Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

minuţioase, lente şi eterne. În lipsa unui scop şi a timpului, Universul este indiferentsensului propriei sale Dezmărginiri. Dar pentru noi, fiecare moment de revelaţie esteun spectacol de la care nu vrem să lipsim. Iată de ce, m-ar interesa tare mult, să vădconturându-se mai clar noile căi de după Apocalipsă. Stimate cetitorule !, cel care ai rezistat până la această pagină ; lucru greu decrezut şi de fel condamnabil. Dacă ai rezistat, ţi se cuvin cuvinte de admiraţie şipreţuire, dar nu te îndoi că voi fi în continuare la fel de neruşinat şi lipsit de cuviinţă,şi mă voi strădui să descriu un Univers bicefal, dependent de informaţiile noi carecirculă şi de modul în care acestea prind formă. Voi încerca doar să mă străduiesc a fi consecvent propriilor convingeri, pentrucă, nu-i aşa :„Ce greu e să fii tu însuţi,Neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte,Când fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sângea părinţilor tăi a şi hrănitvreo rădăcină de iarbă.Mai întâi trebuie să fii tu, şi pentru astatrebuie să te naşti din vreo familiepe care nu ţi-ai ales-o, şi care nu te-a ales –aidoma păcatului originar.După aceea trebuie să fii,între alte fiinţe să fii,în ghiotura de fiinţe să fii,să le respiri şi să te respire.“9393 Nichita Stănescu, op. cit., p.119

Cartea a II-a Nu exist, deci suntnemuritor.

Despre unu definit în doi. În cartea ce tocmai ai terminat – o!, răbdatorule – ne-am ocupat mai mult demasă, convenind că materia este una, dar că existenţa ei este condiţionată de prezenţadefinitoarie a celor două componente esenţiale: masa şi energia, amândouă avându-şioriginea în nonconceptualul Haos. Nici una dintre formele materiale perceptibile aleUniversului nu poate fi întrupată doar de una singură - şi doar de aceasta -, dintre celedouă componente ale Materiei. În lumea Formelor Materiale, nimic nu este doarmasă, cum nimic nu este doar energie. Iar după cum ar spune Lucian Blaga „Ştiinţa,apăsând cu mână tare materia, simte rezistenţa energiei şi e silită să încheie uncompromis cu ea; se face un stat în stat, energiei i se acordă drepturi largi în cadrulmateriei.”94 Şi totuşi, până şi în zilele noastre nu a fost anihilată tentaţia de a privi masa şienergia ca două universuri paralele, care au existenţe paralele, dar care pot coexistaîn anumite momente, care rămân două lumi ce nu au legături precise, definite,concrete. Vorbim mereu despre alternanţă, despre transformare, suntem obsedaţi demodalităţile de trecere a unei forme în alta, dar nu gândim încă Materia ca formatăfiind, în mod indisolubil, din masă şi energie, capabile să definească şi să pună înfuncţiune existenţa unei Forme Materiale. Poate că dacă am face acest lucru maihotărâţi, am înţelege că funcţiile Formelor Materiale sunt altele decât cele pe care ledefinim din relaţia masă-energie, că acestea sunt funcţii interne ce întreţin existenţaFormei Materiale, dar că funcţiile în sine ale Formei Materiale se exprimă în structuraîn care ele există. Pentru că o percepem mai simplu prin simţuri, masa se impune în existenţanoastră cu mult mai multă uşurinţă, şi pare a fi un univers individualizat ce există înafara energiei, pe care o putem defini încă ezitant, şovăitor. Iată de ce, cred, vorbimdespre materie mereu referindu-ne la masă şi nu ţinem cont că întregul Univers esteMaterie, în care masa şi energia sunt componenetele fundamentale, că nu putem vorbidespre o alternanţă pentru că Formele Materiale se definesc prin contribuţia ambelorcomponente fundamentale, care se manifestă prin legături indisolubile.94 Lucian Blaga, ”Încercări filosofice”, Timişoara, Editura Facla, 1977, p.63

Fiind cu mult mai uşor de observat, şi de prelucrat, cel puţin pentru speciaumană, masa are o relaţie directă cu instrumentele de cunoaştere şi, de cele mai multeori, a provocat inventarea acestora, în timp ce energia, prin manifestarile saleinefabile, a întârziat mult interesul pentru crearea unor unelte de cunoaştere, şi, atuncicând a facut-o, a născut o atmosferă esoterică, de iniţiere în mare taină, în nepătrunsmister. Toate acestea şi datorită rezultatelor ce contraziceau mai de fiecare dată bunulsimţ al unui contact nemijlocit cu Realitatea. Pentru evoluţia omului a fost esenţialăprelucrarea masei, pentru a putea obţine diversele bunuri de care avea nevoie;acţionând asupra masei, dându-i o anume formă, a obligat de fiecare dată energia săîmplinească anumite funcţii, doar prin formule de organizare a masei. Oare ce s-ar întâmpla omenirii când am izbuti să modelăm calităţi ale energieipe care doar foarte puţini iniţiaţi - şi cu teribile protocoale! - le pot întrevedea laaceastă oră? Putem spune că, pe măsură ce materia s-a organizat în alcătuiri superioare, s-ar părea, ceea ce de fapt nu este adevărat, că masa şi-a impus regulile cunoaşterii cumult mai multă uşurinţă decât energia. Întrebarea care se pune, în mod firesc, este:oare până la ce nivel de organizare al materiei, masa va domina relaţia subiect-al-cunoaşterii, obiect-al cunoaşterii? Iată, cred, o întrebare căreia ar trebui să-i acordămceva mai multă atenţie, mai ales că în societatea umană contemporană sunt unelesemne ce atestă preocupări din ce în ce mai atente vis-á-vis de capacităţile noastre dea înţelege şi defini starea energiei. Ar mai fi, însă, o condiţie importantă; omul artrebui să renunţe la aroganţa de a raporta totul la speculaţiile sale subiective, pe caresă încerce cu străşnicie să le impună dominant în relaţiile cu celalte Forme Materiale. Universul nu s-a străduit de fel, n-a făcut nici un fel de efort pentru a-l crea,apariţia sa, ca formă cuprinsă în evoluţia Dezmărginirii, s-a datorat jocului cauzal, şitrebuie acceptat faptul că specia noastră face parte, alături de toate celelalte forme aleMateriei, din tendinţa universală a lipsei de scop. Nimic, şi nimeni, nu a premeditat apariţia Formei Materiale numită mai târziuOm, şi nici nu a făcut aceasta cu un anume scop. Apariţia unei astfel de forme esterezultatul tendinţei oportunismului cosmic de a crea forme capabile să se adaptezemai activ unei realităţii. Neândoielnic, fiinţa umană se situează mereu într-un anumepunct, de unde întreagă existenţa se defineşte aşa cum o surprinde Eugenio Montale:„Palid şi uituc în după amiezilângă zidu-ncins dinspre livezi

să asculţi prin mărăcinii sterpişfichiuiri de mierle, fâşâit de şerpi.Pe minuscule clăi urcate,în spărturi de sol şi prin borceag,să pândeşti furnicile roşcatecum se rup şi se-mpletesc şirag.Să observi prin frunze cum se zbatsolzii de ocean îndepărtatpe când din pleşuvele colinesuie-n tremur greirii spre tine.Şi mergând prin soarele ce doareSă simţi cu mâhnită uimireCum e viaţa toată, truda-i rotitoareÎn acest ocol al unui zid ce arePe coamă o creastă de cioburi subţire.”95 Orbiţi, nu aş spune nejustificat, de limitele ce caracterizează existenţaFormelor Materiale, raportăm totul la ceea ce poate fi definit prin ele. Desigur, avemnevoie de dimensiuni, avem nevoie de antinomii care să ne faciliteze orientarea peaceste dimensiuni, avem nevoie de cunoştinţe temeinice despre limite, pentru aîncerca să acţionăm asupra lor, dar toate acestea sunt probleme ale Formelor Materialeperisabile, supuse descompunerii. Pentru întregul alcătuit din totalitatea FormelorMateriale, aceste probleme nu există, există numai o alternanţă cauză-efect cecontribuie eficient la realizarea Dezmărginirii. Este de presupus că, de vreme ce de-a lungul timpului, Materia s-a organizat înforme din ce în ce mai sofisticate, mai subtile, combinând masa în modele tot mairafinate, într-o evoluţie continuă, este de presupus spun, ca energia să se fi supusaceluiaşi proces. Este greu de crezut că energia să aibă o manifestare constant lipsită95 Eugenio Montale, Versuri, traducere de Ilie Constantin, Bucureşti, Editura Tinereetului, 1967,p.30

