţe al omenirii. Avem cu toţii multe de învăţat unii de la alţii. c/.frielc/.f. ~th .(gma .(jnda, California martie 1997 II

MULT, UMIRI A jutorul multor prieteni cu care am purtat discuţii întinse de-a lungul anilor a fost de o valoare inestimabilă. Toţi studenţii de la cursuri s,i în special absolvent,ii au fost o sursă continuă de ilumi- nare. Doresc să adresez mulţumirile mele speciale dr. Robert Brown, dr. Arthur Chadwick, dr. Harold Coffin, dr. Jim Gibson, dr. David Rhys şi dr. Clyde Webster pentru nepreţuitele lor observaţii. Katherine Ching merită o menţiune specială pentru ajutorul ei excelent în ce priveşte aparent in- terminabilele referinţe bibliografice. Următoarele persoane mi-au oferit sugestii înţelepte pentru manus- cris sau părţi ale acestuia şi, de aceea, merită o menţiune specială: dr. Earl Aagaard, dr. John Baldwin, dr. David Cowles, dr. Paul Giem, dr. Thomas Goodwin, dr. George Javor, dr. Karen Jensen, dr. Elaine Kennedy, Glenn Morton, dr. Bill Mundy, dr. George Reid, dr. William Shea şi dr. Randy Younker. Ei nu au nicio responsabilitate pentru eventualele erori care s-ar fi putut strecura în exemplarul final sau pentru opiniile şi prejudecăţile exprimate în tratat, pentru care îmi asum întreaga răspundere.

I'\"NTREBA\\..J RILE

CAPITOLUL 1 o ÎNTREBARE PERSISTENTĂ Una este să ne dorim să avem adevărul de partea noastră şi alta să ne dorim în mod sincer să fim de partea adevărului. J[CJV:,chard Whatelyl C omisia de Educaţie a Adunării Legislative a statului Oregon con- vocase o audiere publică în capitala statului, Salem. Sala încăpă­ toare era plină până la refuz şi a trebuit să se deschidă alte patru săli de şedinţă pentru a cuprinde mulţimea de spectatori interesaţi. În discuţie era predarea creaţionismului în şcolile publice din Oregon. Publicul larg era în proporţie covârşitoare în favoarea predării atât a creaţionismului, cât şi a evoluţionismului, iar legislativul lua în considerare o lege nouă care solicita o poziţie echidistantă faţă de cele două puncte de vedere. Când m-am adresat comisiei, am subliniat că dezacordurile dintre creaţi­ onism şi evoluţionisr:ILl1J.L ţi.tLck date, ci dejllterpre.tarealQL Şi evoluţioniştii, şi creaţioniştii acceptă datele $iinţei, dar kj!lJe:k:gAif~iţ. De exemplu, evo- luţioniştii susţin că structurile celulare, biochimia şi anatomia asemănătoare ale diferitelor feluri de animale şi plante se datorează unei origini evolutive comune, în timp ce creaţioniştii interpretează aceleaşi date ca reprezentând amprenta unui proiectant unic - şi anume Dumnezeu. După mai multe ore de discuţii, preşedintele comisiei şi-a prezentat remarcile conclusive. El a subliniat că, de fapt, discuţia nu-şi mai avea l-l

U RIl ; [ :\\ I \\ \\1 r r 1 .\\. I~\" r rr rostul, întrucât creaţionismul pierduse în faţa ştiinţei acum aproape 100 de ani. În opinia lui, conflictul fusese rezolvat cu mult timp în urmă. Afir- maţiile sale ne-au făcut să ne întrebăm de ce se mai convocase, la urma urmei, o şedinţă publică. În calitate de vorbitor principal pentru punc- tul de vedere creaţionist, nu-mi venea să cred că dădusem greş! Şedinţa aceasta îmi reamintise puternica implicare emoţională pe care o presu- pune problema filosofică fundamentală a originilor noastre. Chestiunea în cauză nu a fost tranşată acum 100 de ani şi nu dă semne nici astăzi că s-ar apropia de rezolvare. De două secole există un conflict deschis între interpretările ştiinţifice şi Biblie, conflict ce reprezintă una din cele mai mari bătălii intelectuale ale tuturor timpurilor. Armele sunt condeiul şi cuvântul, iar câmpul de luptă este mintea umană; Această chestiune ne afectează imaginea de ansamblu asupra lumii, ne afectează modul în care înţelegem motivul existenţei noastre şi ne afectează speranţa de viitor. Nu este o problemă pe care să o dăm cu uşurinţă la o parte. o ÎNTREBARE PERSISTENTĂ: CINE ARE DREPTATE- S, TIINT,A SAU SCRIPTURA? Ştiinţa, probabil cea mai importantă realizare intelectuală a omenirii, impune pe bună dreptate un mare grad de respect. Când un om de ştiinţă se pronunţă, poate că nu este înţeles, dar are toate şansele să fie crezut. În mod frecvent, în sălile de judecată şi în reclame se apelează la teste ştiinţifice ca argument suprem. Ştiinţa, în combinaţie cu tehnologia, ne-a adus calculatoarele, modulele lunare şi ingineria genetică. A avut succes din plin2 şi nu este necesar să mai insistăm asupra acestui lucru. Comunitatea ştiinţifică, o comunitate puternică de altfel, sprijină în general conceptul evoluţionist conform căruia universul şi viaţa s-au dez- voltat de la sine şi, în acelaşi timp, pune sub semnul întrebării ori ignoră conceptul unui Dumnezeu care a proiectat totul. Aceasta aduce comu- nitatea ştiinţifică în conflict cu cei care cred raportul istoriei Pământului prezentat în Scriptură (Biblie). Acest raport, privit de mulţi ca revelaţie istorică, Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator al tuturor lucrurilor şi îi oferă credinciosului o anume înţelegere a realităţii care îl ajută să-i gă­ sească sensul. În schimb, o evoluţie naturalistă (adică una care nu implică supranaturalul) tinde să reducă realitatea la concepte mecaniciste; în cu- vintele lui Shakespeare, viaţa devine \"un basm de furii şi de nerozie băznit de-un prost şi făr' de nicio noimă\"3. I~

Dacă ştiinţa e puternică, Biblia în schimb este o carte rară egal în ce priveşte influenţa4 • Se estimează că, până în 1975, s-au tipărit 2,5 miliarde de exemplare ale Bibliei şi că producţia anuală este de aproximativ 44 de milioane. Acest record depăşeşte de departe următorul rival, \"cartea roşie\" (compilaţie din citate ale lui Mao Zedong), care a avut un tiraj estimat la 800 de milioane de exemplare. Circulaţia acestei cărţi s-a îmbunătăţit extrem de mult în momentul în care, în China, a devenit practic obligatoriu să o ai în posesie. Alţi rivali de pe piaţa mai deschisă sunt The Truth That Leads to Eternal Lift [Adevărul care duce la viaţa veşnică] (peste 100 de milioane) şi Guinness Book ofWorld Records [Cartea recordurilor] (peste 70 de milioane)5. În prezent, distribuţia Bibliei depăşeşte de mai bine de 17 ori orice altă carte seculară. Adesea, Testamentele ori diverse cărţi din Biblie se tipăresc separat, sporind şi mai mult dominaţia Bibliei. Un episod important în conflictul dintre ştiinţă şi Scriptură îl con- stituie Iluminismul secolului al XVIII-lea, perioadă în care activitatea intelectuală s-a eliberat de convingerile religioase tradiţionale şi de Biblie. Iluminismul nu s-a dovedit a fi o soluţie la întrebările de bază ale omului privind originile sale şi originea tuturor celorlalte lucruri; şi nici nu a eliminat Biblia. În ultimele două secole, bătălia pentru Biblie s-a dat uneori în câmp deschis, alteori a fost mai puţin vizibilă, dar, în spatele acestui conflict, Biblia continuă să rămână cea mai căutată carte din lume. Dacă ar fi un mijloc de divertisment, i-am putea explica în felul acesta popularitatea, dar ea nu este nici pe departe distractivă - pe alocuri are mesaje dure, chiar aspre. Popularitatea ei are la bază, cel puţin în parte, încrederea pe care o generează prin sinceritate şi prin sensul pe care îl conferă. Având în vedere acceptarea la scară largă atât a ştiinţei, cât şi a Bibliei şi poziţiile contrastante pe care le adoptă fiecare, nu este surprinzător că există un conflict între ele. Mulţi se întreabă în mod sincer care este cea mai sigură sursă de adevăr. Vom discuta această chestiune într-o varietate de moduri în capitolele care urmează. Se discută uneori întrebări legate de originile fundamentale, cum ar fi originea lui Dumnezeu sau cea a universului, dar cu puţine dovezi şi cu şi mai puţine răspunsuri definitive. Nu vom stărui asupra acestor ches- tiuni, care, din lipsă de dovezi, trebuie să rămână încă supuse dezbaterii în momentul de faţă. Vom discuta însă pe larg valabilitatea relativă atât a conceptului evoluţionist al ştiinţei naturaliste, cât şi a conceptului creaţi­ onist descris în Scriptură. Există mai multe dovezi care privesc cele două modele. În aceste aspecte, studiul poate fi mult mai util. It.

URI(;I~I-\\I<III .\\.1<0111 Se afirmă uneori că şi creaţionismul, şi evoluţionismul se bazează pe credinţă - că niciuna dintre cele două teorii nu poate fi demonstrată. Într-o oarecare măsură, e adevărat, întrucât ambele sunt fundamentate pe evenimente unice din trecut, dificil de testat şi de evaluat. Însă credinţa noastră este mult mai sigură atunci când are la bază anumite dovezi. Da, cu tot,ii trebuie să avem un dram de credint,ă. În mod normal, avem credint,ă atunci când plantăm o sămânţă ori când zburăm cu avionul. Credem că normalitatea va prevala, însă această credinţă are la bază experienţe din trecut. În aceeaşi măsură, răspunsul nostru la chestiunea originilor nu ar trebui să se bazeze doar pe credinţă oarbă. Avem la dispoziţie un mare număr de dovezi care privesc răspunsul la întrebarea stăruitoare de mai sus: cine are dreptate, ştiinţa sau Scriptura? CONTROVERSA6 Conceptele evoluţioniste există de multe secole, însă un punct de co- titură s-a produs în 1859, când Charles Darwin şi-a publicat cartea On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Lift [Originea speciilor prin selecţie naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă]. Acest volum punea accentul pe evoluţie şi sugera un mecanism - selecţia natu- rală - prin care se dezvoltau forme de viaţă mai avansate. Reacţia la cartea lui Darwin a fost la început mixtă, dar, după câteva decenii, un mare număr de oameni de ştiinţă şi unii teologi au început să accepte o oarecare formă de evoluţionism. Au fost câţiva detractori ai ideilor lui Darwin, îndeosebi printre teologi şi biologi, inclusiv un grup notabil de cercetători de la Uni- versitatea Princeton, care au adoptat păreri de compromis, între evoluţie şi creaţie. Deşi, la început de secol 20, în Anglia a existat o oarecare rezistenţă organizată împotriva teoriei evoluţiei, cea mai puternică împotrivire s-a născut în Statele Unite. Cel mai influent creaţionist al acelei perioade a fost George McCready Price (1870-1963), ale cărui numeroase cărţi puneau sub semnul întrebării atât evoluţia, cât şi valabilitatea coloanei geologice, care este folosită pentru a ilustra progresul evoluţionist. Pe parcursul anilor 1920, a existat un val de îngrijorare publică faţă de evoluţionsm şi mai multe state au promulgat legi care interziceau predarea evoluţionismului în şcolile publice. Una dintre ele a stat la baza celebrului proces Scopes7 (numit uneori \"procesul maimuţelor\"), care a atras atenţia întregii lumi (Figura 1.1).John T. Scopes, profesor de biologie în micul oraş 17

i... :' I I \\ ) i l ! ( ) ! '\\ ! \\: I j'. Î :: I l' 1 i: '- l '. I \",: Dayton, din statul Tennessee, a fost găsit vinovat de a fi predat evoluţionis­ mul; mai târziu, a fost achitat pe bază de vicii de procedură. Ambele tabere au pretins victoria şi doar puţini şi-au schimbat părerea. A urmat apoi pleia- da obişnuită de cărţi, piese de teatru şi filme. De fapt, chestiunea de bază era mai degrabă care dintre cele două teorii (evoluţionismul ori creaţionismul) avea dreptate, nu îngrijorarea legală că Scopes ar fi încălcat legea. În 1968, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că legile care interzic preda- rea evoluţionismului sunt neconstituţionale, dar nu pe baza răspunsului la întrebarea de mai sus, ci pe baza prevederii din Constituţia Statelor Unite conform căreia biserica şi statul trebuie să rămână separate. În Statele Unite nu există o religie de stat oficială, şi instanţa a argumentat că a interzice predarea evoluţiei ar însemna favorizarea instituirii religiei de către stat, violându-se astfel principiul separării stricte dintre biserică şi stat. Figura 1.1. Sala de judecat~ arhiplină în timpul faimosului proces Scopes, din Dayton, Tennessee (SUA). In picioare, pledând, avocatul Clarence Darrow. Foto- grafie publicată prin bunăvoinţa Colegiului Bryan. După controversa privind legea antievoluţionism din Tennessee, a urmat o perioadă relativ liniştită, care a durat până în anii 1960, iar unii oameni de ştiinţă au prezis dispariţia concepţiilor biblice tradiţionale. Istoricul R. Halliburton,Jr., a prezis, în 1964, că\"o renaştere a mişcării [creaţionis­ te] este foarte puţin probabilă\"8. Teologul Cordon Kaufman scria, în 1971, IX

că \"Biblia nu mai are autoritate unică asupra omului occidental. Astăzi, ea a devenit un monument măreţ, dar arhaic. (... ) Numai în enclave rare şi izolate - şi, cu siguranţă, acestea dispar rapid pentru totdeauna - mai are ceva ce seamănă cu autoritatea existenţială şi importanţa de care s-a bu- curat odinioară în mare parte din cultura noastră vestică.\"9 Însă dispariţia prezisă a Bibliei şi a creaţionismului nu s-a materializat, în mod cert nu în Statele Unite. Bisericile evanghelice conservatoare au crescut rapid în anii 1970 şi 1980, în timp ce confesiunile mai liberale au pierdut membri, uneori cu milioanele. În curând, creaţionismul a ieşit mai puternic ca oricând, datorită unei combinaţii de factori, printre care: (1) mulţi părinţi s-au înfuriat din cauza câtorva manuale de biologie de ciclu gimnazial, bine scrise, finanţate de guvern, care au pus accentul pe subiecte controver- sate - cum ar fi educaţia sexuală şi evoluţia - într-o manieră ofensatoare din punctul lor [al părinţilor] de vedere; (2) o carte scrisă de doi crea- ţionişti, John C. Whitcomb şi Henry M. Morris, intitulată The Genesis FlooJlo [Potopul din Geneza] (care se bazează parţial pe ideile lui George McCready Price) s-a bucurat de o largă circulaţie şi de o puternică susţi­ nere din partea conservatorilor religioşi; (3) două gospodine influente din sudul Californiei, Nel1 Seagraves şiJean Sumrall, au influenţat Comisia de Educaţie a statului California să solicite statut egal pentru creaţionism şi evoluţionism. Mai târziu, decizia a fost modificatăll . Din moment ce Ca- lifornia este, probabil, cel mai influent stat din Statele Unite, publicitatea de care s-a bucurat această acţiune a încurajat şi în alte state o pletoră de iniţiative legislative de a oferi atenţie egală creaţiei şi evoluţiei. În anii care au urmat, au fost introduse zeci de legi similare în legislaţia statală din Statele Unite12• Una din problemele majore care alimentează focul disputei este aceea că ştiinţa nU se preocupă de moralitate, şi mulţi percep evoluţia ca punând sub semnul întrebării Biblia, care este profund preocupată de standardele morale. Din această cauză, predarea evoluţiei este percepută ca o provocare la adresa standardelor tradiţionale de conduită. Aceasta nu înseamnă că oamenii de ştiinţă nu sunt morali. Mulţi dintre ei sunt modele de corectitudine, însă moralitatea nu constituie o preocupare nici pentru ştiinţă, nici pentru teoria evoluţionistă, iar părinţii sunt îngrijoraţi când, la clasă, evoluţia se prezintă ca având autoritate asupra Bibliei şi asupra moralităţii ei. Un studiu can- titativ asupra prezenţei creaţionismului şi a evoluţionismului în manualele de biologie de ciclu gimnazial din Statele Unite, din 1900 până în 1977, arată o creştere generală a spaţiului alocat prezentării ambelor teorii, deşi 19

evoluţionismul domină13. Iar interesul public deja creat pentru acest subiect a fost amplificat şi de faptul că bine-cunoscutul creaţionist Duane T. Gish călătoreşte prin Statele Unite, câştigând multe dispute cu evoluţioniştii în fat,a unor asistent,e numeroase din mediul universitar14. Atunci când Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât că predarea evoluţionismului nu poate fi interzisă, noua abordare a creaţioniştilor a fost aceea de a încuraja predarea atât a creaţionismului, cât şi a evoluţio­ nismului. În 1978, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat şi această abordare ilegală, din nou pe baza aceleiaşi prevederi constituţionale men- ţionate mai devreme, care stipula că guvernul trebuie să rămână neutru în privinţa chestiunilor religioase. Curtea a decis însă că este legal ca în şcolile publice să fie prezentate aspectele ştiinţifice ale alternativelor la evoluţie, precum şi dovezi ştiinţifice împotriva evoluţiei. Aceasta i-a încurajat pe creat,ionis,ti să promoveze \"crea\"tionismul stiint,ific\", care nu mai pune atât de mult accentul pe aspectele religioase ale creaţiei. Evoluţioniştii au răs- puns, declarând că creaţia nu este ştiinţă şi că principiul separării bisericii de stat ar trebui să ţină creaţionismul departe de şcolile publice, în special când vine vorba de orele de ştiinţe. De-a lungul anilor, argumentaţia s-a schimbat radical, fiind puternic influenţată de hotărârile Curţii Supreme. În anii 1920, când predarea evoluţiei era în afara legii, evoluţioniştii au apelat la principiullibertă­ ţii academice pentru a încuraja introducerea evoluţiei în curriculum. În anii 1980, când creaţioniştii au încercat să introducă creaţia în programa şcolară, evoluţioniştii nu au mai pomenit nimic de libertatea academi- că, creaţioniştii fiind cei care o promovau acum. Bătălia s-a mutat de la corpurile legislative ale fiecărui stat la consiliile şcolilor şi la profesori, care, în Statele Unite, au o autonomie considerabilă. Adesea, profesorii sunt prinşi într-o dispută între părinţii care sunt gata să dea în judeca- tă sistemul de învăţământ public pentru predarea religiei şi cei care nu doresc ca ştiinţa seculară să distrugă convingerile religioase ale copiilor lor. Un profesor povestea că, atunci când predă evoluţia, se asigură că adună toate fişele de lucru ale elevilor, astfel încât părinţii să nu ştie ce le predă 1s . Uneori, virulenţa luptei aproape ca depăşeşte imaginaţia. Creaţioniştii vorbesc adeseori înainte de a verifica faptele, prezentând în mare parte informaţii eronate, inclusiv istoria fictivă a mărturisirii pe care Darwin ar fi Îacut-o pe patul de moarte cu privire la exactitatea Bibliei16. Evoluţioniştii îi împroaşcă pe creaţionişti cu termeni depreciativi, numindu-i \"şarlatani care-şi servesc propriile interese\"1? şi folosind multe alte apelative peiorati- 20

()I~ICL'\\J\\I·:ll·[ .\\. ]{()1l1 ve. Într-o dezbatere cu un creaţionist, un geolog australian şi-a pus mănuşi izolante şi, luând un fir electric sub tensiune, l-a invitat pe adversar să se electrocuteze18• Publicitatea generată de această dispută a contribuit la răs­ pândirea creaţionismului până în colţurile îndepărtate ale Pământului; nu mai este un fenomen limitat la Statele Unite sau la Anglia. În zeci de ţări s-au format societăţi creaţioniste, îndeosebi în Europa şi Orientul Înde- părtat, cu oarecare reprezentare şi în Australia, America de Sud şi Mrica19• În Statele Unite, sondajele de opinie în ce priveşte originile omenirii au dus la rezultate care i-au surprins s,i pe crea\"tionist,i, si pe evolut\"ionistPo. Comunitatea academică, în special oamenii de ştiinţă care sprijină evolu- ţia, a fost uimită să descopere că numai aproximativ 10% din publicul larg urma modelul evoluţionist ştiinţific naturalist (fără Dumnezeu), în timp ce aproape jumătate din cei intervievaţi credeau într-o creaţie recentă, cu mai puţin de 10 000 de ani în urmă, cel puţin în ce priveşte omul. Alţii aveau păreri de mijloc (Tabelul 1.1). Unii oameni de ştiinţă se întreabă cum se face că, după mai bine de un secol de educaţie evoluţionistă, atât de puţini oameni urmează această doctrină. Am auzit oameni de ştiinţă care-şi exprimau îngrijorarea cu privire la slaba lor abilitate de promovare a evoluţionismului şi la necesitatea de a-şi îmbunătăţi predarea. După pă­ rerea mea, nu capacitatea lor de promovare e problema. Oamenii de ştiinţă sunt profesori buni, iar manualele excelente concepute de ei prezintă foarte bine evoluţia. Problema este că evoluţioniştii au un produs care nu este uşor de vândut. Multora le e greu să creadă că omul şi toate formele com- ORIGINE 1982 1991 1993 1997 1999 2001 Dumnezeu i-a creat pe 44 47 47 44 47 45 oameni în ultimii 38 40 35 10000 de ani 39 40 37 9 9 11 Oamenii s-au dezvoltat 10 9 12 de-a lungul a milioane 9 4 7 de ani, însă Dumnezeu 74 6 a canalizat procesul Oamenii s-au dezvoltat de-a lungul a milioane de ani. Dumnezeu nu a fost implicat Nicio opinie Tabelul 1.1. Convingerile adulţilor din Statele Unite cu privire la originea lor. Cifrele reprezintă procentajele obţinute la sondajele GalIup efectuate în anii 1982,1991,1993, 1997,1999 şi 2001. 21

plexe de viaţă care îl înconjoară, precum şi un Pământ şi un univers atât de adecvate pentru menţinerea vieţii, s-au organizat singure. De asemenea, capacitatea noastră de a gândi, de a percepe, de a spera şi de a ne îngrijora, printre multe alte însuşiri, pare să fie ceva mai mult decât un simplu proces evolutiv mecanicist. Toate acestea alimentează bătălia privind originile. RĂZBOI PE MARGINEA RĂZBOIULUI Chiar există un război între ştiinţă şi Scriptură? La urma urmei, ar fi inutil să încercăm să soluţionăm un conflict inexistent. În această ches- tiune, opiniile diferă radical. Problema este strâns legată de întrebarea persistentă de mai sus - Cine are dreptate: ştiinţa sau Biblia? Dacă oricare din ele ar fi falsă, atunci nu ar mai exista niciun conflict. Unora li se pare că religia se retrage complet din faţa autorităţii ştiinţei; prin urmare, nu există niciun conflict. Pentru cei care cred într-un Dumnezeu a cărui Scriptură este autoritară, o astfel de gândire este inacceptabilă. Unii selectează părţi din ştiinţă şi părţi din Scriptură în încercarea de a rezolva conflictul. Pro- cedând astfel, nu fac decât să nege autoritatea ambelor. Alţii rezolvă con- flictul negând validitatea sau importanţa atât a ştiinţei, cât şi a Scripturii, considerând că ele au foarte puţine de spus în legătură cu întrebările vitale legate de existenţă şi de sensul ei. Argumente atent ticluite şi o terminologie vagă nu fac decât să arunce şi mai multă confuzie asupra acestei probleme. Stephen J. Gould, emi- nentul evoluţionist de la Universitatea Harvard, nu vede un război între ştiinţă şi religie (nu Biblie), care, în opinia lui, nu intră în conflict una cu alta, deoarece \"ştiinţa se ocupă de realitatea faptică, în timp ce religia se luptă cu moralitatea umană\"21. Opinia este reluată de istoricul David Livingstone: ,,Acest model al războiului [între religie şi ştiinţă] a fost demon- tat cu precizie chirurgicală de un întreg detaşament de istorici revizionişti.\"22 Adeseori, pentru imaginea aceasta a războiului care s-a creat, aceşti istorici dau vina pe două cărţi importante publicate acum 100 şi ceva de ani: History ofthe Conflict Between Religion and Science [Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă], de John William Draper (1811-1882), şi A History ofthe Waifare of Science With Theology in Christendom [O istorie a războiului ştiinţei cu teologia în creştinism], de Andrew Dickson White (1832-1918)23. Draper, care a abandonat religia familiei lui, a scris o carte extrem de popu- lară, în care sublinia modul în care biserica, în special Biserica Romano-Ca- tolică, a fost inamicul ştiinţei. El a evidenţiat antagonismul dintre religie şi ştiinţă, considerându-l extrem de important - de fapt, \"cea mai importantă