de evoluţie, în timp ce masa se supune unui proces de rafinare continuu. Ba, ceva îmispune, că cea care are un mod de a fi constant lipsit de evoluţie este masa şi că energiaimpune evoluţia, rafinarea, obligând elementele masei să alcătuiască forme deneânchipuit pentru un anume stadiu al evoluţiei. Iar lucrul acesta se întâmplă pentrucă energia impune mereu alte funcţii masei, funcţii ce au nevoie de forme noi pentrua se putea exprima. Putem spune că masa dă energiei formă cognoscigbilă, iarenergia, la rândul ei impune masei o memorie fundamentală către care aceasta vatinde, indiferent de nivelul structurii din care va face parte. Dacă vreţi, acesta poate fiscopul relativităţii întregului Univers. Nimic din toate acestea nu ar fi posibil fără întreţinerea unor modalităţi detransmitere a informaţiilor în lungul lanţului de cauze-efecte, cu alte cuvinte, materiatrebuie să întreţină mereu o formă de comunicare, pentru a păstra capacitatea deadaptare la realităţile născute de condiţiile impuse de anumite tendinţe. Dintr-oînfruntare: Formă Materială-Realitate, învingătoare iese întotdeauna Forma Materială,pentru că ea însăşi este Realitate, o Realitate oportunistă ce tinde mereu, prinadaptare, să se suprapună pe forma unui anume moment al Realităţii, modificându-lsubstanţial şi, ceea ce este şi mai important, are capacitatea de a-şi transmiteinformaţiile ce s-au născut dintr-o situaţie sau alta, acţionând astfel continuudistructiv asupra Realităţii. Dacă analizezi, până la ultima consecinţă, o Formă Materială vei observa căelmentele primordiale ale masei sunt aceleaşi: particulele elementare, corpusculii; darrelaţiile dintre acestea sunt născătoare de funcţii care fac diferenţele uriaşe dintreforme. Iar funcţiile, ce stabilesc regulile de combinare ale elementelor de masă, suntmanifestări ale energiei, care vin din anumite nivele ale unui Inefabil generator denon-conceptualitate. Mi se pare deosebit de important să acordăm atenţie funcţiilor cese desprind din relaţiile structurilor materiale cu elementele primordiale, în primulrând pentru că acestea prefigurează evoluţia ulterioară a Materiei. În evoluţia sa spre oadaptare din ce în ce mai sofisticată, Materia îşi bazează direcţiile evolutive pepreviziunile derivate din funcţiile generate de elemntele primordiale. Pur şi simplu,rafinarea şi capacitatea de adaptare practic, infinite ale Formelor Materiale, au la bazăacest izvor permanent provenit din funcţiile generate din relaţiile elementelorprimordiale cu structurile maeriale deja existente. Să nu uităm sub nici un chip căacestea – elementele primordiale – pot fi, la fel de bine, sau undă, sau materie.

Dacă este să priveşti din perspectiva nemuririi cele două componente ale uneiForme Materiale, poţi afirma cu uşurinţă că masa – în parcursul evoluţiei alăcătuiriiFormelor Materiale - este mereu Dezmărginită, iar energia mereu discontinuă; eatrebuie să vină din Haos, să genereze Haos şi să se re-transforme în Haos, funcţia eifiind de memorie a Formei Materiale. Descompunerea Formei Materiale şi eliberarea energiei către Haos va constiuimomentul de revelaţie de care are nevoie Materia pentru a reface o Formă Materialănouă, conformă cu o Realitate nouă. Cu alte cuvinte: dacă nu exist, atunci sunt nemuritor, iar omul respectă acestproces în evoluţia sa de-a lungul unei existenţe şi întreaga sa Devenire depinde decantitatea de revelaţii pe care este capabil să şi le inducă. Interesant este că putem face, până la un punct, o analogie cu semnele unuialfabet: în alcătuirea unui cuvânt, un semn contribuie la producerea unei cantităţi deinformaţii fundamentale, constante, odată ce acesta a fost scos din alcătuireacuvântului, îşi pierde memoria, devine o parte a Haosului şi poate căpăta orice altăfuncţie, descărcat fiind de orice informaţie transmisibilă. Practic, un semn scos dintr-un cuvânt rămâne o memorie egală cu ea însăşi, cu nimic creativă. Memoria semnuluidevine creativă doar în legătură cu alte memorii ale unor semne cu care vor crea uncuvânt Cea care dispare periodic dintr-o combinaţie materială este energia, iardispariţia acesteia impune eliberarea elementelor de masă dintr-un anume sistem derelaţii, prin dispariţia funcţiilor, şi revenirea la o memorie anterioară. Procesul serepetă, până ce este atinsă starea de lipsă de memorie, de non-conceptualitate, şirevenirea la un anumit nivel al Inefabilului pe care-l modifică spre o stare superioară.Virtualitatea este o memorie ideală, tocmai pentru că este non-conceptuală, capabilăsă fie orice, pentru că, în fapt, nu există. Iată de ce, putem crede că întreaga existenţă a materiei este dominată dememoriile non-conceptualizate anterioare, fiecare element ce intră în combinaţiadictată de funcţii aduce cu sine presiunea memoriilor inefabile anterioare, venite dinnon-conceptual. În momentul în care a izbutit să se desprindă dintr-o anumită combinaţie,elementul primordial se va supune procesului de reducere spre noua sa stare de non-conceptualitate. Acest moment este cel care-l prepară pentru a putea începe o nouăaventură, dar într-o altă formă şi cu o altă memorie. Această nouă aventură având ca

iniţiator o Lipsă născută în Cosmosul material, o Lipsă care crează o stare dedezechilibru ce induce o puternică rezonanţă ale cărei vibraţii vor excita elementulprimordial şi-l vor determina să redevină materie şi să intre în noua combinaţiematerială. Fiecare Formă Materială, cu cât este mai complicată, mai sofisticată, cu atâtconţine o serie mai mare de memorii anterioare, iar sensul ei este să revină la lipsa dememorie, pentru a lansa un nou şir de combinaţii ce au ca rezultat Forme Materiale.Elementul primordial intră în Cosmos, devine Materie, cu nevoia imperioasă de a-lpărăsi, de a reveni în Haos, şi astfel este capabil a întreţine o serie de cicluri cu funcţiiîn Dezmărginire. De aceea se poate spune că, elementele de masă din care sunt alcătuiteFormele Materiale sunt aidoma semnelor unui alfabet. Ele există într-un număr limitatdar facilitează, practic, circulaţia unei infinităţi de informaţii, pentru că pot ficombinate mereu în baza altor funcţii. Chiar şi atunci cînd formează acelaşi cuvânt,cantitatea de informaţii conţinută în acesta depinde de funcţia pe care o are în sistemulinformaţional pus în circulaţie. Fiecare element de masă este purtător al unei memorii,iar contribuţia sa la crearea sensului unei Forme Materiale va depinde de locul pe careaceastă memorie îl va avea în funcţiile de bază. Odată ce scopul pentru care FormaMaterială a fost creată a fost atins, funcţiile vor dispărea, iar elementele primordialevor tinde către memoria lor iniţială. Forma Materială se descopune, elementeleprimordiale, semnele dacă vreţi, vor tinde să revină în Haos, de unde se vor întoarceiar sub forma unei memorii primordiale. Tot acest proces reversibil constituie un mecanism de informare prin careMateria îşi organizează pornirile oportuniste de adaptare la Realităţile pe care fiinţareasa le-a creat. Materia nu poate rămâne decât într-o stare de veşnică neadaptare, deveşnic dezechilibru faţă de realitatea Dezmărginirii, iar Devenirea, prin repetareacontinuă a acestui proces, nu poate nicicum fi supusă unui sens sau unui scop, datorităfaptului că, de fiecare dată elementul primordial revine lipsit de memorie, dar într-oformă evoluată. Energia este menită să întreţină virtualitatea, lipsa de definiţieatotcuprinzătoare ce face posibilă varietatea infinită de funcţii ce se pot naşte înfiecare clipă şi care sunt mereu instabile. Ele apar, se definesc, există, pier şi se potredefini în forme noi, sau atavice care reiau momente pierdute în parcursul Devenirii,mărind astfel capacitatea de Dezmărginire. Faptul că, şi în cele mai luminate,

progresiste şi îndrăzneţe minţi ale unui moment istoric se instalează incapacitatea dea defini anume forme, ce peste puţin timp sunt doar nişte expresii ale evidenţei, nu sedatorează unor limite ale gândirii acelor personalităţi, ci faptului că nu există încăfuncţii pentru acele forme. Şi mai înseamă că Inefabilul este la fel de perfectibil şi de sensibil ca şi lumeaFormelor Materiale, doar că el trebuie să fie capabil a întreţine non-conceptualitatea,pentru că altfel ar mai trebui câteva Universuri pentru a adăposti mulţimea de formemodel ce ar trebui stocate, pentru a exista o memorie îngheţată în concepte. Odată ce funcţiile s-au definit, ele şi doar ele, impun căutarea drumului spre oformă nouă. Fiind un proces şi nu o stare, progresul este, la rândul său, o manifestarerelativă şi are un parcurs discontinuu, relativ. Îndrăznind să privim lucrurile în felul acesta. putem afirma că realţia Haos-Materialitate are alt sens şi alt parcurs decât cel pe care l-am acceptat până acum. În această a doua parte îmi voi lua îndrăzneala – de parcă până acum n-aş fifacut-o! – să cercetez tocmai această relaţie cu Haosul. Când spun cercetez să nucredeţi care cumva că voi deveni brusc un savant, ci că voi cerceta în felul meucârtitoriu, cercând totuşi să păstrez respectul cuvenit înaintaşilor.Cum nu exist De când se ştie omenirea, progresul – în ultimă instanţă - a fost măsurat prinrafinamentul produselor puse în circulaţie la un moment dat. Evoluţia istorică estedefinită, şi analizată în profundă dependenţă, de trecerea de la arcul cu săgeţi, laultimul model de televizor cu plasmă, de la mersul pe jos la aeronavele spaţiale.Părerea generală este că noi datorăm totul acestei evoluţii, şi ne închinămrecunoscători în faţa idolilor tehnologici. Fiecare generaţie nouă deschide ochiiînconjurată fiind de ultimele unelte puse în circulaţie, ştie să le mânuiască şi iubeşteclimatul acesta dominator. Şi totuşi, în mijlocul mulţimii de oameni ce alcătuiesc ogeneraţie, există şi o sumă de nemulţumiţi ce vor trudi pentru îmbunătăţirea calităţiiuneltelor, dar nici ei, nici ceilalţi, nu par conştienţi de faptul că mediul în care trăiescdoar cuprinde şi uneltele, adică ele formează doar un mijloc de prelucrare, şi nusunt nici pe departe condiţia însăşi a mediului. Conform acestor concepţii, locuitoriijunglei amazoniene, sau cei pierduţi în sătucurile izolate din pădurile Africii, Indiei

sau României sunt nişte primitivi cu mentalităţi pe măsură, pentru că nu beneficiazăde înalta tehnologie, pentru că refuză să accepte ritmul dezvoltării tehnologice. Şitotuşi, la o observare organizată şi atentă, poţi dovedi că evoluţia mentală, spirituală aacestor populaţii este surpinzător de profundă şi – în acelaşi timp – într-o legăturăcuprinzătoare cu modernitatea timpului în care trăiesc, fără a fi legată direct de stadiuluneltelor. Chiar dacă există o defazare evidentă, mentalitatea locuitorilor din localităţiizolate şi lipsite de aportul abundent al uneltelor moderne rămîne în relaţii active cuspiritul timpului, evoluând ca şi celelalte forme materiale. Mentalitatea unei populaţii are o relaţie de o anume tendinţă energetică cutimpul său, indiferent de stadiul uneltelor, şi spun asta fără să cred vreo clipă cănivelul de performanţă a uneltelor nu ar avea o influenţă profundă asupra evoluţieimentalităţilor. Ba dimpotrivă, doar că trebuie să admitem faptul că există o legăturasubtilă între spiritul Universului şi formele sale materiale, legătură ce se concretizeazăprin apariţia unor armonii energetice ce au ca ultim scop crearea premiselor naşterii denoi modalităţi de adaptare capabile să întreţină procesul de Dezmărginire universală. Fiecare moment al Universului se petrece într-un anume mediu definit dememoria energetică, şi devine din ce în ce mai evident faptul că există un proces decomunicare ( Atenţie! Am spus comunicare şi nu informare.) între întreg şi formelecomponente. Asta denotă faptul că Formele Materiale sunt mereu informate, că existăun proces continuu de comunicare între starea Inefabilă a Universului şi FormeleMateriale perisabile, cu scopul de a întreţine procesul de adaptabilitate a acestora laRealităţi ce s-au născut din proria lor activitate. Chiar dacă cercetările antropologilor aduc la lumină surprinzătoare modalităţide gândire, teribil de profunde şi moderne, populaţiile marginale vor rămânecatalogate la „primitive” şi misionari înverşunaţi se vor năpusti asupra lor înîncercarea de a le impune modele noi, strămutate de aiurea. Omenirea gândeşte, şi afirmă, că unealta l-a făcut pe om, că acestuiinstrument îi datorează societatea tot ce are, iar confortul progresului numai de larafinarea modului de prelucrare vine. Roata, sau obţinerea focului cu unelteindependente sunt considerate momente ale evoluţiei care au schimbat destinulcosmic al omului, apoi au urmat alte şi alte momente care au intervenit direct înmodelarea destinului fiinţei umane. Orbit de prezenţa materială a uneltei, cercetătorulnu mai dă atenţie procesului care a dus la apariţia acesteia şi pune saltul făcut înevoluţie pe seama ei. Desigur, unealta va avea un rol important de jucat, dar acest

lucru se va întâmplă abia după ce aceasta va fi integrată în existenţa socială şi nu doarprin apariţia ei. Unealta este un rezultat al unui proces creativ, şi nu procesulrezultatul uneltei, chiar dacă apariţia fiecarei unelte noi declanşează apariţia unui nouproces. Din fericire, procesul de creaţie presupune un înalt grad de utopie, de tendinţăcătre un orizont absolut şi inexistent, tendinţă care descătuşează capacitatea de aimagina, de a defini forme ce odată şi odată îşi vor găsi întruparea în unelte. Estesuficient să ne gândim la toată literatura lui Jules Vern, dar şi a altor utopişti seduşi defantastic, pentru a înţelege că definirea Lipsei şi eliminarea ei întreţine o etapă foarteimportantă: creativitatea. Privind lucrurile din punctul acesta de vedere vom avea surpriza să constatămcă miturile fundamentale ale omenirii nu mai au aceeaşi încărcătură esoterică. Şi dinnou înclin să fiu de acord cu Lucian Blaga: „Rostul miturilor este să organizezehaosul impresiilor. Aduncându-le în legătură cu fii gemeni ai existenţei: materia şispiritul, sunt uşor de «clasificat».”96 Miturile rămân o expresie a unei prejudicieri carenu s-a definit ca o lipsă încă, din care cauză substanţa lor dăinuie într-un halou deconfuzie, de generalitate, de lipsă de definiţie. Atunci când prejudicierea nu a instalatînca o lipsă, care să creeze o funcţie definită printr-o nevoie, soluţia pe care oreprezintă unealta nu s-a impus, nu s-a definitivat ca expresie a înlocuirii lipsei, şi caatare modalitatea de înlocuire a lipsei rămâne doar o fantasmă, un basm, un mit desprecare omul fabulează, transformând o năzuinţă într-un vis pe care-l poate povesti. Şi totuşi, nimeni nu rămâne consecvent gândului că: omul a făcut unealta, el ainventat-o, el a meşterit-o, finalizând un proces care a avut la bază o revelaţie.Probabil că, orbiţi de aparenţe, nu percepem că progresul înseamnă altceva, un altcevace are un atât de mare grad de subtilitate încât este cu mult mai uşor să-l defineşti prinrezultat, iar unealta este doar un rezultat al acestuia. Progresul constă în altceva,cuprinde un altfel de mecanism, mai inefabil, mai puţin evident, şi de aceea este unaltfel de proces, ce trebuie definit în alţi termeni, trebuie cuprins în altfel de condiţie,iar din acest proces doar derivă unealta, ca un instrument necesar înlocuirii unei lipse.„În primul rând e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică,ce depăşea priceperea comună, a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentrucă descoperirea sa era folositoare, ci şi pentru că el prin aceasta se dovedea a fi un96 Lucian Blaga, op.cit., p.67

om iscusit şi deosebit de ceilalţi. După ce s-au realizat mai multe descoperiri de felulacesta, dintre care unele slujeau necesităţii, iar altele desfătării, de regulă erausocotiţi ca mai iscusiţi autorii acestora din urmă, întrucât ştiinţa lor nu era menită săservească utilităţi.”97 La ora actuală, trăim din plin într-o mistică a tehnologiei ce are propriile salelegi, cutume şi tendinţe. Fără să părăsească, sau să fie părăsit de inefabilul spirituluicreativ, omul, ca fiinţă socială, este copios dominat de mistica tehnologiei, predându-se ei cu arme şi bagaje. De altfel, omul a început să fie dominat de o mistică atehnologiei, din momentul în care a inventat prima unealtă personală numai căevoluţia până la stadiul actual a fost lentă şi ezitantă. Ceva mai târziu ne vom ocupamai amănunţit de această stare a uneltei. Odată ce „era mecanică” îşi impunea spiritul, avalanşa de unelte a ascunspartea cea mai importantă a personalităţii umane: creaţia. A început să devină tot maiimportantă doar existenţa uneltei, nu şi procesul care a dus la crearea ei, dar, mai ales,important devine grupul de oameni ce foloseşte unealta respectivă. Acest grup capătăun rol de preot al unei idolatrii civile, ce se impune cu atât mai mult cu cât estecapabil să folosească mai abil unealta. Pe măsură ce uneltele devin tot mai sofisticateşi mai pretenţioase, pe măsură ce-şi impun dominaţia în activitatea socială a omului,se topeşte, parcă neexistent, spiritul creativ în favoarea celui mimetic. Omenirea este totuşi dominată într-un mod inefabil de acest proces cesălăşluieşte în intimitatea ei, fără putinţă de tăgadă. Creativitatea este stareafundamentală a Formelor Materiale, iar omul nu poate face excepţie. Procesul „lavedere” al fabricării, ca şi unealta în sine sunt teribil de spectaculoase, dar, ascunsă,există o lungă perioadă de subtile prefaceri, care de fapt, sunt esenţa însăşi a DeveniriiUniversului. Chiar dacă este ascuns şi marcat de tentaţia derizoriului, ca expresie astării de oportunism; chiar dacă, în sine, tentaţia de a domina, sau deţine unealtamarchează prin posesie evoluţia unei noi dimensiuni a Materiei, spiritul de creativitatesălăşluieşte dominator, şi tinde să-şi modifice substanţial şi continuu influenţa asuprafăpturii umane. Diferenţa dintre a crea şi a poseda se manifestă ca o încleştare teribilă, pe totparcursul unui segment din istoria evoluţiei umanităţii. Pentru că această Nevoie nu a97 Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.15