dintre toate problemele actuale\"24. White, la fel, s-a răzvrătit împotriva edu- caţiei lui religioase. Fiind cel dintâi preşedinte al Universităţii Cornell, prima universitate declarat secularizată din Statele Unite, a avut de înfruntat o puter- nică opoziţie religioasă. White a întărit teza lui Draper, conform căreia religia şi, în mod deosebit, teologia înăbuşeau adevărul. Şi Draper, şi White şi-au consolidat argumentaţia punând accentul pe faptul că biserica medievală adoptase opinia că Pământul e plat. În mod bizar, acuzaţia aceasta cu privire la eroarea bisericii era ea însăşi o eroare. Biserica medievală nu credea că Pământul este plat25, însă acuzaţia că ar fi crezut acest lucru a servit la întărirea impresiei că religia este greşită. Draper şi White au creat \"un corp de cunoştinţe false consultându-se re- ciproc, în loc să analizeze dovezile\"26. Argumentul falacios al Pământului plat s-a răspândit în multe manuale din Statele Unite şi chiar din Anglia. Cristofor Columb este înfăţişat ca eroul care a cutezat să lupte cu dogma bisericii, navigând ca să descopere America fără a cădea de pe marginea Pământului plat. Din fericire, se fac eforturi pentru a îndepărta această eroare din rapoartele istorice, dar ea continuă să aibă mulţi aderenţi. Uneori ne consolăm meditând la greşelile altora. Celebrul gânditor european Ludwig Wittgenstein exprimă această tendinţă în ce priveşte istoria în general: ,,0 generaţie o înţelege greşit pe o alta şi o generaţie meschină le înţelege greşit pe toate celelalte în propriul ei mod josnic.\"27 Clişeul Pământului plat, aplicat trecutului, ne poate face să credem că gândirea noastră este cu mult superioară celei a generaţiilor trecute, dar folosirea lui nu face decât să certifice, de fapt, lipsa noastră de informaţii. Istoricul Jeffrey Burton Russel, de la Universitatea din California, filiala din Santa Barbara, comentează cu mare perspicacitate că \"premisa supe- riorităţii opiniilor «noastre» în faţa celor ale culturilor mai vechi este cea mai încăpăţânată varietate remanentă de etnocentrism.\"28 În controversa evoluţionism-creaţionism, este necesar să nu trecem cu vederea prejude- cata presupusei superiorităţi a opiniilor noastre. După cum o ilustrează Draper şi White, dispreţul nostru pentru ideile mai vechi ne poate duce pe căi străine şi greşite. Recunosc progresul nostru în ce priveşte cunoştinţele, însă aş dori şi să avertizez asupra faptului că înclinaţia noastră de a critica aspru trecutul presupune că, în viitor, siguranţa cu care astăzi facem nişte afirmaţii ar putea fi considerată o nerozie. Ceea ce pare a fi progres (adevăr) astăzi ar putea foarte bine să fie interpretat ca eroare de generaţiile viitoare. Ne întoarcem la întrebarea dacă există într-adevăr un război între ştiinţă şi religie. Fără o definire precisă a termenilor, disputa aceasta nu poate fi rezolvată. O carte recentă, intitulată 1s God a Creationist?29 [Este

Dumnezeu creaţionist?], susţine că Dumnezeu nu este creaţionist, deoare- ce creaţia nu este un concept biblic! Unii care cred că viaţa a fost creată de Dumnezeu de-a lungul unor perioade îndelungate de timp îşi zic \"crea- ţionişti\", dar denumirea aceasta nu reprezintă nici conceptul biblic al cre- at,iei, nici sensul obis, nuit al termenului \"creat,ionist\". Am putea elimina metafora războiului modificând definiţia termenilor, însă acest procedeu ar fi analog cu eliminarea unei infracţiuni prin legalizarea ei; totuşi, chiar şi procedând astfel, problema infracţiunii rămâne. Redefinirea termeni- lor poate fi ceva de suprafaţă. Nu putem crea unitate între măcelari şi vegetarieni doar dându-Ie nume diferite! În încercările de a rezolva ten- siunile dintre s,tiint\"ă si Scriptură, aceias,i termeni sunt folosit,i în moduri diferite şi derutante. De exemplu, White era de părere că ştiinţa poate fi reconciliată cu religia, dar nu şi cu teologia. În mod asemănător, unele persoane acceptă o formă de religie, dar neagă validitatea Bibliei, chiar dacă aceasta este la baza majorităţii religiilor din lumea occidentală. Ter- menul religie poate avea sensuri diferite, mergând de la a te închina lui Dumnezeu până la a te dedica secularismului. Până acum, nu s-a ajuns la un consens privind o terminologie precisă, însă una laxă nu poate rezolva un conflict care trece cu mult dincolo de simple chestiuni de semantică. Chiar dacă Draper şi White greşeau în ce priveşte conceptul unui Pământ plat, probabil că aveau dreptate în privinţa unui război între ştiinţă şi religie, şi în mod deosebit între ştiinţă şi Scriptură. Istoria este plină de exemple de astfel de confruntări şi, în mod indiscutabil, există un conflict între interpretările evoluţioniste generale ale ştiinţei şi concepţia creaţi­ onistă a Bibliei. În mare parte, cartea de faţă se ocupă de acest conflict. William B. Provine, istoric al biologiei de la Universitatea Cornell, care susţine evoluţia, are următoarele comentarii de bun-simţ cu privire la unele dintre ramificaţiile acestui conflict, aşa cum a evoluat el în Statele Unite: \"Oamenii de ştiinţă lucrează în strânsă legătură cu liderii religioşi pentru a lupta împotriva introducerii creaţionismului în sălile de clasă ale şcolilor publice. Teologii şi liderii religioşi liberali, care de asemenea proclamă compatibilitatea religiei cu evoluţia, ajung să aibă această poziţie greu de crezut pe două căi. Mai întâi, ei se delimitează de interpretările tradiţio­ nale ale prezenţei lui Dumnezeu în lume, unii ajungând până acolo, încât devin atei în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea rând, ei refuză pur şi simplu să înţeleagă biologia modernă evoluţionistă şi continuă să creadă că evoluţia este un proces deliberat. Ni se înraţişează acum întreg spectrul evoluţioniştilor atei şi al teologilor liberali, al căror mod de în- ţelegere a procesului evolutiv este un nonsens demonstrabil, unindu-şi

O!\\!CL'\\I - .\\RIII\\. Hm II forţele cu ACLU [American Civil Liberties Union - n.a.] şi cu cele mai înalte instanţe din ţară pentru a-i ciomăgi pe creaţionişti, care sunt prinşi din ce în ce mai mult la strânsoare. Biologia evoluţionistă, aşa cum este predată în şcolile publice, nu prezintă nicio dovadă a vreunei forţe care să acţioneze cu vreun scop, lucru profund tulburător pentru creaţionişti. Şi totuşi, în instanţă, oamenii de ştiinţă susţin că niciun aspect al bio- logiei evoluţioniste nu este incompatibil cu o religie rezonabilă, opinie sprijinită, de asemenea, de teologii liberali şi de lideri religioşi de diverse confesiuni. Creat,ionis,tii nu numai că nu reus,esc să impună predarea «s\" tiintei creat,iei» în s,coli, dar nici măcar nu pot convinge sistemul J'uri- dic că evoluţia este în vreun fel în antiteză cu religia; practic, instanţele clasifică opiniile lor religioase ca fiind teribil de greşite. Nu e de mirare că adepţii creaţionismului (cam jumătate din populaţie!) sunt frustraţi din cauza sistemului şi îşi doresc un timp egal dedicat convingerilor lor, sau cel puţin să fie scutiţi de ciomăgeala cu evoluţia.\"30 Nu există nici cea mai mică îndoială că există un conflict, de multe ori într-o tabără grupându-se evoluţioniştii şi teologii liberali pentru a nega validitatea raportului biblic al creaţiei, iar în cealaltă tabără, creaţioniş­ tii şi teologii conservatori, pentru a o afirma. În mare parte, conflictul gravitează în jurul întrebării legate de autoritatea ştiinţei şi a Scripturii: Care din ele are autoritate mai mare? Însă conflictul se mută repede la probleme mai punctuale, cum ar fi: Este raportul biblic al creaţiei un mit? Este evoluţia doar o teorie? Există interpretări alternative ale naraţiunii creaţiei biblice? Este posibil un compromis între creaţie şi evoluţie? În capitolele care urmează, vom trata acest set complex de întrebări din mai multe perspective. CE SE ÎNT,ELEGE PRIN CREAT'I\"E SI EVOLUTIE? Deşi multe concepte vor deveni mai clare pe măsură ce vom intra în detalii în capitolele următoare, ar fi utilă totuşi, în acest moment, o clari- ficare a concepţiilor de bază. Accepţia uzuală a termenului creaţie o reprezintă modelul biblic. În raportul creaţiei, un Dumnezeu atotputernic pregăteşte Pământul pentru viaţă şi creează diferitele tipuri de organisme vii în 6 zile a câte 24 de ore, fiecare zi fiind descrisă cu propria seară şi propria dimineaţă. Această creaţie pare să fi avut loc cu mai puţin de 10000 de ani în urmă, după cum o sugerează cronologia biblică a primelor generaţii de oameni; Biblia nu se ocupă totuşi în mod direct de problema unei date precise pentru creaţie.

Unii creaţionişti cred că şi universul a fost creat în timpul săptămânii crea- ţiei, în timp ce alţii cred că acesta a existat cu mult înainte de acel moment şi că doar lumea locuibilă a fost creată în timpul săptămânii creaţiei. În raportul biblic, accentul cade mai mult pe crearea vieţii în sine şi pe factorii importanţi pentru viaţă, cum ar fi lumina, aerul şi uscatul. Legată de această creaţie, este o catastroÎa mondială - potopul din Geneza - care a îngropat numeroase organisme regăsite acum în straturile fosilifere ale Pământului. Acest potop explică mărturiile fosile în contextul unei creaţii recente şi, ca atare, este un element important al conceptului biblic de creaţie1!. Termenul evoluţie are multe sensuri. Unii îl echivalează cu schimbă­ rile mărunte în ce priveşte dimensiunile, culoarea etc., care se întâlnesc la fiinţele vii, însă atât creaţioniştii, cât şi evoluţioniştii le recunosc ca pe o variabilitate biologică normală. Sensul mai general al termenului se referă la dezvoltarea diverselor forme de viaţă de la simple la complexe. De regulă, conceptul se extinde, incluzând, de asemenea, originea vieţii şi dezvoltarea universului. Este o abordare mecanicistă a întrebărilor legate de origini. De obicei, Dumnezeu nu este implicat în niciun fel ca factor explicativ. Dezvoltarea se produce într-o manieră naturalis- tă, în conformitate cu modul obişnuit în care înţelegem noi principiul cauzei şi efectului. În scenariul evoluţionist, universul s-a format din cauze naturale cu multe miliarde de ani în urmă. Formele simple de viaţă au apărut spontan pe Pământ în urmă cu miliarde de ani, iar formele avansate de viaţă au evoluat din cele simple, în special în ultimele sute de milioane de ani. Există multe variaţiuni pe această temă generală32 • Între cele două teorii majore (creaţionism şi evoluţionism), se află o mare varietate de concepte care încorporează de obicei părţi din amândouă. Au denumiri diverse, cum ar fi: evoluţie teistă, creaţie progresivă ori evoluţie deistă. Aceste modele resping concepţiile pur mecaniciste, cum ar fi evolu- ţia. Susţin o dezvoltare progresivă a vieţii, care adesea implică acţiunea unui anumit tip de Dumnezeu, însă resping raportul biblic al unei creaţii recente. Câteva din aceste concepţii sunt discutate în capitolul 21. CONFLICTUL S, I ACURATET, EA Probabil că cel mai pitoresc dintre filosofii cinici greci a fost Diogene din Sinope. Acest personaj inventiv şi charismatic din secolul al IV-lea î.Hr. a promovat foarte mult filosofia cinică a virtuţii ca bine unic. Aceas- tă credinţă era adesea însoţită de ascetism extrem, exemplificat, după câte se pare, chiar în viaţa lui Diogene. Se spun multe poveşti despre el. 26

Chiar dacă unele sunt fără îndoială apocrife, ele servesc totuşi la ilustrarea abisului enorm care există între convenţionalitate şi idealuri. Se spune că Diogene ar fi renunţat la ultima lui avere - blidul său - după ce l-a văzut pe un băiat bând din mâini. Trăia într-un butoi din lemn, pe care-l împrumutase, luând exemplu de la melcul care-şi poartă casa în spate. Sarcasmul lui adesea muşcător a ieşit la iveală atunci când Alexandru cel Mare s-a oferit să-i pună la dispoziţie tot ce-şi dorea (ofertă care, adresată lui Diogene, era mai puţin riscantă decât dacă ar fi fost adresată altora!). Singura lui cerere a fost ca Alexandru cel Mare să se dea la o parte şi să nu mai blocheze lumina soarelui. Una dintre cele mai celebre poveşti despre activitatea lui este aceea a călătoriei sale prin Atena, cu un felinar aprins în mână în plină zi, în încercarea zadarnică de a găsi un om onest. Ar găsi Diogene onestitate printre creaţioniştii şi evoluţioniştii de astăzi? Cinstea, ca şi acurateţea sau exagerarea, este dificil de evaluat, deoarece nu putem discerne motivele celorlalţi. Cu toţii facem greşeli ne- intenţionate, dar, atunci când ne studiem originile, subiectul este atât de strâns legat de identitatea şi emoţiile noastre, încât este greu să fim obiec- tivi. Preconcepţiile ne colorează procesele de gândire. Desigur că trebuie să fim toleranţi cu alte opinii, dar această controversă este caracterizată de atâta dezinformare, încât ar trebui să ne asigurăm că ne bazăm analiza pe informaţii corecte. Două relatări ilustrează nevoia de a face o evaluare atentă a informaţiilor. Cu câţiva ani în urmă, ziarele şi alte publicaţii au relatat o povestire I despre o zi lipsă33 • Relatarea dădea de înţeles că un grup de oameni de •. ştiinţă de la Centrul de Zbor Spaţial Goddard, din Greenbelt, Maryland, studiind variaţia poziţiilor planetelor din sistemul nostru solar în raport cu timpul, nu au reuşit să găsească o concordanţă exactă între informaţiile istorice antice şi datele calendaristice aşteptate. Ca urmare, computerul care procesa informaţiile s-a închis. Când au fost făcute corecţii luân- du-se în calcul şi ziua cea lungă descrisă în Biblie, în cartea Iosua3\\ s-a obţinut o concordanţă aproape perfectă. Când s-a făcut o a doua corecţie, incluzându-se în calcule şi momentul când soarele s-a mutat înapoi cu 10 i \"trepte\" pentru regele Ezechia35, a rezultat o armonie perfectă. I Mai multe persoane au încercat să dea de sursa povestirii, dar rezul- . tatele au fost dezamăgitoare. Cel care a raportat incidentul nu şi-a putut aminti de unde fuseseră obt,inute init,ial informatJiile'si nimeni de la Cen- trul de Zbor Spaţial Goddard nu pare să fi fost implicat într-un astfel de ; incident de calcul relativ dramatic. Se pare că evenimentul nu a avut loc niciodată. Unii au încercat să-i dezvinovăţească pe cei care au colportat 27

evenimentul, accentuând scopurile şi intenţiile lor bune. Alţii au subli- niat faptul că nu ar trebui să luăm prea în serios evenimentul, întrucât o serie de persoane care credeau în exactitatea Bibliei nu au acceptat povestirea. Totuşi incidentul rămâne o pată ruşinoasă pentru apărătorii Bibliei. În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, Charles Dawson şi Arthur ! Smith Woodward au anunţat descoperirea faimoaselor rămăşiţe umane de la Piltdown, din ţinutul Sussex, în sudul AnglieP6. Craniul de la Piltdown a rămas zeci de ani într-o poziţie relativ bună, ca una din verigile evolutive intermediare Între om şi formele de viaţă inferioare. Cutia craniană era remarcabil de omenească, în timp ce mandibula era mai degrabă asemănătoare cu cea a primatelor, corespunzând ideii pre- dominante la acea vreme conform căreia dezvoltarea omului începuse cu creierul. Unii cercetători au relatat şi că au găsit trăsături primitive aso- ciate cu craniul mai modern. Cam după 40 ani, trei antropologi renumiţi au anunţat că craniul de la Piltdown era o farsă. Maxilarul fusese pătat şi dinţii piliţi ca să-i facă să se potrivească cu craniul. Datarea relativă cu tehnica fluorului a arătat că mandibula era mai tânără decât craniul. Unii au Încercat să scuze incidentul, arătând că au existat întotdeauna unii oameni de ştiinţă care s-au îndoit de validitatea descoperirilor de la Piltdown, însă, cel puţin o vreme, craniul a deţinut o poziţie respectată în arborele de evoluţie propus pentru om, şi incidentul rămâne o ruşine pentru apărătorii evoluţiei. Nu vrem să dăm de înţeles că ar fi existat anumite motive în oricare dintre episoade, însă faptul că ele s-au petrecut şi că, o vreme, fiecare argument a fost promovat ca valid de apărătorii creaţiei ori ai evolu- ţiei reprezintă atât o întâmplare jenantă, cât şi o sursă de învăţăminte. Aceste incidente sugerează că zelul nerezonabil pentru ceea ce credem că este adevărat poate distruge încrederea tocmai în punctul de vedere pe care îl susţinem. Trebuie să evităm acest lucru. Adevărul nu are nevoie de sprijinul minciunii. Mai mult, e posibil ca opiniile noastre personale să nu fie adevărate. Adevărul este adevăr, fie că ne place, fie că nu. Ambele incidente relatate mai sus sunt descurajatoare: ele pot sugera că un Diogene modern ar putea avea de facut o călătorie lungă cu lampa lui. Faptul că unii sunt dispuşi să inventeze \"date\" care să vină în sprijinul convingerilor lor este o dovadă a intensităţii conflictului. Pentru a evita să fii înşelat de \"informaţii\" inventate, trebuie să nu fii credul, dar acest lucru nu este întotdeauna uşor.

CONCLUZII Ştiinţa este una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale omenirii. Biblia este şi ea foarte respectată, fiind de departe cea mai acceptată carte din lume. Oamenii de ştiinţă secularizaţi au propus un model evolutiv lent al începuturilor, cu un proces evolutiv care s-a desfăşurat de-a lungul unei lungi perioade, în timp ce Scriptura vorbeşte despre o creaţie recentă a lui Dum- nezeu. Încercarea de a evalua aceste modele ale începuturilor a urmat un curs interesant, litigios şi uneori înşelător. Au fost propuse o varietate de scheme pentru a reconcilia aceste două modele de bază ale originilor, dar astfel de compromisuri nu au funcţionat bine şi definiţiile derutante le-au încurcat între ele. Mulţi se întreabă sincer dacă adevărul suprem privind originile se poate găsi în primul rând în ştiinţă ori în Scriptură. Astfel de întrebări nu au un răspuns simplu. - NOTE DE FINAL 1Whately, R. (1825)\",On the love oftruth\", în Mencken, H. L. (ed.), 1960,A New Dictionary o/' Quotations on Historical Principles from Ancient and Modern Sources, New York, Alfred A. Knopf, p. 1223. 2 Acest aspect va fi discutat pe larg în capitolul 16. 3 Shakespeare, W. , Macbeth, 5. 5. 26-28 4 Vezi capitolul 18 pentru detalii suplimentare. 5 Majoritatea datelor sunt luate din Guinness Book o/'Records: (a) McFarlan, D. (ed.), 1990, Guinness Book o/'Wor/d Records 1990, ediţia a 29-a, New York, Bantam Books, p. 197; (b) Young, M. C. (ed.), 1994, Guinness Book ofRecords 1995, ediţia a 34-a, New York, Facts on File, p. 142. De asemenea, s-au folosit informaţii de la Guinness Publishing, Ltd. şi de la American Bible Society. 6 Literatura în care se discută această problemă este aproape infinită. Pentru o introducere bibliografică, vezi: (a) Livingstone, D. N., 1987\",Evangelicals and the Darwinian Controversies: A Bibliographical Introduction\", Evangelical Studies Bul/etin, 4(2):1-10. Printre alte câteva referinţe bune se numără: (b) Larson, E. J., 1985, Trial and Error: 7he American Controversy Over Creation and Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press; (c) Livingstone, D. N., 1987, Darwin's Forgotten Deftnders: 7he Encounter Between Evange/ical7heology and Evolutionary 7hought, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Co.lEdinburgh, Scottish Academic Press; (d) Marsden, G. M., 1983, \"Creation versus evolution: no middle way\", Nature, 305:571- 574; (e) Numbers, R. L., 1982, \"Creationism in 20th-century America\", Science, 218:538-544; (f) Numbers, R. L., 1992, 7he Creationists: 7he Evolution o/'Scientific Creationism, New York, Alfred A. Knopf; (g) Scott, E. c., 1994, \"The struggle for the schools\", Natural History, 193(7):10-13. 7 Vezi capitolul 19 pentru detalii suplimentare. 29

CAI'IT()LI'1. I - U ii\\TRF.I{AI(L PE\"'iI\" F\"T..\\ 8 Haliiburton, R., Jr., 1964, \"The adoption of Arkansas' anti-evolution law\", Arkansas Historical Quarterly, 23:271-283. 9 Kaufman, G. D., 1971, \"What shali we do with the Bible?\", Interpretation: A Journal of Bible and Theology, 25:95-112. IOWhitcomb,]. c.,Jr., şi H. M. Morris, 1961, The Genesis Flood: The Biblical Record and Its Scientijic Implications, Philadelphia, Presbyterian and Reformed Pub. Co. 11 Pentru informaţii suplimentare, vezi: (a) Brand, L. R., 1975, \"Textbook hearing in California\", Origins, 2:98, 99; (b) Ching, K., 1975, \"The Cupertino story\", Origins, 2:42, 43; (c) Ching, K., 1977, ,,Appeal for equality\", Origins, 4:93; (d) Ching, K., 1978, \"Creation and the law\", Origins, 5:47,48; (e) Dwyer, B. L., 1974, \"California science textbook controversy\", Origins, 1:29-34; (f) Ford,]. R., 1976, ,,An update on the teaching of creation in California\", Origins, 3:46, 47; (g) Holden, C. (ed.), \"Random samples: Alabama schools disclaim evolution\", Science, 270:1305. 12 Bailey, L. R., 1993, Genesis, Creation, and Creationism, New YorkIMahwah, New Jersey, Paulis Press, p. 202-204. 13 (a) Brande, S., 1984, \"Scientific validity of proposed public education materials for balanced treatment of creationism and evolution in elementary science classrooms ofAlabama\", în Walker, K. R. (ed.), The Evolution-Creation Controversy: Perspecitves [sic] on Religion, Philosophy, Science and Education: A Handbook, The Paleontological Society Special Publication No. 1, Knoxville, Tennessee, University ofTennessee:141-155; (b) Skoog, G., 1979, \"Topie of evolution in secondary school biology textbooks: 1900-1977\", Science Education, 63(5):621-640. 14 Pentru mostre ale acestei argumentări, vezi: (a) Coffin, H. G., 1979, \"Creation is a viable alternative to evolution as a theory of origins - a debate\", Liberty, 74(2) p. 10, 12, 13,23,24 (un articol care-l combate pe acesta se găseşte la p. 24, 25); (b) Mayer, W. V., 1978, \"Creation concepts should not be taught in public schools\", Liberty, 73(5):3-7, 28, 29; (c) Roth, A. A., 1978, \"Creation concepts should be taught in public schools\", Liberty, 73(5): 3,24-27,28,29; (d) Valentine,]. W., 1979, \"Creation is not a viable alternative to evolution as a theory of origins - a debate\", Liberi)', 74(2):11, 14, 15 (un articol care-l combate pe acesta se găseşte la p. 25, 26). 15 Vezi Scott (nota 6g). 16 (a) Moore,]., 1994, The Darwin Legend, Grand Rapids, Michigan, Baker Books; (b) Rusch, W. H., Sr., şi]. W. Klotz, 1988, Did Charles Darwin Become a Christian?, Norcross, Georgia, Creation Research Society Books; (c) Roth, A. A., ,,«Retro-progressing»\", Origins, 22,1995:3-7. 17 Frazier, W. J., \"Partial catastrophism and piek & choose empiricism: the science of «creationist•• geology\", în Walker, p. 50-65 (nota 13a). 18 (a) [Anonim], 1988, \"Evolutionist debater descends to ali-time low\", Acts and Facts, 17(6):3,5; (b) Numbers 1992, p. 333 (nota 6f). 19 Vezi: (a) Numbers 1982 (nota 6e); (b) Numbers 1992, pp. 319-339 (nota 6f). 20 Pentru detalii şi interpretări suplimentare, vezi Roth, A. A., 1991, \"Creation holding its own\", Origins, 18:51,52. 21 Gould, S. ]., 1992, \"Impeaching a self-appointed judge. Book review of Johnson: E., Darwin on Trial, 1991\", Scientijic American, 267(1):118-121. 22 Livingstone (nota 6a):1. În cartea Darwin's Forgotten Deftnders (nota 6c), Livingstone dă şase referinţe care pun sub semnul întrebării imaginea războiului. 23 (a) Draper,]. W., 1875, History of the Conflict Between Religion and Science, New York, D. Appleton & Co.; (b) White, A. D., 1896,A History ofthe Warfare ofScience with Theology in 30