apărut decât adusă de naşterea semnului (Mă voi ocpa de acest mecanism în ultimacarte a acestei scrieri.). Nici una dintre celelalte Forme Materiale ale Universului nueste dominată de sentimentul posesiei, astfel necunoscând manifestările tiranice aleacestei Nevoi, altminteri indusă şi educată. Omul modern tinde să existe tot mai mult într-o comodă dependenţă deprefabricate şi indicaţii tehnologice. Computerele au înmagazinate cantităţi mari deelemente prefabricate cu care încep să „domine” lumea, societatea. Gestionând cuprecizie un număr mare de combinaţii, par să aibă acces la teritorii ce conţinprefabricate cu un oarecare aer de originalitate, de creativitate. În fond însă, este doaro falsă existenţă creativă, mai bine zis o inexistenţă creativă, ce tinde să se cuprindă înexerciţiul care reclamă o execuţie rapidă şi comodă. Doar că, întreg acest mecanismeste lipsit de energia vitală pe care o presupune adevărata creaţie. Şi totuşi, fără putinţă de tăgadă, computerul este acela ce marchează un saltfoarte mare pe scara calităţii creativităţii, cu condiţia să fie folosit ca un instrument şinu ca un panaceu.Şi dă-i, şi luptă, neicuşorule! În toate lucrările care-ţi vorbesc despre evoluţia istorică a omenirii, se vor facereferiri, într-un fel sau altul, mai avântat, mai sălăreţ, sau mai doct, la progres. Nimicnu se poate fără progres, şi, invariabil progresul este legat de unealtă. Pentru toţiteoreticienii progresului, unealta este miezul acestui proces, dar şi expresia lui.Datorită uneltei, ni se spune, omul a ajuns să progreseze până pe culmile modernităţiide astăzi. Dacă nu ar fi existat unealta probabil, spun ei, parcursul ar fi fost altul,nebănuit dar oricum nu de invidiat. Chiar dacă, tehnicile moderne de cercetare auarătat că şi alte specii planetare folosesc unelte, fără să aibă evoluţii atât despectaculoase din punct de vedere istoric, teoreticienii se încăpăţânează să proclameunealta ca miez al progresului. “Este foarte plauzibil ca gândirea umană şi fabricareauneltelor să fi mers mână în mână cu dezvoltarea vorbirii articulate, iar aria luiBroca poate constitui cu adevărat unul dintre sediile umanităţii noastre şi un mijlocde a urmării relaţiile cu strămoşii noştri în drumul lor către umanitate.”98 Aşadar, noi98 Carl Sagan, Creierul lui Broca, traducere de Ghe. Stratan şi Gabriel Pâslaru, Bucureşti,Editura Politică, 1989. p.37

ar trebui să privim unealta ca pe un factor esenţial al progresului, ca pe elementulcheie care a impus sensul în dezvoltarea istorică a speciei umane. Însăşi istoria caştiinţă stabileşte perioadele evoluţiei societăţii umane în funcţie de evoluţia uneltei,hotărând astfel că acest instrument este definitoriu pentru progresul speciei. Şi dacă lucrurile nu stau aşa? Diavolul acela, despre care vă vorbeam la începutul acestui op, nu-mi dă pace.O îndoială mă încearcă şi nu pot cu nici un chip s-o alung din sufletul meu, chiar dacăîmi spun cu ferocitate: „Nu văd de ce ar trebui să-ţi pese?” Este foarte adevărat, căprivind lucrurile din vârtejul acţiunilor zilnice, din viteza cu care mi se consumăexistenţa, nu-mi prea pasă. Bucuros sunt pentru toate aceste unelte care mă ajută săfinalizez mai multe proiecte într-un timp mai scurt, să-mi cresc performanţele şi, înacelaşi timp, să mai am destulă vreme şi pentru o mulţime de fleacuri amuzante care-mi parfumează existenţa şi o fac mai jucăuşă. Toate acestea mă silesc să recunoscfaptul că datorită uneltei am o viaţă mai comodă şi mai eficientă. Acest lucru ar trebuisă mă convingă de faptul că unealta este motorul progresului, că datorită ei omenireaizbuteşte să devină tot mai performantă. Şi totuşi... „Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”99, spuneAristotel şi m-am hotărât sa fiu mai atent la această afirmaţie. Vorbeam undeva, despre teoria: Lipsă şi Înlocuirea Lipsei a lui DumitruCarabăţ, despre faptul că, încetul cu încetul o prejudiciere sfârşeşte prin a se defini caLipsă. Faptul că nu putem zbura cu mijloace naturale este o prejudiciere, faptul că nuputem rămâne mai mult timp sub apă este iarăşi o prejudiciere. Fiecare dintre acesteprejudicieri devine tot mai acută pe măsură ce nu-şi găseşte soluţia. Iar absenţasoluţiei impune o Lipsă, şi impune, de asemeni, căutarea modalităţilor de Înlocuire aLipsei. Procesul acesta declanşează o sumă de activităţi ce au ca scop, mai întâidefinirea exactă a Lipsei şi mai apoi înlocuirea acesteia. Toate aceste activităţi au caţintă atingerea unei alte calităţi, şi pot fi numite pe drept cuvânt, cu un termen generic:progres. De fapt, acesta este procesul prin care omul tinde, aspiră, ţinteşte o nouăcalitate, proces care impune, în primul rând schimbări de mentalitate, care schimbărivor avea ca rezultat o nouă viziune asupra Realităţii, o nouă modalitate de a prelucra99 Aristotel, Op.cit,, p.15

elementele acesteia pentru o adaptare şi mai performantă la condiţiile de mediu şi vorconduce treptat la apropierea de scopul ce altă dată părea de neatins. Micile modificăride mentalitate care luminează, încetul cu încetul, calea spre Înlocuirea Lipseiconstituie substanţa a ceea ce numim Progres. Pentru că mijloacele naturale nu sunt în stare – sau cel puţin încă nu s-a găsito modalitate concretă – să înlocuiască o Lipsă, omul inventeză unelte care să aibă carezultat Înlocuirea Lipsei. Dar aceste unelte nu sunt o descoperire exclusivă a omului,multe dintre vieţuitoarele Pământului folosesc unelte pentru a înlătura o prejudiciere,o Lipsă. Ceva s-a întâmplat în parcursul evoluţiei, ceva ce a făcut ca unealta săprimească şi alte funcţii în plus, faţă de cele strict practice. Nu putem zbura cu mijloace naturale, inventăm un aparat de zbor, nu suntemîn stare să rămânem mai mult timp sub apă, inventăm submarinul, batiscaful, saucostumul de scafandru. Dar nu unealta defineşte progresul, ci procesul prin care sedefineşte cu acurateţe necesitatea apariţiei acelei unelte, dar şi funcţia concretă pecare trebuie s-o aibă. Şi toate acestea au plecat de la un anume moment, de la un actcare a reprezentat schimbarea radicală a modului în care este privită unealta. În lungul procesului ce duce la naşterea uneltei, se schimbă continuumentalitatea oamenilor preocupaţi de înlocuirea unei Lipse, aceasta evoluează –pentru mult timp – aproape insesizabil, firesc, natural, ca apoi să aibă loc o apariţieinsolită, o formă nouă, o funcţie nouă. Şi iată cum se dovedeşte că, cel mai important preoces nu este acela care ducela apariţia unei unelte, ci la modificarea mentalităţii şi la impunerea acelei unelte cafactor de înlocuire a unei Lipse, factor care face ca spiritul să devină tot mai permisivla informaţiile disimulate de Realitate, dar şi mai stăpânit de nevoia de a modifica oanume stare de fapt. Omul nu poate zbura, aşa cum nu o pot face o mulţime de altecategorii de Forme Materiale, doar că acestea nu au capacitatea de a defini lipsazborului ca pe o Lipsă. Ea face parte din condiţia existenţei acestor Forme Materialeşi este acceptată ca atare, fără să producă prejudiciere, fapt pentru care nu existăconştiinţa lipsei zborului.. De fapt, cel mai mare câştig pe care îl are omenirea din naşterea unor unelte,nu sunt efectele directe ale acesteia, ci modificările substanţiale de mentalitate pecare procesul prin care au fost obţinute le-a impus. Odată creată, unealta închide un ciclu Lipsă-Înlocuirea Lipsei şi opreştetendinţa de a progresa. Putem susţine chiar că unealta este aceea care instalează

absenţa progresului, pentru că odată ce Lipsa a fost înlocuită cu ajutorul unei unelte,progresul şi-a încetat parcursul. Din fericire pentru noi, fiecare Înlocuire a Lpseiinstalează o nouă prejudiciere şi deschide orizontul unui nou parcurs pe care trebuieprogresat. Şi asta pentru că, mentalitatea nou creată instalează un nou nivel al Nevoiicelei generatoare de Lipse. Ce mai tura-vura, cred că progresul este definit de cătrelanţul acela de gesturi mentale ce modifică structura gândirii, transformând oPrejudiciere în Lipsă şi mai apoi în modalitatea practică (unealata) de Înlocuire aLipsei. Modificarea mentalităţii este, în fapt, factorul progres, pentru că astfel esteacceptată funcţia noii unelte, pregătind terenul apariţiei sale fizice. De fapt, esenţialănu este unealta în sine, ci truda de a găsi definiţia care să cuprindă funcţiile acesteia,ca şi modalităţile tehnice de a o realiza, ceea ce ea trebuie să facă pentru a înlocui olipsă, pentru a anihila o prejudiciere şi, ca atare, trebuie să fim de acord cu ce spunepoetul:„Făcu desupra sa o gaură-n cerPrin care vorbea cu neantul.Striga: Ce este răul?Adevărul? Binele?După trei zile venea răspunsul:Un hohot subţireDe râs urmat de chicoteli scurte.”100 Deîndată ce unealta a apărut, şi funcţiile sale sunt dovedite, scopul pentru carea fost creată a fost atins, procesul care instalează progresul s-a încheiat, iar lumea artrebui să se oprească aici, dacă nevoia de dezmărginire a Universului nu ar staîmpotrivă. Această teorie încearcă să insinueze că progresul nu are loc la nivelul masei, cila nivelul energiei, al funcţiilor; că progresul este un factor ce aparţine modalităţilorprin care Forma Materială încearcă să transforme Haosul în Cosmos, extrăgând dinInefabil funcţii din ce în ce mai rafinate; definind încetul cu încetul virtualitatea,smulgând din starea informală, veşnică, acel cumul de funcţii ce are capacitatea de astructura masa pentru a a-i păstra perisabiltatea, condiţia muritoare.100 Nichita Danilov, Poezii, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p.71