OHf(;I~J -,\\HIII.,\\HoTII Christendom,2 vol., New York, Dover Publications, (retipărire a cărţii în 1960). Pentru informaţii despre Draper şi White, sunt îndatorat în special studiilor: (c) Lindberg, D. C., şi R. L. Numbers, 1986, \"Beyond war and peace: a reappraisal of the encounter between Christianity and science\", Church History, 55:338-354; (d) Lindberg, D. C., şi R. L. Numbers (ed.), God andNature: Historical Essays on the Encounter Between Christianity and Science, Berkeley/Los Angeles, University of California Press, 1986:1-18; (e) Russell,]. B., 1991,Inventing the Flat Earth: Columbus andModern Historians, New YorklWestport, Connecticut, Praeger Publishers, p. 36-49. 24 Draper p.vii (nota 23a). 25 (a) Gould S. J., 1994, \"The persistently flat earth\", Natural History, 103(3):12-19; (b) Lindberg şi Numbers 1986 (nota 23c); (c) Russell, p.13-26 (nota 23e). 26 Russell p.44 (nota 23e). 27 (a) Wittgenstein, L., 1980, Culture and Value, Winch, P. (trad.), von Wright, G. H., şi H. Nyman (ed.), Chicago, University of Chicago Press, p. 86/86e, (titlul în original: Vermischte Bermerkungen). Vezi şi: (b) Kemp, A., 1991 The Estrangement ofthe Past:A Study in the Origins of Modern Historical Consciousness, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 177, 178. 28 Russell, p.76 (nota 23e). 29 Frye, R. M. (ed.), 1983, Is God a Creationist? The Religious Case Against Creation-Science, New York, Scribner's. 30 Provine, W. B., 1987, recenzie a studiului Larson, E.]., 1985, Trial and Error: The American Controversy over Creation and Evolution,Academe, 73(1):50-52. 31 Capitolele 10,12,19 şi 21 prezintă informaţii suplimentare despre conceptele creaţioniste. 32 O discuţie suplimentară despre concepţia evoluţionistă se poate găsi în capitolele 4, 5 şi 8. 33 Pentru unele detalii, vezi Hill, H. , şi Harrell 1., 1974, How to Live like a King's Kid, South Plainfield, New Jersey, Bridge Publishing\" p. 65-77. 34 Iosua 10:13. 35 2 Împăraţi 20:9-11. 36Treceri în revistă recente ale acestui mult dezbătut incident sunt: (a) Blinderman, c., 1986, The Piltdown Inquest, Buffalo, New York, Prometheus Books; (b) Walsh,]. E., 1996, Unraveling Piltdown: The Scientific Fraud ofthe Century and Its Solution, New York, Random House.

CAPITOLUL 2 MODE ÎN GÂNDIRE cJ\\Ilai întâi e absurd, apoi e posibil şi, în final, am ştiut-o dintotdeauna.! U nul din modurile în care oamenii adaugă ?iversitate existenţei lor este prin schimbarea stilului vestimentar. Imi amintesc de vremea când numai cravatele înguste erau la modă. Mai târziu, cravatele în trend trebuiau să fie extrem de late, iar apoi au ajuns să fie acceptate o varietate de Iăţimi. Mulţi au învăţat să-şi păstreze cravatele vechi ca să fie pregătiţi pentru următorul capriciu al modei. Ideile pot urma şi ele acelaşi tipar. Anumite concepţii despre dietă, despre bunele maniere ori despre artă sunt la modă într-o anumită perioadă doar pentru a fi mai apoi înlo- cuite cu altele. Conceptele filosofice prezintă acelaşi tipar. Diferite opinii au predominat în momente şi locuri diferite. Câteva astfel de exemple sunt: naturalismul (negarea supranaturalului), teismul (credinţa în Dum- nezeu) şi agnosticismul (ideea că răspunsul la întrebările de bază este \"nu ştiu\"). Putem adăuga şi absolutismul, animismul, determinismul, materialis- mul dialectic, empirismul, panteismul, pluralismul, raţionalismul etc. Fiecare dintre aceste \"şcoli de gândire\" are ori a avut aderenţii ei, care au crezut în adevărul ideilor ei. Atunci când încercăm să stabilim greutatea dovezilor pentru diversele concepte, ar trebui să ţinem cont de acest tipar de apro- .'1

bare de grup în ce priveşte demersurile intelectuale. Ideile dominante se schimbă, dar ele nu schimbă adevărul. Voi ilustra prin trei exemple impli- caţiile modelor în gândire. Ar trebui să ne mai amintim şi că schimbarea multora dintre idei în timp nu constituie o scuză pentru abandonarea că­ utiiţiLdupă adevăr. Adevărul trebuie găsit, lucru pe care îl vom mai discuta la finalul capitolului. DERIVA CONTINENTELOR Îmi aduc aminte cum îl ascultam pe profesorul meu de geologie fizică comentând cât de bine se potriveau coastele de est şi de vest ale Oceanului Atlantic, care se îmbinau ca un puzzle. Ne-a spus că, la începutul secolului al XX-lea, un individ pe nume Wegener a propus ideea că, în urmă cu mult timp, America de Nord şi America de Sud fuseseră lipite de Europa s,i Africa s,i că, la acea vreme, nu exista Oceanul Atlantic între ele. De atunci, continentele s-au tot îndepărtat unele de altele (Figura 2.1). Deşi ideea era interesantă, profesorul ne-a spus că nimeni nu-i mai acorda mare atenţie. Nici nu-şi închipuia el că, peste şase ani, comunitatea geologică avea să facă o întoarcere la 180 de grade, de la respingerea efectivă a ideii lui Wegener până la acceptarea aproape totală a ei. Această \"nouă\" idee a devenit un factor puternic, unificator şi revitalizant în gândirea geologică, ducând la revizuirea concepţiilor despre formarea continentelor, a lanţurilor muntoase şi a fundului oceanelor. Manualele de geologie au trebuit să fie rescrise. Trecerea prin această schimbare majoră în gândire a fost şi incitantă, dar a avut şi menirea de a trezi la realitate. A fost incitantă pentru că a generat foarte multe idei noi şi reinterpretări, dar a şi deschis ochii oamenilor, pentru că i-a facut să se întrebe ce altă con- cepţie majoră ridiculizată în prezent va deveni brusc acceptată ca dogmă. La momentul când Alfred Wegener (1880-1930) a sugerat această deplasare a continentelor, ideea predominantă, însă nu exclusivă, era că, în trecut, pe măsură ce s-a răcit, Pământul s-a micşorat şi, din compresia , laterală a straturilor de la suprafaţa planetei, au rezultat lanţurile muntoase, i un proces oarecum analog ridicăturilor care se formează pe coaja unui măr : care se micşorează pe măsură ce se usucă. Wegener a adus un număr de I dovezi care indicau că nu s-a întâmplat aşa, ci continentele au alunecat 1 pe suprafaţa Pământului2• Printre numeroasele sale argumente, el a atras I atenţia asupra faptului că enorma deplasare laterală a straturilor uriaşe şi uneori cutate (straturi numite şi pânză de şariaj) ale Alpilor europeni, care călătoriseră zeci de kilometri, era prea mare ca să poată fi explicată prin J.I

C·\\I'll'lJLl1l. 2 - j\\jO!)F ii\" (; .i;>:[)]RL simpla micşorare. De asemenea, existau unele asemănări între tipurile de roci de pe laturile opuse ale Oceanului Atlantic, ceea ce implica faptul că, în trecut, cele două coaste ar fi putut să fie unite. Figura 2.1. Tiparul mişcării continentelor pentru trei perioade diferite, aşa cum a fost imaginat de Wegener. Diagrama de jos reprezintă configuraţia actuală. Regiuni- le mai Întunecate sunt mări, regiunile punctate sunt mări superficiale pe continente, iar zonele albe reprezintă uscatul. Concepţiile mai noi propun unele modificări de detaliu, dar ideea de bază este larg acceptată. Imagine preluată de la Wegener, A., Ihe Origin ofContinents and Oceans. Reprodusă cu permisiunea Methuen & CO.31 34

(l!{!C!,\\! .\\'<111 .\\. !{\"III Interesul principal al lui Wegener' nu era însă deplasarea continentelor, cu toate că publicase patru ediţii ale unei cărţi în care se ocupa de această idee. La bază, el era meteorolog şi explorator arctic, pasiune care s-a do- vedit a-i fi fatală. Doi dintre colegii lui, care lucrau lângă centrul calotei glaciare a Groenlandei, la o staţie de observare numită Eismitte (\"mijlo- cuI gheţii\"), aveau nevoie de provizii pentru iarnă. Înfruntând probleme aproape insurmontabile, printre care defectarea echipamentului, renunţare din partea majorităţii însoţitorilor săi şi temperaturi de -SO°C, a călătorit, împreună cu doi însoţitori, 400 krn, cu sănii trase de câini, de pe coasta vestică a Groenlandei până la Eismitte, unde a ajuns, în cele din urmă, în toamna anului 1930, dar rară provizii, pe care a trebuit să le lase pe drum. Trei persoane au rămas la Eismitte şi au reuşit să supravieţuiască acelei ierni, dar Wegener şi unul din însoţitori, încercând să se întoarcă pe coastă, şi-au pierdut viaţa. După o zi de odihnă la Eismitte, pe 1 noiembrie, în ziua în care Wegener împlinea 50 de ani, cei doi au plecat. Trupul lui Wegener a fost găsit primăvara următoare, cam la jumătatea distanţei dintre coastă şi staţia de observare, îngropat cu atenţie de însoţitorul lui şi bine marcat cu schiurile exploratorului. Însoţitorul, care avea numai 22 de ani, nu a mai fost găsit niciodată. Wegener a murit probabil în cortul său, de insuficienţă cardiacă. Mormântullui a rămas pe calota glaciară a Groenlandei. Zăpada şi gheaţa au acoperit de mult crucea înaltă de şase metri care marca locul. În momentul morţii lui Wegener, ideea sa de deplasare a continente- lor avea puţini susţinători şi o suită numeroasă de opozanţi, mai ales în America de Nord. Aceştia din urmă au reacţionat adesea cu indignare şi dispreţ la părerile lui. În 1926, la New York, a fost convocat un simpozion internaţional în cadrul căruia să se discute subiectul. Wegener a participat şi el, dar s-a confruntat cu o ostilitate generală faţă de ideea sa. \"Nume mari din rândul geologilor americani au pus «tunurile» pe el şi au tras salve grele în semn de împotrivire\"4, unii acuzându-l că ignoră faptele şi că se amăgeşte singur. În anii care au urmat, batjocura cu care era întâmpinată ideea de mişcare a continentelor a fost atât de severă, încât simplul fapt de a te declara în sprijinul ei putea dăuna reputaţiei tale ştiinţifice5 • Probabil că opoziţia şi atenţia pe care le-a primit ideea aceasta indicau, de fapt, valoarea şi forţa ei. Ameninţările rară valoare şi ipotezele rară sens nu atrag o astfel de atenţie. La sfârşitul anilor '50 şi în deceniul următor, s-au strâns date noi, care se potriveau cu ideea deplasării continentelor, iar unii oameni de ştiinţă chiar au îndrăznit să promoveze ideile lui Wegener. De o importanţă deo- sebită au fost datele care sugerau că polul magnetic al Pământului, aflat în