Cu alte cuvinte, progresul este rezultatul distilării permanente a stării decunoaştere. Iar aceasta, cunoaşterea se dovedeşte a fi, în fapt, momentul în care ofuncţie a Inefabilului intră în rezonanţă cu structura Formei Materiale, inducând astfelo sumă de vibraţii care pornesc un proces de remodelare a acesteia. Acest mecanismnu se opreşte niciodată, iată de ce, în fiecare secundă, strucutra fiecărei FormeMateriale este mereu alta. Astfel, lumea este alta, Materia este alta, şi în consecinţăRealitatea este alta. Veşnicia nu foloseşte la nimic, pentru că ea împiedică Dezmărginirea, care esteesenţială pentru existenţa Universului. Doar perisabilul, sub diversele sale formeasigură menţinerea capacităţi de Dezmărginire a Materiei. Iată de ce, Dezmărginireaimpune, în lungul parcursului său un joc permanent al funcţiilor, ce au nevoiecontinuă de participarea masei cea purtrătoare de formă. Doar că funcţiile trebuiesc mereu eliberate de capcana formei, ele trebuie săreajungă în stare inefabilă, într-o calitatea modificată, evoluată, în felul acestaputându-se dez-limita capacitatea lor de a relua jocul într-o puzderie de variaţiuni ceperfecţionează parcursul Dezmărginirii. Nu este important ca partea de masă a Formei Materiale să fie instabilă,pereisabilă, ci partea de energie, cea care stabileşte funcţiile. Pentru că, nu unealta însine asigură progresul, ci mentalitatea care reclamă, care defineşte, care planificădrumul spre o unealtă. Faptul că funcţiile Formelor Materiale sunt perisabile dau capcitatea Materieide a se re-crea în permanenţă, dar şi de a reveni la momente atavice pentru a schimbasensul Dezmărginirii. Iar lanţul de momente atavice, care fixează originea unor noidirecţii ale Dezmărginirii, nu ar fi posibil dacă nu ar exista mai întâi sub formă dememorii, pentru că doar astfel se asigură continuitatea procesului. Ceea ce înseamnăcă o limită a Dezmărginirii există, trebuie să existe, este perceptibilă, dar nu şicognoscibilă, pentru că substanţa pe care o presupune nu există încă în FormăMaterială. Sau, şi mai bine, îl putem lăsa pe Aristotel să ne lămurească: „Căci atuncicând luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt allor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar caprima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.”101 În cazul nostru cauza101 Aristotel, Op. cit, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.74

primă este momentul atavic ce dă naştere noului lanţ cauzal, iar cauza ultimă estelimita pe care o defineşte Dezmărginirea, şi care devine la rândul sau cauza primă.Între ele, mulţimea de cauze mijlocitoare fixează tot atâtea Realităţi specifice ce sunt,de fapt mediile de exprimare a unor mulţimi de Forme Materiale. Dar dincolo deaceastă cauză ultimă nu există decât Haosul şi infinitele sale forme de Inefabil, dincare Materia îşi extrage funcţiile. Tendinţa este întru obţinerea unei organizări cât mai sofisticate, de nivelsuperior, în care capacitatea de a prelucra non-formalul, in-formalul să devină din ceîn ce mai eficientă O astfel de abordare a problematicii progresului ar reclama o re-analizare aîntregului spaţiu teoretic ce a studiat factorii de progres, de periodizare, de relaţiidintre om şi mediu, dar pentru că eu nu mi-am propus de fel o astfel de muncă las înseama altora, de vor crede de cuviinţă, să se ocupe. Pe mine, personal, această problemă mă interesează din alt punct de vedere.A fi şi a vedea O unealtă procesând este un spectacol atrăgător şi demonstrativ, care are unefect concret, cu rezultate palpabile, ce pot fi măsurate. În schimb, procesul pentru conceperea unei unelte este nevăzut, impalpabil. Avem de a face, deci, cu două categorii distincte de procese: unul carepresupune o participare consistentă a masei, cu toate calităţile intrinseci ale aceasteia;şi unul la care contribuie substanţial energia. Starea aceasta de fapt, ce ne face să negândim că existenţa unei unelte, este direct dependentă de energie şi mai puţin demasă. „A fi” presupune un concept, „a întrupa” presupune un material; materialul esteun domeniu comun, folosit pentru întruparea multor altor unelte; a fi, în schimb,presupune conceptualizarea energiei, scoaterea din Haos a unei forme. Orice procespentru punerea în operă a lui „a fi” presupune o contribuţie evidentă a lui „a întrupa”,pentru că „a fi” are nevoie de materialul care să-i evidenţieze conceptualizarea. Larândul său „a întrupa” va da naştere unui nou teritoriu al lui „a fi”. O astfel de imagineevidenţiază faptul că Haosul, neconceptualizarea nu este un teritoriu separat de

întrupare, de materialitate ci este conţinut în aceasta, la fel cum, la rându-i, conţineconceptualizarea, materialitatea. Noile cunoştinţe despre Materie ne îndeamnă să gândim Universul ca pe unîntreg în funcţiune, dependent de toate componentele sale în care, cele două forme aleMateriei: masa şi energia sunt stări fundamentale ale Formelor Materiale, care, lanivelul relaţiilor primare, se supun unui proces de alternanţă. Cu alte cuvinte, lanivelul atomului avem de-a face cu un proces de discontinuite a celor două stări alemateriei, care se pot transforma una în cealaltă. „Pentru a evita contradicţiile şi a sefăuri o reprezentare corectă a fenomenelor atomice, s-a introdus şi aicidiscontinuitatea proceselor elementare. S-au admis două postulate: 1. Orice sistematomic posedă o serie discontinuă de stări staţionare dotate cu o stabilitate specialăşi orice variaţie de energie a atomului este reprezentată printr-o tranziţie de la o starela alta; 2. Emisia şi absorbţia de radiaţii se fac prin aceste tranziţii, frecvenţaradiaţiei fiind determinată de diferenţa dintre starea iniţială şi starea finală aprocesului de tranziţie.”102 Apoi, pe măsură ce Formele Materiale ies din nivelulatmoic şi se transformă în sisteme complexe, ele devin aparent tot mai stabile,conţinând procesul de discontinuitate doar la nivel primar şi dezvoltând în acelaşitimp un proces de latenţă pentru a ascunde o sumă importantă de informaţii ce vor fiactivate doar atunci când experienţa şi necesitatea o impun. Dar dacă procesul de discontinuitate continuă şi se manifestă în diferitelestadii ale structurilor Formelor Materiale? Dar dacă discontiuitatea este regula careasigură funcţionarea tuturor structurilor, indiferent de nivelul de organizare?, doar aşa,Formele Materiale asigurându-wsdşi capacitatea de a-şi remodela structura continuupentru a rămâne Realitate. Ce ar fi să presupunem că: Materia este într-o stare permanentă dediscontinuitate, manifestă la orice stadiu, la orice nivel, în orice Formă Materială, doarcă manifestările ei sunt din ce în ce mai bine ascunse de complexitatea proceselorimpuse de existenţa unei structuri din ce în ce mai sofisticate O astfel de presupunere ar pune serioase semne de întrebare asupra teoriei careafirmă că formele materiale îşi pot îndeplini foarte bine funcţiile fără să fie nevoie deactivarea întregului bagaj informaţional. Dacă Materia este permanent discontinuă,102 Petre Botezatu, op. cit., p. 157

Formele Materiale îşi vor folosi întregul bagaj informaţional pentru a nu se rupe dinprocesul Devenirii universale. Discontinuitatea ar reprezenta modalitatea prin careMateria îşi păstrează unitară evoluţia în Dezmărginire, iar totalitatea Formelor saleMateriale ar avea astfel acces la funcţii mereu actualizate, la informaţii provenite dinîntregul ei. Aparenta latenţă a acestui bagaj informaţional asigură însă irepetabilitatea şiunicitatea relaţiilor dintre Forma Materială particulară şi Realitate, care se datoreazăîn mare măsură discontinuităţii proceselor elementare. Sau cum ar spune LucianBlaga:„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că audcum se izbesc de geamuri razele de lună‚În pieptmi s-a trezit un glas străinşi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.Se spune că strămoşi, care au murit fără de vreme,cu sânge tânăr încă-n vine,cu patimi mari în sânge,cu soare viu în patimi,vin,vin să-şi trăiască mai departeîn noiviaţa netrăită.Atâta linişte-i în jur de-mi pare că audcum se izbesc de geamuri razele de lună.O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cântaşi tu odată peste veacuripe coarde dulci de linişte,pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumatşi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?”103103 Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, p.14