continuă mişcare, îşi inversase orientarea nord-sud de multe ori în trecut. Acest tipar de inversare a putut fi detectat datorită rocilor vulcanice, care au înregistrat magnetismul Pământului pe măsură ce s-au răcit şi au format cute uriaşe pe fundul oceanului. Pentru a integra noile date, s-a sugerat că suprafaţa Pământului este acoperită cu plăci mobile uriaşe, care sunt generate din subteran de-a lungul uneia dintre laturi, în dreptul cutelor respective, şi sunt absorbite în pământ de-a lungul şanţurilor de pe latura opusă. Aceste plăci se mişcă lent pe suprafaţa Pământului, ca nişte uriaşe benzi transportoare. Mişcarea lor cauzează mişcarea continentelor care se găsesc deasupra 10r6• Acesta este modelul tectonicii plăcilor. Lipsea un me- canism bun care să mişte plăcile, dar, în mod surprinzător, după zeci de ani de împotrivire, comunitatea geologică a îmbrăţişat ideea cu o neobişnuită viteză şi pasiune. În decurs de cinci ani, oricine nu credea în tectonica plăcilor şi în rezultanta mişcare a continentelor risca să fie ostracizat, dar o oarecare opoziţie a existat. Recenzând o carte care susţinea conceptul tectonicii plăcilor, un geolog comenta că nu era sigur dacă editorul chiar ar trebui să descrie volumul respectiv ca nonficţiune7! Un articol-răspuns sugera că, în privinţa distorsiunilor, \"cartea nu poate concura cu recenzia\"8! Însă tectonica plăcilor a câştigat, iar acum constituie opinia dominantă, pusă la îndoială doar de o minoritate restrânsă, dar încăpăţânată9 • Ideea că Pământul s-ar fi contractat nu mai este acceptatălO, iar ideea că s-ar fi dilatat are o susţinere limitatăll . Wegener a devenit acum un soi de erou în ştiinţă, datorită faptului că a fost cu 30-40 de ani înaintea vremii sale. Este regretabil că nu a trăit să-şi vadă multe dintre argumente acceptate şi să fie martorul inversării complete a atitudinii comunităţii ştiinţifice faţă de el. Mulţi s-au întrebat de ce el a părut să aibă o capacitate anticipativă deosebită şi de ce oamenii de ştiinţă nu l-au acceptat la început. Unii au sugerat că nu erau dovezi suficiente la vremea respectivă12, ceea ce nu explică motivul pentru care dovezile sale, care au fost acceptate mai târziu, au provocat ostilitate un timp atât de îndelungat. S-a mai sugerat că ideea sa era prea revoluţionară pentru timpul lui, având în vedere caracterul inacceptabil al schimbărilor geologice majore, în mod deosebit al celor provocate de catastrofe. Mai mult, ipoteza lui Wegener cu privire la deschiderea Oceanului Atlantic ar putea fi asociată cu potopul biblic din vremea lui Noe, o idee care tre- buia să fie evitată13 • Câţiva au menţionat faptul că, întrucât Wegener era meteorolog, şi nu membru al comunităţii geologice, elitismul profesional a favorizat respingerea opiniilor sale14• Cel mai probabil, toţi factorii de mai sus au contribuit la această respingere. Ideile consacrate sunt dificil de

( ) I{ J( ,1 \" 1 \\ i; r J r\\. R((I II contestat, dar, aşa cum o ilustrează modelul tectonicii plăcilor, atunci când o opinie este acceptată, lucrurile se pot derula extrem de rapid. ALCHIMIA Alchimia (Figura 2.2) este un alt exemplu de idee dominantă, acceptată la scară largă, dar ulterior respinsă15 • Fiind în principal o tentativă de a elibera părţi din cosmos, aplicaţia practică a alchimiei a fost aceea de a încerca schimbarea metalelor de bază, cum ar fi fierul şi plumbul, în aur. Deoarece, acum, alchimia are o reputaţie proastă, rareori se recunoaşte că ideea de bază pe care se întemeia ea avea un fundament raţional respec- tabil. Întrucât se putea obţine fier pur din minereuri feroase roşiatice în stare brută, se considera că ar trebui să fie posibil, în egală măsură, să se extragă aur din elemente relativ brute, cum ar fi fierul sau plumbul. De asemenea, Aristotel sugerase că cele patru elemente de bază - pământul, aerul, apa şi focul- puteau fi transformate unele în altele. Atunci, se punea întrebarea, de ce să nu încerci să transformi plumbul în aur? Într-un sens, primii alchimişti erau adevăraţi oameni de ştiinţă, care încercau să afle cum se poate produce aur în acelaşi mod în care presupuneau ei că fusese produs de natură în trecut. Alchimia s-a asociat curând cu misticismul. Căutarea nu viza doar aurul, ci şi acel ceva care putea să prelungească viaţa şi chiar să ofere viaţa veşnică. Alchimia se poate, aşadar, împărţi în două: alchimia practică si alchimia ezoterică. Cea din urmă a dat naştere multor speculaţii, adesea până la punctul obscurităţii complete. Cei care o practicau căutau o sub- stanţă ori mai multe substanţe necunoscute, numite \"piatra filosofală\", ori \"elixirul vieţii\", care ar fi putut produce aur şi ar fi asigurat o viaţă lungă. Această căutare a ajuns, pentru mulţi, o patimă mistuitoare. Alchimia s-a bucurat de o prezenţă durabilă. În lumea occidentală, ea a apărut cam în secolul 1 d.Hr., în regiunea din estul Mediteranei. China acceptase conceptul cu secole mai devreme. Mai târziu, a apărut în India, cam în secolul al V-lea d.Hr., momentul aproximativ în care a suferit un declin temporar în lumea occidentală, din cauza tendinţelor mistice de- rutante. Arabii, care aveau o serie de alchimişti extraordinari, s-au ocupat cu această îndeletnicire multe secole. În Evul Mediu şi după aceea, s-a răspândit în Europa, unde s-a bucurat de un mare respect. Regi şi nobili îi finanţau adesea pe alchimişti şi le echipau laboratoarele cu toată aparatura necesară, în speranţa că-şi vor înmulţi resursele. Probabil că majoritatea oamenilor educaţi credeau în principiul alchimic al transmutaţiei elemen- 37

L',II'r1()I,I'L:' - ;\\IOIH i~ G,\\;.iIJIRI Figura 2.2. Un alchimist şi laboratorul lui. Pictură de David Teniers cel Tânăr. Re- produsă cu permisiunea Institutului Collectie din Olanda. telor. Printre adepţii teoriei se numărau persoane cu vază, ca Toma de Aquino, Roger Bacon, Albertus Magnus, Isaac Newton, celebrul medic Paracelsus şi împăratul Rudolf al II-lea. Regina Elisabeta I a Angliei a angajat mai mulţi alchimişti. Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost un patron al alchimiei, dar Papa Ioan al XXII-lea a încercat s-o interzică. Comunitatea intelectuală a acceptat alchimia timp de aproape 2 000 de ani, chiar dacă niciun metal de bază nu a fost transformat în aur în toată această perioadă! Diverşi şarlatani cărora le plăcea să răspândească frânturi de informaţii înşelătoare au fost o adevărată plagă pentru practica alchimiei. În acelaşi timp, riscau să stârnească mânia patronilor lor, deoarece nu reuşeau să pro- ducă aur, aşa că uneori siguranţa lor era doar în fugă. Prea adesea, recurgeau la înşelătorie, folosind o serie de trucuri, cum ar fi o baghetă din fier goală pe dinăuntru, plină cu praf de aur şi astupată cu ceară la un capăt. Când amestecau cu ea o poţiune fierbinte într-un creuzet, ceara se topea şi praful de aur din interiorul baghetei Iacea să pară că ar fi avut loc transmutaţia. Astfel de farsori i-au scos alchimiei un nume rău, as,a că alchimis\"tii onesti erau adesea nevoiti să lucreze în secret. În cele din ur~ă, în secolul al XVII-lea, practica alchimiei s-a extins, incluzând şi producerea unei palete diverse de substanţe chimice utile, în timp ce căutările după piatra filosofală au intrat în declin. Multe dintre noile descoperiri au servit ca bază pentru dezvoltarea chimiei moderne. În mod ironic însă, transmutaţia este acum un proces obişnuit. Folosind

t ll{l( ,1:\\1 .\\[~[[ I.\\.I{,,[ [[ acceleraţ9are(l~_-p~rti..<:yk.jl.I~~ţo;1r(!llucleare, nllmeroase ~lemente au fost P-IQ..cl.us.e elin alte e1emeI1te. Totuşi, producerea aurului printr-un astfel de procedeu este prea SCUn1P~ ca să merite oşţ~!l~:!l;ţ. Ideea dominantă a transmutării alchimice prin mijloace chimice uzuale - care a fost acceptată timp de aproape două milenii - este acum moartă. Alchimia dă dovadă de prea puţină ştiinţă, în timp ce succesul chimiei ilustrează ce înseamnă s, tiint,a canalizată în direct,ia cea bună. VÂNĂTOAREA DE VRĂJITOARE Tiparul ideilor dominante nu se rezumă doar la demersuri ştiinţifice. În 1459, o comunitate franceză de închinători evlavioşi care mergeau noap- tea în locuri singuratice pentru a se închina lui Dumnezeu a fost acuzată de înţelegere secretă cu DiavoluL Circulau relatări că Diavolul apărea în locurile lor secrete pentru a-i învăţa şi a le da bani şi hrană în schimbul promisiunii lor că aveau să asculte de el16• Credincioşii respectivi, prin- tre care se numărau atât cetăţeni respectabili, cât şi unele femei sărace cu duhul, au fost arestaţi şi supuşi la tortura teribilă de a fi traşi pe roată, în timp ce li se cerea să recunoască acuzaţiile care le fuseseră aduse. Unii au recunoscut acele plăsmuiri şi, la sugestia torţionarilor, i-au implicat şi pe alţii. Uneori, se dovedea că noii acuzaţi erau duşmanii personali ai torţio­ narilor! Autorităţile i-au spânzurat şi i-au ars pe rug, deşi câţiva au reuşit să scape după ce au plătit mari sume de bani. După 32 de ani, în urma unei investigaţii, parlamentul din Paris a declarat sentinţele nevalabile, dar, pentru majoritatea victimelor, a fost prea târziu. Incidentul s-a produs în perioada de început a maniei vânătorii de vră­ jitoare, o idee extrem de diabolică şi de persistentă, care a dominat Europa timp de trei secole17• Cu o înflăcărare drăcească, oricine era bănuit că ar avea vreo legătură cu Diavolul era căutat şi pedepsit. Mulţi au fost arşi de vii, spânzuraţi, decapitaţi sau striviţi. Orice nenorocire, cum ar fi pierderea recoltelor, decesul subit şi Moartea Neagră (ciuma bubonică), care, din când în când, Iacea ravagii, era pusă pe seama vrăjitoarelor. Câteva femei, unele dintre ele destul de tinere, au fost acuzate de nişte martori aparent credibili că ar fi participat la un dans al vrăjitoarelor, la miezul nopţii, sub un stejar. Unii din soţi au protestat, spunând că soţiile lor erau acasă cu ei la momentul respectiv, dar li s-a spus că e posibil ca Diavolul să-i fi înşelat, şi cu ei acasă să fi fost doar o aparenţă a soţiilor lor. Acest lucru i-a derutat, aşa că soţiile lor au fost arse pe rug18• Mai multe persoane şi-au luat asupra lor misiunea de a vâna pe oricine putea fi asociat cu DiavoluL Se povesteşte 39

că un acuzator se lăuda că a condamnat şi a ars 900 de vrăjitoare în 15 anP9. Nu erau implicaţi doar oamenii, ci şi animalele; au fost spânzuraţi sau arşi porci, câini, multe pisici, ba chiar şi un cocoş. Era greu - dacă nu imposibil - de oprit această nebunie. Toţi cei care negau acuzaţiile erau torturaţi până când recunoşteau. Puţini se aventurau să protesteze împotriva aces- tei practici, ca nu cumva să fie omorâţi ei înşişi. Nebunia a dominat în Germania, Austria, Franţa şi Elveţia şi s-a răspândit şi în Anglia, Rusia şi chiar dincolo de Oceanul Atlantic, în Statele Unite. Nimeni nu ştie câte persoane au fost ucise. Însemnările nu sunt complete. Unele estimări se ridică la cifra de 9 milioane de persoane20. Probabil că cel puţin câteva sute de mii s,i-au pierdut viat,a. Această idee fantezistă ilustrează atât subiectivitatea unor concepţii ac- ceptate, cât şi potenţialul lor de a face rău. Între acceptare şi corectitudine poate exista o mare prăpastie. Pentru stabilirea adevărului, nu ar trebui să ne încredem în opiniile populare. Nici ştiinţa, nici Scriptura nu au în mod obligatoriu dreptate doar pentru că sunt acceptate. Trebuie folosiţi şi alţi factori pentru a stabili adevăruL Fără îndoială că factorii psihologici şi sociologici joacă un rol semnificativ în dezvoltarea, popularizarea şi persis- tenţa multor idei pe care omenirea le consideră adevărate. PARADIGMELE S,I ADEVĂRUL O părere comună despre ştiinţă este aceea că ea distruge ignoranţa cu grijă şi fermitate, pe măsură ce câştigă triumfător bătălie după bătălie la frontierele ei. Acest mod de a privi lucrurile, oarecum încurajat chiar de oamenii de ştiinţă, s-a lovit de un mare obstacol în 1962, odată cu publica- rea cărţii lui Thomas Kuhn, 1he Structure ofScientific Revo/utions [Structura FI.revoluţiilor ştiinţifice Această carte influentă a fost controversată chiar de la început. Ea punea sub semnul întrebării autoritatea şi aşa-numita \"percept,ie imaculată\" a s,tiinte, j22. Kuhn sugera că ştiinţa, în loc să reprezinte acumularea de cunoştinţe obiective, este mai degrabă o tentativă de a potrivi datele cu conceptele, acceptate la scară largă, \"care, pentru o vreme, oferă probleme model şi soluţii\"23. El numea astfel de idei paradigme. Paradigmele sunt con- cepţii largi, care pot fi ori adevărate, ori false, dar care sunt acceptate ca adevărate. Ca atare, ei îşi concentrează atenţia asupra acelor concluzii care sunt de acord cu paradigma şi restrâng astfel orice posibilă inovaţie exterioară paradigmei. Exemplele includ tectonica plăcilor şi catastro- fismuF4. Astfel de concepte fixează constrângerile pentru ceea ce Kuhn 40