La nivelul proceselor elementare avem de-a face cu o continuă absorbţie şieliberare de radiaţii ce asigură întreţinerea specificităţii funcţiilor respectivei FormeMateriale. Discontinuitatea este procesul prin care Universul îşi asigură permanenţainformalului, a Haosului. În acel moment, Materia devine undă, pierde nevoia de a fiformă, de a avea masă, de a putea fi cuprinsă într-un concept particularizat, definibil;se pierde în lumea lipsită de forme, pe care noi o credem dezordonată pentru că nu oputem categorisi prin simţurile noastre limitate. Dar, şi acest dar este extrem deimportant, devenită undă, masa nu-şi pierde calitatea memoriei câştigate, atunci cândse dizolvă în Haos. Corpusculul pierde însă memoria Formei Materiale din care s-aextras şi devine gata să revină pentru a participa la alte alcătuiri. Iar din această lumevirtuală, nevoia extrage necesitatea unei alte Forme Materiale care să cuprindăanumite funcţii de adaptare la o Realitate sau alta, funcţii care ar fi imposibil dedefinit dacă nu ar exista memoria latentă a corpusculului de masă devenit undă.Putem afirma că adevărata măreţie a Universului se naşte la nivelul acestei graniţedintre energie şi masă, care graniţă există la orice nivel de organaizare al FormelorMateriale. Seduşi de imensitate, infinit, de dimensiuni copleşitoare, atraşi de dorul de acuprinde Dezmărginirea, nu dăm nici un pic de atenţie acestui proces invizibil, eteric:starea de instabilitate a unui corpuscul, care de fapt este la fel măreţ, pentru că estetot atât de lipsit de dimensiuni. Ne impresionează teribil că nu putem percepe„mărimea” unei dimensiuni din Cosmos, şi nu ne atinge de fel faptul că nu putempercepe „micimea” unei dimensiuni. Iată motivul pentru care putem fi convinşi cugreu că măreţia este de fapt la graniţa dintre materiei şi energie, în microcosmosulcare asigură Dezmărginirea Universului deschizând mereu alte căi prin care acesta îşimenţine Devenirea. Aceluiaşi fenomen al discontinuităţii se datorează şi apariţia ideii de unealtă;mai întâi definindu-se ca prejudiciere, apoi ca nevoie şi mai apoi căpătând formafinală ce contribuie la înlocuirea unei Lipse. Fiecare dintre aceste etape este urmată de momente în care se definesccategorii formale menite să contribuie la apariţia acelei structuri din care va rezulta înfinal unealta, ca un cumul de funcţii adecvate. Putem spune că discontinuitatea estecategoria primară a procesului numit progres în care unealta reprezintă tendinţa de

înlocuire a acestei discontinuităţi cu o stare de stabilitate, de continuitate din careprogresul ar trebui să absenteze. Este foarte greu de sesizat un astfel de proces, dar şi mai greu este de definit.Discontinuitatea ascunde permanent cunoaşterii omenşti una dintre stările sale. Atuncicînd este virtuală, este dificil de depistat forma, iar atunci cînd este formă este greu dedepistat funcţia. Acest fenomen a fost sesizat cu precizie de catre fizicienii care s-au ocupat demecanica quantică: „Bhor susţine că modificarea mecanicii clasice impusă depostulatul quantic necesită transformări şi mai profunde. Noţiunile fizice obişnuite,imaginile spaţio-temporale care serveau la descrierea fenomenelor, nu sunt în staresă reprezinte înfăţişarea mult mai complicată a realităţii microfizice. Analizastructurii fine a spectrelor, studiul fenomenelor de ciocnire fac să apara insuficienţamodelelor mecanice, intuitive.”104Există dar nu este Dacă noi, la nivel raţional, nu putem sesiza un fapt, lucru nu se datoreazălimitelor simţurilor noastre, ci faptului că am depăşit cu totul un anume nivel deinformare. Informaţia, ca şi funcţiile ei s-au transformat în momente recesive ce suntînmagazinate undeva în ADN-ul nostru, ca un strat atavic ce ar putea fi oricândreactivat atunci când condiţiile de mediu ar reclama-o, ele s-au transformat în funcţiişi, deşi putem spune că sunt în memoria noastră arhivată, de mult au trecut graniţatransformându-se în nivele ale Inefabilului. Atunci când, condiţiile unei Realităţi vorreclama aceste informaţii, în strucutra noastră se va induce o prejudiciere aceasta vaproduce o anume formă de dezechillibru care va crea condiţiile ca acea informaţie săredevină activă. Cu alte cuvinte, toate informaţiile cuprinse în ADN-ul nostru nuexistă aşa cum înţelegem noi existenţa, ele sunt de fapt memorii; doar astfel ostrucutră izbutind să stocheze infinitatea de informaţii esenţiale necesare evoluţiei. Toate disputele filosofice între metafizicienii idealişti şi materialişti s-au dusîn jurul existenţei sau nonexistenţei unor Realităţi. Fiecare dintre aceştia îşi doreau cuardoare să definească fapte ale unei alt fel de Realitate cu instrumentele Realităţii cene este specifică.104 Petre Botezatu, op. cit., p. 156

Haosul este o Realitate, dar o Realitate ce nu poate fi definită cu instrumenteleobişnuite cu care noi măsurăm relaţiile lumii noastre. După cunoştinţele pe care le avem astăzi am putea afirma că Universul semanifestă prin trei stări: 1. Haosul, sau lumea energiei pure, lipsită de masă, şi deci deconcept; 2. lumea materială, cea care se manifestă prin combinarea energiei şi maseişi 3. lumea masei pure, pe care la ora actuală ne este şi mai greu s-o sesizăm şi care,se pare, are o existenţă fulgurantă. Realitatea pe care omul o poate cunoaşte cu mai multă uşurinţă este cea alumii materiale, şi aceast fapt se datorează însăşi modului în care este alcătuit; fiind ocombinaţie de elemente ale energiei şi masei, omul are instrumente de percepţieasupra manifestării acestor două forme ale Materiei, putând astfel să le organizeze încategorii. Combinaţia dintre energie şi masă aşează Materia într-o organizare de unanume tip, în care modul de manifestare al energiei ce se diferenţiază radical de cel pecare îl vădeşte în starea sa „naturală”, atunci când se află în Haos. Aidoma se petreclucrurile şi în ceea ce priveşte masa. În felul acesta am putea fi tentaţi să credem că lumea materială este o etapătranzitoriei a energiei către masă sau invers. Că doar lumea materială estecaracterizată prin perisabilitate, celelalte două stări ale universului fiind eterne. Defapt lucrurile nu sunt aşa, toate cele trei stări ale Universului fiind perisabile, şi doarUniversul însuşi fiind profund stabil, într-o stare permanentă de nedefinire. Drumul de la Haos la concept este asemenea celui de la subiect la obiect. Subiectul măr defineşte o categorie practic nedefinibilă, ca forme, dimensiunişi calităţi ce cuprind această Formă Materială, în schimb obiectul măr defineşte osumă concretă de calităţi întrunite pentru a individualiza un anume obiect şi numai peacela. Despre subiectul măr nu se poate vorbi nciodată în termeni absoluţi, este mereunevoie să-l reduci la un obiect, pentru a putea crea noţiuni care să aibă capacitatea dea defini. Drumul pe care cineva îl face de la subiect la obiect, reprezintă un parcurscreativ, oricare ar fi domeniul în care se manifestă. Şi, ceea ce este mai important,reprezintă un transport de energie către categoria de masă definibilă, prin care vomobţine Forma Materială, caracterizată mai apoi de funcţiile specifice. Aceste două categorii definesc cele două entităţi ce formează Universul:energia şi masa. La nivel quantic, acolo unde există o stare continuă de instabilitate ce

permite transferul sesizabil dintr-o stare în alta, nu pot exista elemente ale cunoaşterii,pentru purul motiv că nu există obiect al cunoaşterii. Acesta apare abia după ce suntdefinite funcţii pe care o Formă Materială sau alte le vor face eficiente. O întreagăarmată de filosofi şi oameni de ştiinţă vor să delimiteze cu precizie graniţa dintre celedouă expresii ale Universului, vor să determine ce este congnoscibil şi ce nu. Dinnefericire pentru ştiinţă, şi din fericire pentru Univers, această graniţă nu estequnatificabilă, şi, deci, nu poate fi cunoscută. Ea apare şi dispare în funcţie de cât deproductivă este relaţia Realitate-Formă Materială. Productivă în sensul naşterii denevoi de adaptare. Cu cât starea de dezechilibru se accentuează, cu atât graniţadinspre energie este mai aproape, mai activă, iar prezenţa sa este lesne de observat. Cucât se instalează o stare de echilibru, de armonie între Realitate şi Formele Materialece o populează cu atât graniţa devine mai inactivă şi, ca atare, mai greu sesizabilă. Se vădeşte mereu că un fenomen este efectul unei cauze şi devine cauza unuialt efect, ceea ce ne-ar putea determina să credem că tot acest lanţ se datorează uneicauze prime ce a fost născută de definirea unei Lipse foarte puternice. Întreg lanuţulde efecte ce urmează sunt forme de adaptare la o Realitate mereu modificată deacţiunea Formelor Materiale apărute şi supuse tendinţei de Dezmărginire aUniversului. O Lipsă, cu cât este mai acută, cu atât instaurează accentuarea uneiNevoi şi dă naştere unui lanţ informaţional, adică nimic altceva decât suma de funcţiice vor fi întrupate în Forme Materiale active. Putem afirma deci, că fiecare efect esteo formă de informare ce încearcă să impună un număr de funcţii stabile ce devincauze. Dacă tot acest proces este, sau nu efectul unei cauze prime este o problemăcare mă depăşeşte, şi ca atare am să mă fac că nu am aflat nimic despre ea. Tentaţia găsirii unei „cauze primordiale” de la care a pornit totul este o falsăproblemă care nu face altceva decât să cheltuiască inutil energii creative. Nu există o„cauză primordială” şi niciun moment iniţial în Univers, o serie de contrarii s-auacumulat lent şi se acumulează permenant impunând într-un anumit stadiu o funcţiesau alta. Nu trebuie să ne imaginăm că astăzi Universul este altceva decât expresiaunui stadiu al Haosului din care răsar funcţii perisabile ce dispar pentru a face localtora. Ba, aş putea să susţin cu tărie că Dumnezeu mai crează lumea şi acum,muncind din greu cu gândul la ziua a şaptea. Na!, că m-a luat gura pe dinainte şi tot am pomenit ceva despre cauza primă.

Întreg Universul este alcătuit din unităţi informaţionale ce există într-o starefără formă şi care devin perceptibile abia atunci când Lipsa crează nevoia unui scop.Atunci ele vor fi percepute în funcţia şi în ordinea dictată de scopul definit. Abiaatunci ele capătă capacitate de a fi măsurabile în dimensiunea timp. Dacă este să reducem afirmaţia lui Brunschvicg : „Timpul este inseparabil derelaţia cauzală, prin care se crează încetul cu încetul câmpul cauzal.”105, la ultima eiconsecinţă, atunci această dimensiune a Universului ar fi ea însăşi relativă, deoarecese naşte odată cu o cauză primordială şi dispare odată cu consumarea ultimului efect.Altminteri am ajunge la o concluzie teribilă şi anume aceea că Universul nu esteinfinit şi nemuritor, ci, dimpotrivă, finit şi perisabil. Această consecinţă ar fi valabilăînsă, doar cu condiţia ca lanţul cauză-efect să nu presupună variaţiile de adaptare aFormelor Materiale, proces care dă naştere la mulţimi de lanţuri cauzale ce stau laoriginea altor lanţuri, şi aşa mai departe. Iar afirmaţia lui Brunschvicg capătă o altădimensiune atunci când percepem că, datorită tendinţelor de adaptare la un efect saualtul, ce a fost creat dintr-o cauză sau alta, timpul devine dimensiune fundamentalădoar şi pentru că e în stare să cuprindă şi să armonizeze dinamica Dezmărginirii. Înconsecinţă timpul nu este doar o dimesiune mecanică ce pune în evidenţă mişcarea, ciuna cu care putem evidenţia capacitatea Formelor Materiale de adaptare şitransformare a unor Realităţi universale, fiindcă o Formă Materială contemporană nueste consecinţa ultimului proces cauză-efect, ci a întregului lanţ ce s-a consumat pînăla apariţia ei. Iar, ca acest lucru să fie posibil a fost necesară o memorie care săconserve şi să transmită informaţii despre procesul de adaptare. Starea de existenţă permanentă a Universului este Haosul, definibil ca omemorie esenţială lipsită, de dimensiuni şi scop. Iar Formele Materiale, formecompuse şi purtătoare de funcţii ale Devenirii, ce alcătuiesc Cosmosul, suntperisabile, ceea ce le face purtătoare de dimensiuni: definibile şi supuse cunoaşterii.Rolul cel mai important al acestora este contribuţia continuă la alimentarea şiîmbogăţirea memoriei universale. Pentru a memora trebuie să poţi extrage funcţii dinrelaţia Realitate-Formă Materială, să le transformi în informaţii care vor fi conservateîn elementele primordiale ale Materiei menite reîntoarcerii în Haos. Cu alte cuvintefuncţia cea mai importantă a memoriei cosmice este uitarea, doar astfel putând trece105 Apud Brunschvicg, vezi Petre Botezatu, op.cit., p.186

funcţiile în starea de Inefabil a Haosului, de acolo de unde pot reveni atunci când suntîntrunite condiţii fertile. Cunoaşterea este dimensiunea morţii, pentru că atunci când ofuncţie a fost definită, o Lipsă a fost înlocuită şi deci un porces a fost împlinit, oprit,terminat. Ea impune apariţia informării care este modaliatea de a consuma continuu ofuncţie pentru a da naştere alteia mai performantă în mecanismul de adaptare la oRealitate materială. Pentru că importanţa lanţului cauzal se datorează faptului căfiecare cauză naşte o sumă de funcţii noi ce se spun legilor comunicării. Putem afirma cu destul de multă siguranţă că, universul nu s-a născut dinHaos, ci că Universul există într-o permanentă stare de Haos. Această stareasigurându-i capacitatea de a se Dezmărgini continuu şi în el însuşi. Capacitatea de acrea Forme Materiale tot mai complexe impune şi preocesul de a descopune până laelemente primordiale capabile să-şi piardă starea şi să revină într-o stare de Haos. Cualte cuvinte Universul nu este o stare ci un fenomen, un fenomen reversibil fărăînceput şi fără sfârşit, cel mai bine simbolizat prin parabola şarpelui ce se înghite pesine şi face ca moartea şi naşterea să fie procese complementare şi simultane.Ici sau dincolo, ca la cadril. În societatea modernă circulă o mare cantitate de informaţii, cu o vitezănecotrolabilă. Dacă în societăţile istorice, apariţia unei categorii de informaţii eradezbătută pe îndelete în cercuri sociale diferite şi, din categoria respectivă, erauextrase doar acelea ce păreau mai folositoare, în societatea noastră această opţiunedevine tot mai mult o acţiune individuală. Ai libertatea să culegi o informaţie sau alta,să o foloseşti sau nu. Fluxul este alimentat permanent de o industrie care se ocupă cuaceastă categorie de operaţiuni. Din nefericire, o astfel de situaţie întreţine şi mai multcirculaţia unor prejudecăţi istorice care s-au golit de conţinut de foarte multă vreme şi,de multe ori, sunt contrazise chiar de informaţiile puse în circulaţie. Doar că viteza decirculaţie a acestora face să nu li se mai acorde o atenţie analitică, multe dintre acesteinformaţii sunt asimilate cu titlu de reflex social, prin imitare şi chiar de la început nuparticipă la un proces de analiză a unei situaţii date, ci de adaptare prin copiere. În societăţile istorice, informaţia circula cu greutate, şi ajungea printr-unanume efort la un receptor, în societatea noastră informaţia circulă cu multă uşurinţă,dar este dificil să accesezi conţinutul real al acesteia. Ştii despre ceva, dar nu ştiiconţinutul acelui ceva, astfel lipsa de comunicare devin o problemă din ce în ce mai

gravă, mai gravă pentru că dispare şi obişnuinţa de mă informa despre conţinut,mulţumindu-mă doar cu forma informaţiei. Comunicarea nu este un proces deinformare, nu aparţine domeniului informării. Cunoaştera este un proces intim,esenţial, fundamental al Formelor Materiale şi presupune un mecanism de asimilare aformelor Inefabilului care au rezonat cu o strucutră particulară a acestora. Informareaeste un proces colectiv, cunoşaterea este un proces individual. De aceea există teribilde multe informaţii cunoscute, în circulaţie, pentru o anume categorie de oamenibanale, dar care nu au acelaşi conţinut pentru toţi. Rezultă de foarte mult ori o situaţieparadoxală, şi anume, aceea în care vorbim despre acelaşi subiect, dar despreconţinuturi şi înţelesuri diferite. O astfel de realitate socială face că noţiuni fundamentale ca: Haos, Cosmos,Nemurire, Materie, Energie, Dumnezeu, Univers, Filosofie, Religie etc. să rămână,pentru copleşitoarea majoritate a oamenilor la înţelesurile istorice, asimilate printradiţie, chiar dacă, un număr mic de oameni au contribuit substanţial la iluminareaunor noi aspecte ale conţinutului respectivelor noţiuni şi informaţiile noi sunt încirculaţie şi la vedere. Tendinţa evidentă este aceea de a ne închide într-un cerc deinformaţii specializate, hiper-specializate şi de a le ignora total pe celelalte. Mai mult,s-a născut obişnuinţa de a refuza cu obstinaţie contactul cu orice informaţie – oricât despectaculoasă şi benignă – care nu intră în sfera noastră de interes. Astfel, începem săsemănăm din ce în ce mai mult cu o mulţime de crisalide, scufundate într-o baie deinformaţii care circulă pe lângă noi, ne înconjoară, dar care nu au posibililtatea deajunge în intimitatea noastră. Există, deci, o axă – e drept fluidă şi flexibilă - care separă două spaţii ce-şipot, în anumite condiţii, împrumuta elementele de conţinut. Ele pot trece temporardintr-un spaţiu în celălat, dar fiecare păstrează memoria sa inţială şi tinde mereu sărevină la situaţia originară. Fizicienii dedicaţi quanticii - o categorie de oameni care nu pot fi numiţi nicipoeţi, nici filosofi, şi pentru mulţi nici savanţi (şi poate de aceea sunt toate la un loc)sunt priviţi ca o alcătuire de ciudăţenii ca şi domeniul căruia i s-au dedicat - aducmereu elemente noi ce pot ilumina un astfel de tranzit. Acestă categorie de oameni merită o mult mai mare atenţie din partea noastră,pentru că, se pare, sunt singurii care au găsit drumul către modul în care a funcţionatun anume instinct pe care omenirea l-a pierdut pe măsură ce s-a înconjurat deartefactele propriei gândiri.