OJ<IC1:'\\1 - ,\\HIIJ. .\\.],(<1111 numeşte \"ştiinţă normală\", în care datele sunt interpretate în interiorul limitelor paradigmei acceptate. Uneori, avem o schimbare de paradigmă, ceea ce Kuhn numeşte o \"revoluţie ştiinţifică\". Acceptarea tectonicii plă­ cilor a fost o revoluţie ştiinţifică. Kuhn subliniază faptul că, dacă un om de ştiinţă nu-şi integrează concluziile într-o paradigmă acceptată, pro- babilitatea este ca ele să fie respinse ca metafizice ori prea problematice. Această atitudine tinde să prelungească viaţa paradigmei. Paradigmele sunt sprijinite şi de faptul că ne simţim mai în siguranţă atunci când suntem în armonie cu părerea predominantă. În lumina acestor aspecte, ar fi bine să nu uităm dictonul incisiv conform căruia, dacă ne luăm întotdeauna după majoritate, avem puţine şanse de progres. Trecerea de la o paradigmă la alta este destul de grea, deoarece avem de învins extrem de multă inerţie intelectuală25 . Kuhn s-a racut urât comunităţii ştiinţifice prin faptul că a numit schim- barea de paradigmă\"o experienţă de convertire\"26. A pus, de asemenea, la îndoială şi ideea îndrăgită a progresului în ştiinţă, afirmând: \"Pentru a fi mai clari, putem abandona noţiunea, implicită ori explicită, că schimbările de paradigmă îi duc pe oamenii de ştiinţă şi pe cei ce învaţă de la ei din ce în ce mai aproape de adevăr\"27. Cu alte cuvinte, o nouă paradigmă ne poate îndepărta de adevăr. Chiar dacă au existat unii detractori, conceptul de paradigmă a fost acceptat la scară largă şi a fost aplicat cu mult dincolo de graniţele ştiinţei, chiar în teologie. Termenul \"paradigmă\", care se referă la o concepţie do- minantă acceptată, a devenit un termen familiar printre cei educaţi. Ideile lui Kuhn au generat o agitaţie considerabilă şi chiar o reformă, în special în istoria, filosofia s,i sociologia \"stiintei. M,ulti sociologi consideră că întrebările şi răspunsurile generate de ştiinţă sunt guvernate de o puternică componentă sociologică28 . Concepţia conform căreia comunitatea ştiin­ ţifică reglementează tipul de întrebări pe care le pun oamenii de ştiinţă, precum şi răspunsurile pe care le acceptă nu corespunde cu imaginea pe care o au mulţi oameni de ştiinţă despre domeniul lor ca o căutare deschisă a adevărului, însă ideea influenţei sociologice în ştiinţă a ajuns să fie accep- tată într-un grad considerabil de mare. Este evident că acest comportament de grup al comunităţii ştiinţifice, atunci când este vorba să lucreze în cadrul unei paradigme sau să treacă de la una la alta, trădează o lipsă de gândire independentă din partea cercetă­ torilor individuali. Totuşi, în general, ştiinţa chiar progresează spre adevăr. În tot acest proces, e posibil să apară multe paradigme false, dar, în cele din urmă, ar trebui să ne apropiem mai mult de adevăr pe măsură ce încor- -tI

porăm tot mai mult din datele naturii în concepţiile în curs de dezvoltare. Saga schimbărilor de paradigmă ne spune că trebuie să săpăm mai adânc şi să trecem de opiniile predominante dacă vrem să ajungem la adevăr. Aş sugera două antidoturi care să ne ajute să nu fim copleşiţi de înşelăciunile populare: (1) ar trebui să practicăm o gândire mai indepen- dentă, ceea ce ar putea să ne ameninţe dorinţa de aprobare socială, dar să şi reducă gregaritatea intelectuală neproductivă; (2) atunci când evaluăm o paradigmă, ar fi bine să stabilim pe ce baze să o acceptăm. Sunt date bune şi date proaste. Sunt concluzii ferme şi concluzii speculative. Sunt supoziţii şi supoziţii care se bazează pe supoziţii. Aceasta face ca procesul de eva- luare să fie laborios, dar necesar. Când încercăm să stabilim care idee este corectă, trebuie să evaluăm în mod critic fundamentul pe care se sprijină fiecare idee concurentă şi să nu ne lăsăm influenţaţi în mod nejustificat de \"climatul de opinie\". ADEVĂRUL - O SPECIE PE CALE DE DISPARIT, IE Una dintre modele prevalente în gândire este aceea de a pune la îndoială aproape orice sau de a nu ajunge la o decizie definitivă în dreptul celor mai multe dintre chestiuni. Din nefericire, de nenumărate ori, o astfel de atitudi- ne a dus la un mare vid. Cât de des se discută ambele părţi ale unei probleme fără a se ajunge la vreo concluzie! În demersurile academice, ne mulţumim prea adesea doar să prezentăm mai multe opinii posibile, adesea în interiorul unei singure paradigme largi, dar nu şi o concluzie definitivă. Prea adesea, cercetarea noastră se încheie cu o pluralitate de posibilităţi. Fără îndoială că aceasta face parte din baza pe care s-a fundamentat tradiţionalul şi satiricul \"poate\" din capitolul de concluzii al oricărei teze de doctorat tipice. Recu- noaşterea naturii provizorii a paradigmelor ne poate determina să renunţăm la evaluarea necesară şi să recurgem la neîncredere faţă de aproape orice. Putem ajunge chiar să renunţăm la a mai căuta adevărul, însă o astfel de atitudine este simplistă, indolentă, nerodnică şi obtuză. Celebrul autor francez Moliere a scris o comedie tăioasă, intitulată Theforced marriage [Căsătorie cu de-a sila)29. Piesa, scrisă la solicitarea re- gelui Ludovic al XIV-lea, a fost un succes imediat şi, când şi când, cel mai opulent rege francez chiar participa la reprezentaţii. Piesa tratează unele dintre slăbiciunile omenes,ti într-o manieră amuzantă, dar instructivă (s,i nu chiar atât de subtilă). În comedie, un gentleman în vârstă, avut, se în- treabă dacă să se căsătorească cu o domnişoară interesată în primul rând de averea lui. Aşa că cere sfatul mai multor persoane, printre care şi doi

filosofi. Primul filosof este de orientare aristotelică şi este atât de preocupat de propriile opinii, de filosofia sa şi de definiţiile termenilor, încât sărma­ nul om nu-i poate comunica realitatea problemei lui practice. Prin urmare, pleacă dezamăgit şi cere sfatul unui filosof sceptic. Prezentându-se, îl in- formează că a venit să-i ceară sfatul, la care filosoful îi răspunde: - Te rog să-ţi schimbi acest fel de a vorbi. Filosofia noastră ne porun- ceşte să nu enunţăm nicio propoziţie precisă, ci să vorbim despre orice cu îndoială şi întotdeauna să lăsăm înţelesul în suspensie. De aceea, n-ar trebui să spui: \"am venit\", ci \"mi se pare că am venit\". Urmează o paranteză extinsă în care se discută dacă omul chiar a venit sau doar pare că a venit! La afirmaţiile faptice ale gentlemanului, filosoful tot răspunde cu comentarii de genul: \"se poate să fie aşa\" sau \"nimic nu este im- posibil\" şi \"tot ce se poate\" şi refuză să-i abordeze adevărata întrebare. Tensi- unea creşte şi, deodată, \"gentlemanul\", exasperat, îl ia la bătaie pe filosof, care răspunde cu zbierete şi comentarii nervoase. Informându-l pe gentlemanu1 nostru că este insolent şi scandalos să baţi un filosof, scepticul îl ameninţă că va apela la ajutorul magistraţilor. Gentlemanul îi răspunde în consecinţă: - Te rog Să-ţi schimbi acest fel de a vorbi. Trebuie să punem totul la îndoială; şi se cuvine să spui nu că te-am bătut, ci că ţi se pare că te-am bătut. Discuţia care urmează îi oferă gentlemanului oportunitatea de a-i răs­ punde filosofului cu acelaşi tip de afirmaţii incerte pe care tocmai le auzise de la el. Filosoful, care este sigur că a fost bătut, aude din nou comentarii de genul: \"se poate să fie aşa\" şi \"nimic nu este imposibil\". Astfel, gentlemanul îi arată cu mândrie filosofului care sunt cusururile scepticismului. Mediul intelectual actual pare să aibă aceleaşi defecte. Prea adesea, rela- tivismul, agnosticismul şi scepticismul se bucură de respect, în timp ce ade- vărul şi certitudinea par să fie pe cale de dispariţie. Este la modă să punem la îndoială aproape totul. Îndoiala este adesea încurajată de dragul îndoielii, chiar şi atunci când nu contribuie cu mai nimic decât cu alte îndoieli. Relativismul, agnosticismul şi scepticismul, care reduc adevărul la incer- titudine, nu pot pretinde nicio siguranţă că sunt corecte. Propriile lor teze ne impun să privim cu incertitudine aproape orice este semnificativ, chiar şi concepţiile în cauză. Dacă nu crezi în nimic, poţi fi consecvent, crezând totuşi că nu crezi în nimic? Cum spunea Pascal: \"Nu este ceva sigur că totul este nesigur.\"30 Nu tfdstă nicio urmă de îndoială că trebuie să respingem multe idei şi că prudenta este o virtute în faţa unei abundenţe de concepţii. De asemenea, este loc şi pentru amânarea legitimă a judecăţii atunci când nu avem sufici- ente informaţii pentru a lua o decizie. Pe măsură ce investigăm adevărul, ar

(',II'!TOI.!J :2 - :l.l()[lF ic.i ';,\\0!!I!!{J trebui să fim chibzuiţi şi să găsim un echilibru între acceptarea ideilor şi cercetarea minuţioasă. Îndoielile îşi au locul lor, dar nu trebuie să punem întruna la îndoială totul; sarcina indispensabilă de a discerne adevărul de eroare nu ar trebui să cadă victimă scepticismului steril. Erudiţia sănătoasă îşi poate permite să facă loc adevărului. Nu trebuie să ne exilăm inutil în tărâmullui \"poate\", unde totul pare să fie, dar nimic nu este. Uneori, jocul nostru de-a îndoiala se loveşte de realitatea faptelor reci, limpezi, cu o forţă la fel de mare ca aceea cu care s-a izbit Titanicul de ais- berg. Dacă ni se fură banii, existenţa lor şi conceptul de proprietate devin extrem de reale. Dacă întârziem şi pierdem avionul, timpul devine foarte real. În acelaşi mod, şi atitudinea la modă, de a pune totul la îndoială, poate să vină în contradicţie cu realitatea atacului asupra unui filosof sceptic! (Întâmplător, în comedia lui Moliere, rudele tinerei fete îl obligă pe omul bogat să o ia în căsătorie.) Un divorţ sau iertarea unui infractor ne pot rea- minti că valorile morale, integritatea şi iertarea fac şi ele parte din realitate. Cei mai mulţi acceptă existenţa neadevărului, dar acceptarea lui implică şi existenţa adevărului. Uneori, în mijlocul tuturor dubiilor noastre, realitatea ne loveşte în faţă şi ne impune respect. Dacă există realitate, există adevăr, dar nu-l vom găsi punând totul la îndoială. Cel care se îndoieşte de orice cu siguranţă că nu are la fel de multe de oferit ca acela care caută adevărul. Faptul că avem paradigme dominante care se schimbă din când în când nu ar trebui să ne împiedice să căutăm adevărul pe baza unor informaţii ferme. Realitatea există, adevărul la fel şi un grad satisIacător de certitu- dine este cu putinţă. Adevărul este atât de important, încât ar trebui să-I căutăm cu sârguinţă şi să-i protejăm activ dreptul la existenţă. CONCLUZII Istoria activităţii intelectuale a omului include acceptarea unor idei do- minante largi, numite paradigme. Un exemplu este ideea, dominantă acum, că toate continentele plutesc în derivă pe suprafaţa Pământului (tectonica plăcilor). Paradigmele apar şi dispar şi pot fi adevărate sau false. Faptul că sunt acceptate la nivel general nu le garantează valabilitatea. Opinia populară nu este un criteriu forte pentru adevăr. În căutarea noastră după adevăr, ar trebui să evităm să cădem în cursa paradigmelor greşite, practi- când atât gândirea independentă, cât şi investigarea amănunţită. Trebuie să ne bazăm întotdeauna concluziile pe cele mai sigure date. Faptul că para- digmele se schimbă nu ar trebui să ne diminueze certitudinea că adevărul există şi că, printr-un studiu atent, vom ajunge să-I descoperim. 44

NOTE DE FINAL 1În diverse forme, acest aforism a fost atribuit multor autori, printre care William James, Thomas Huxley şi Louis Agassiz. 2Wegener, A., 1929, The Origin of Continents and Oceans, traducere în limba engleză de Biram J., 1967, Londra, Methuen & Co. Titlu în original: Die Entstehung der Kontinente und Ozeane, ediţia a 4-a, revizuită. 3Sunt îndatorat, pentru o trecere în revistă generală a vieţii lui, următoarelor surse: (a) Hallam, A., 1989, Creat Ceological Controversies, ediţia a 2-a, Oxford, Oxford University Press, p. 137-183; (b) Schwarzbach, M., 1986, A!fred U'egener, the Father of Continental Drift, traducere în limba engleză de Love, c., Madison, Wisconsin, Science Tech, Inc., (titlu în original:A!fred U'egener und die Drift der Kontinente, 1980); (c) Sullivan, W., 1991, Continents in Motion: The New Earth Debate, ediţia a 2-a, New York, American Institute ofPhysics. 4Sullivan, p. 14 (nota 3c). 5 Ibidem, p. 19. 6 Pentru unele detalii, vezi Hallam, p. 164-173 (nota 3a). 7 Meyerhoff, A. A., 1972, \"Tarling D. and M., Continental drift, a study of the Earth's moving surface, 1971\" (recenzie), Ceotimes, 17(4): p. 34-36. 8 Cowen, R., Green, H. W., II, MacGregor, 1. D., Moores, E. M., şi Valentine, J. W., 1972, \"Review appraised (letters to the editor)\", Ceotimes, 17(7):10. 9 Pentru comentarii suplimentare, vezi capitolul 12. 10 Totuşi un studiu care vine în sprijinul teoriei contractării Pământului este Lyttleton, R. A., 1982, The Earth and Its Mountains, New York/Londra, John Wiley & Sons. I! Vezi capitolul 12. Vezi şi LeGrand, H. E., 1988, Drifting Continents and Shifting Theories, Cambridge/New York, Cambridge University Press, p. 251, 252. 12Thagard, P., 1992, Conceptual Revolutions, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 181, 182. 13 (a) Giere, R. N., Explaining Science: A Cognitive Approach, Chicago/Londra, University of Chicago Press, 1988, p. 229; (b) Rupke, N. A., 1970, \"Continental drift before 1900\", Nature, 227, p. 349, 350. Vezi capitolul 12 pentru problemele interpretărilor catastrofice. 14(a) Giere, p. 238, 239 (nota 13a); (b) Hallam, p. 142 (nota 3a); (c) Schwarzbach, p.xv (nota 3b). 15 Această scurtă trecere în revistă se bazează în principal pe următoarele referinţe: (a) Doberer, K. K., [1948] 1972, The Coldmakers: 10,000 Years ofAlchemy, Westport, Connecticut, Greenwood Press; (b~).ade, M., 1962, The Forge and the Crucible, traducere în limba engleză de Corbin, S., New York, arper & Brothers, (titlu în original: Forgerons et Alchimistes, 1956); (c) Partington, J. R., A ort History of Chemistry, ediţia a 3-a revizuită, Londra, Macmillan & Co., 1957; (d) Pearsall, R., [1976?], The A/chemists, Londra, Weidenfeld and Nicolson,; (e) Salzberg, H. W., 1991, From Caveman to Chemist: Circumstances andAchievements, Washington, D.C., American Chemical Society; (f) Stillman, J. M., [1924] 1960The Story ofA/chemy and Early Chemistry, retipărire, New York, Dovcr Publications. 16 Această relatare este preluată din MacKay, c., [1852] 1932, Extraordinary Popular De/usions and the Madness ofCrowds, New York, Farrar, Straus and Giroux, p. 478. 17 (a) Dampier, W. C., 1948, A History ofScience and Its Relations with Philosophy and Religion, ediţia a 4-a revizuită, Cambridge, Cambridge University Press, p. 142-144; (b) Easlea, B., 1980, Witch Hunting, Magic and the New Philosophy: An Introduction to Debates ofthe Scientific

Revolution 1450-1750, Atlantic Highlands, New Jersey, Humanities Press; (c) Luck, J. M., 1985, A History of Switzerland. 1he First 100,000 Years: Before the Beginnings to the Days ofthe Present, Palo Alto, California, Society for the Promotion of Science and Scholarship, p. 182, 183; (d) Mackay (nota 16); (e) Monter, E. W., 1976, Witchcraft in France and Switzerland: 1he Borderlands During the Reformation, Ithaca/Londra, Cornell University Press; (f) Rosenthal, B., 1993, Salem Story: Reading the Witch Trials of1692, Cambridge Studies in American Literature and Culture, No. 73, CambridgelNew York, Cambridge University Press; (g) Russell,J. B., 1972, Witchcraft in the Middle Ages, Ithaca/Londra, Cornell University Press; (h) Tindall, G., 1966, A Handbook on Witches, New York, Atheneum. 18 MacKay, p. 482, 483 (nota 16). 19 Ibidem, p. 482. 2°Tindall, p. 25 (nota 17h). 21 Kuhn, T. S., 1962, 1he Structure ofScientific Revolutions, Chicago,'ilie University ofChicago Press (traducerea românească: Kuhn, T. S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Humanitas, 2008). 22 Pentru unele evaluări şi discuţii ale lucrării lui Kuhn, vezi, printre alte referinţe: (a) Cohen, 1. B., 1985, Revolution in Science, Cambridge, Massachusetts/Londra, 'ilie Belknap Press of Harvard University Press; (b) Gutting, G. (ed.), 1980, Paradigms and Revolutions: Appraisals andApplications o/\"1homas Kuhn's Philosophy ofScience, LondraINotre Dame, University ofNotre Dame Press; (c) Laudan, L., 1977, Progress and Its Problems: Toward a 1heory ofScientific Growth, Berkeley/Los Angeles, UniversityofCalifornia Press; (d) LeGrand (nota 11); (e) Mauskopf, S. H. (ed.), 1979, 1he Reception ofUnconventional Science, American Association for the Advancement ofScience Selected Symposia, Boulder, Colorado, Westview Press; (f) McMullin, E. (ed.), 1992, 1he Social Dimensions ofScience, Studies in Science and the Humanities from the Reilly Center for Science, Technology, and Values, voI. 3, Notre Dame, University of Notre Dame Press; (g) Shapin, S., 1982, \"History of science and its sociological reconstructions\", History ofScience, 20, p. 157-21l. 23 Kuhn, T. S., 1970, 1he Structure of Scientific Revolutions, ediţia a 2-a, Chicago, University of Chicago Press, p. viii. 24 Pentru o discuţie despre paradigma catastrofismului, vezi capitolul 12. 25 Barber, B., 1961, \"Resistance by scientists to scientific discovery\", Science, 134, p. 596-602. 2b(a) Kuhn, 1970, p. 151 (nota 23); (b) Cohen, p. 467-472 (nota 22a) se mai referă şi la experienţe de convertire în ştiinţă fară ca acestea să implice o anumită semnificaţie religioasă, în înţelesul obişnuit al termenului \"religie\". 27 Kuhn 1970, p. 170 (nota 23). 28 Pentru unele opinii mai recente, vezi McMullin (nota 22f). 29 Moliere, J. B. P., [1664] 1875, ,,'ilie forced marriage\", în van Laun, H. (trad.), 1he Dramatic Works ofMoliere, voI. 2, Edinburgh, William Paterson, p. 325-389. 30 Pascal, 1966, Pensees, traducere de Krailsheimer, A. J., LondraINew York, Penguin Books, p. 214. 31 Din Wegener (nota 2). 4(\\

CAPITOLUL 3 NU SEPARAT, CI ÎMPREUNĂ dcesta este Omul, acel dmfibian adevărat, a cărui natură este dispusă să locuiască ... în lumi divizate fi distinse. J{Jir Thomas q]rowne1 IA n capitolul 1 ne-am referit Ja discursul energic despre validitatea stiintei si a Bibliei. Această discutie a devenit adesea caustică, în ~pecial a'tunci când la mijloc au fos~ problemele specifice ale creaţiei şi ale evoluţiei. Prea adesea se instalează tribalismul intelectual, atunci când sunt vizaţi duşmanii. Creaţioniştii continuă să accentueze infama farsă de la Piltdown, folosită cândva pentru a sprijini conceptele evolu- ţiei omului, dar înlăturată cu mult timp în urmă din arborele evoluţiei omenirii. Evolut,ionis,tii nu par să obosească niciodată să tot amintească de \"povestea de groază\" a modului în care l-a persecutat biserica pe Galileo Galilei (1564-1642) pentru că susţinea, în mod corect, că Pă­ mântuI se învârte în jurul Soarelui. Istoria a fost adesea distorsionată. Se pare că, într-o oarecare măsură, Galilei însuşi era un agresor şi, deşi ameninţările pe care le-a primit nu prevesteau nimic bun, nu a fost niciodată aruncat în închisoare sau abuzat fizic2• Într-adevăr, conflictul dintre ştiinţă şi Scriptură este veritabil, dar este el oare caracterizat de diferenţele fundamentale ireconciliabile pe -17

C:\\I'lT(lIl'I.' 0:\\' ,FI':\\R~T, (1 i\\ll'lu-.\\ c..'\\ care atât de mulţi le presupun? În acest capitol, vom sugera că, atunci când căutarea intelectuală după adevăr este una deschisă, în care se ur- măreşte obţinerea unor cunoştinţe şi înţelegerea lucrurilor, atât ştiinţa, cât şi Scriptura pot şi chiar trebuie să coopereze. Dacă nu este definit altfel, termenul ştiinţă, folosit în acest capitol, va fi folosit în accepţia de metodologie de aflare a adevărului despre natură. Această ştiinţă meto- dologică este deschisă unei largi palete de explicaţii, inclusiv posibilităţii existenţei unui Proiectant, ceea ce este în contrast cu ştiinţa naturalistă, care exclude conceptul unui Proiectant în căutarea ei după adevăr. Deşi ştiinţa naturalistă nu se poate reconcilia cu Scriptura, ştiinţa metodolo- gică şi Scriptura pot avea puncte comune. TS,OTVIIANRTĂ\"As,ISINSUCCRHIPIATRURAAT:ÂT DE CIUDAT, I În 1859, Charles Darwin şi-a publicat faimoasa Origine a specii/or, care a avut un efect dramatic asupra filosofiei culturii occidentale. După 100 de ani, s-au organizat în toată lumea mai multe celebrări ale acestui eveniment istoric. Una dintre cele mai importante s-a desfăşurat la Uni- versitatea din Chicago. Într-o cuvântare ţinută în timpul acelei convenţii care a durat cinci zile, Sir Julian Huxley, nepotul apărătorului lui Charles Darwin, \"buldogul\" Thomas H. Huxley, a afirmat: \"Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. La fel s-a întâmplat cu animalele şi plantele de pe el, inclusiv cu noi, oamenii: minte, suflet, creier şi trup. La fel şi religia ... Omul evoluţiei nu se mai poate ascunde de singurătatea sa în braţele unui personaj patern divinizat pe care el însuşi l-a creat, nu mai poate scăpa de responsabilitatea de a lua decizii adăpostindu-se sub umbrela unei Autorităţi Divine, nici nu se mai poate eschiva de la dificila sarcină de a se confrunta cu problemele sale prezente şi de a-şi plănui viitorul, bazându-se pe voinţa unei Providenţe omnisciente, dar, din nefericire, de nepătruns.\"3 Această declaraţie a fost rostită la o reuniune specială care a avut loc în impunătoarea Capelă Rockefeller. Este curios că afirmaţia de mai sus venea la doar câteva minute după ce în jur de 1 500 de oameni de ştiinţă din 27 de ţări îşi plecaseră capetele în rugăciune către \"Dumnezeul cel atotputernic\". De ce s-ar ruga lui Dumnezeu nişte oameni de ştiinţă care celebrează realizările lui Darwin? Aceasta ar trebui să ne ridice nişte semne de între- bare legate de stereotipurile în care i-am încadrat pe oamenii de ştiinţă.