La începuturile sale, omul funcţiona într-o armonie deplină cu instinctul săucosmic care producea permenent cunoaştere, iar elementul fundamental ceprovoacă cunoaştere este: emoţia. Ea este cea care asigură inducerea vibraţiilorenergetice care provoacă remodelarea. Trăind într-un mediu nemijlocit format din elemente cosmice, omul arhaic aredezvoltate simţurile şi capacităţile care-l ajută să vibreze la manifestările uneiRealităţi nemanufacturizată, Realitate care pentru noi a devenit un mister şi căreia nu-i putem găsi înţelesurile. Între el, omul arhaic, şi Realitate nu se interpun o mulţime deproduse create manufacturier, care au capacitatea de a distorsiona, sau de a-i ascundesemnele pe care cosmosul le produce în fiecare clipă. Pe măsură ce omul şi-adezvoltat capacitatea de a crea astfel de produse, acestea devin artefacte, care au rolulde a modifica atât capacitatea sa de a „citi” semnele produse de Realitate, cât şi de ale distorsiona înţelesurile. În zilele noastre omul trăieşte pe deplin într-o lume aprodusului industrial, artefactier, care-l izolează de evoluţia cosmică. Odată ce între elşi Realitatea intrinsecă s-au interpus o mulţime de artefacte menite să-l despartă, să-lîndepărteze, să-l izoleze de mediu este firesc ca şi simţurile sale să se modifice. Capacitatea de a „citi” semnele cosmice s-a diminuat drastic, dar s-a dezvoltatputernic capacitatea de a interpreta semnele artefactelor create. Atenţia omului seîndreaptă acum spre relaţia dintre el şi produsele create, iar Realitatea concretăevoluează undeva într-o zonă mascată, ascunsă şi nu mai are forţa de a emite semnaleatât de puternice pentru a putea fi recepţionate nemijlocit, cu toate că ea emitecontinuu astfel de semnale. Modificarea tulburătoare a ritualurilor dedicate marilor evenimente din viaţaomului sau a comunităţii, ne îndreptăţeşte să susţinem această teorie. Un exempluconcludent ar fi cel al ritualului care sărbătoreşte anul nou. Între practicile descrise şide sir James George Frazer şi de Mircea Eliade, cea a alungări spiritelor rele,demonilor, bolilor, păcatelor etc. din anul vechi, prin zgomote puternice produse demembrii unei grupări care traversa spaţiul comunităţii, şi-a deformat substanţialconţinutul. Ritualurile prin care, comunitatea desemna grupuri de membrii să alunge,printr-o procesiune zgomotoasă ce traversa spaţiul acesteia, elementele răului, aveauun conţinut derivat direct din înţelesurile pe care omul arhaic le desluşise într-oRealitate ale cărei semnale le putea percepe, şi care pentru noi sunt de nepătruns. Într-un astfel de ritual, zgomotul era produs cu un scop precis şi trebuia să definească unanume conţinut informaţional.

În zilele noastre scopul zgomotelor nu mai are sensul din vechime, ca atareatenţia se îndreaptă spre dezvoltarea unei industrii a obiectelor ce pot producezgomote. Nu mai este deloc important pentru ce producem zgomote, pentru că adevenit foarte important cum să producem zgomote, în consecinţă se dezvoltă oadevărată industrie a obiectelor producătoare de zgomote, industrie care se dezvoltădupă o filosofie proprie fără nici o legătură cu ritualul iniţial. Iar acesta este doar unexemplu anecdotic, mulţimea cutumelor care şi-au pierdut conţinutul dar şi-au păstrato anume parte din formă copleşeşte existenţa omului. Toată această situaţie sedatorează transmiterii continui a unor forme tradiţionale golite de conţinut, dar a căror„ambalaj” se încearcă a fi păstrat. Şi totul se datorează tocmai faptului că între viaţanoastră şi cea a cosmosului s-au interpus artefacte ce au distorsionat gravcomunicarea, adică a tehnicilor de transmitere a emoţiei producătoare decunoaştere. Astfel între Realitate şi instrumentele noastre de percepere a intervenitinformaţia care a provocat înlocuirea cunoşterii cu informarea. Grav este că, însuşi sensul noţiunii de comunicare a fost deformat, el deveninddin ce în ce mai restrictiv şi limitându-şi tot mai mult înţelesul la sistemele cepresupun participarea unui semn. Pentru omul modern, a comunica înseamnă a puneîn circulaţie un sistem de semne cu un anume conţinut informaţional, doar că desprecomunicare ar trebui desluşite elementele tainice ce se pare că pun în mişcaremecanisme teribil de importante. Pe omul arhaic, această armonie deplină îl făcea să nu pregete în a acordarespectul şi atenţia cuvenită întregii totalităţi de elemente – fie ele concrete sauabstracte – care cuprindea lumea lui, dar pe măsură ce a interepus, între el şi cosmos,un teritoriu de articificii creat de inteligenţa sa, s-a îndepărtat tot mai mult de o astfelde relaţie. De la acestă atitudine, nouă ni s-au transmis doar o sumă de ritualuri, pecare noile condiţii istorice şi sociale le-a golit de sens şi de conţinut. O bună partedintre ele au căpătat o cu totul altă semnificaţie, distorsionată şi încărcată cu altefuncţii, datorate, în cea mai mare parte, unor comandamente sociale de ordin politic,altele şi-au pierdut drastic sensurile şi au devenit ilizibile pentru noile generaţii şi caatare se vor pierde prin nefolosire, sau vor circula ca elemente exotice şi atât. Nimeni nu poate şti dacă acest lucru este bine sau rău, pentru că nimeni nu ştiesensul Dezmărginirii, nu ştie ce Realităţi va impune ea. Bunul simţ actual neîndeamnă să credem că distrugerea capacităţilor de a „citi” semnele evoluţiei uneiRealităţi cosmice este un lucru rău, distructiv, periculos.

Să ne înţelegem bine, nu la faptul că un anume număr – mic – de oameni potinterpreta şi da un sens anumitor semne ale Realităţii mă refer, ci la acele capacităţiconţinute în zestrea informaţională a fiecăruia, acea zestre care formează o conduită şicultivă o anume mentalitate. Acest tip de evoluţie pare să fie comună tuturor Formelor Materiale cuprinsede Univers, ceea ce dovedeşte că acesta este o construcţie lipsită de scop, în careformele sale evoluează fiecare în interiorul nevoii de adaptare la condiţiile unorRealităţi născute din propriile lor activităţi. Întreaga evoluţie a Formelor Materialepare să fie dominată de o memorie primordială care dictează sensul circulaţieituturor informaţiilor, fie ele esenţiale sau accidentale. Poate fi considarat acesta motivul fundamental pentru care omul a pierdutcontactul cu acel instinct ce-l făcea să înţeleagă mult mai rafinat legătura inefabilădintre masă şi energie. „În cosmologia iraniană de tradiţie zervanită, orice fenomenterestru, fie abstract , fie concret, corespunde unui termen celest, transcendent,invizibil, unei idei în sens platonician. Fiecare lucru, fiecare noţiune se prezintă subun dublu aspect: acela de mēnōk şi acela de gētik. Există un cer vizibil: există deci şiun cer mēnōk invizibil. Pământul nostru corespunde unui pământ celest. Orice virtutepracticată aici pe pământ în gētik, are un corespondent celest care reprezintăadevărata realitate.”106- ne relatează Mircea Eliade despre imaginea pe care o areomul în legătură cu o anume Realitate şi memoria sa. Iar pentru ca fiinţarea,progresul, eficienţa să guverneze o anume iniţiativă umană: „...orice teritoriu ocupatîn scopul de a fi locuit sau utilizat ca «spaţiu vital» este în prealabil transformat din«haos» în «cosmos»; adică, prin efectul ritualului i se conferă «o formă» care îl faceastfel să devină real. Evident, pentru mentalitatea arhaică realitatea se manifestă caforţă, eficacitate şi durată. De aceea realul prin excelenţă este sacrul; căci sacruleste într-o manieră absolută, acţionează eficace, creează şi face să dureze lucrurile.Nunumăratele gesturi de consacrare – a spaţiilor, o obiectelor, a oamenilor etc. – nedezvăluie obsesia realului, setea primitivului pentru fiinţă.”107 După cum relateazăfilosoful, omul, la începuturile vieţii sale sociale, trăieşte conştientizând faptul căuniversul există ca într-o oglindă: o parte din sine este neconceptualizată, conţinând106 Mircea Eliade, Op. Cit., p.15.107 Idem.

astfel toate formele, iar o alta, conceptualizată, tinde să ia toate formele. Datorităacestui mod de a gândi, pentru om progresul nu este marcat de o unealtă ci decapacitatea de a intui mai întâi un corespondent neconceptualizat al nevoii sale şi dea-l invoca pentru ca acesta să ia formă pământească. Toate riturile originare încearcăsă dea formă uniunii dintre Cer ( Haos, Dezordine, Idee, Nefiinţă, Energie) şi Pământ( Materie, Formă, Fiinţă, Ordine, Masă), fapt care dovedeşte manifestarea instinctuluiprovenit din informaţiile ce se transmit de-a lungul evoluţiei Formelor Materiale. Cusiguranţă, fiecare formă materială are un mod manifest, şi unic, de a conştientizainformaţiile transmise în lungul lanţului evolutiv până la stadiul atins, şi care a fostodată cel mai evoluat în istoria formelor conceptualizate. Cercetările specifice asupraoricărei forme de organizare a materiei arata că acestea au o anume memorie –dependentă direct de cantitatea informaţiilor „uitate”, trecute în Inefabil - care seorganizează după un model anume şi unic, model care fixează forma şi funcţiilestructurii, ca un punct specific în procesul Devenirii universale. Informaţiile esenţiale vor fi fost transmise altor forme, mai evoluate, în funcţiede comandamentul nevoii de adaptare dintre formă şi Realitate. Tocmai acestcomandament induce Formei Materiale menţinerea unui proces continuu de informareprin care este percepută atât partea neconceptualizată cât şi cea conceptualizată aMateriei. De aici putem trage concluzia că, atunci când ne referim la Haos nu trebuisă ni-l imaginăm ca fiind o entitate separată de Cosmos, în afara lui, independent deacesta şi din care acesta se va extrage într-unmoment prielnic. El, Haosul, există întoate nivelele Cosmosului, iar legătura dintre cele două entităţi este deosebit destrânsă, inseparabilă şi se întâmplă printr-o comunicare coerentă dictată de evoluţiaprocesului de instalare a unei Lipse, tot mai dominatoare, cu cât aceasta se aproppiede o fomrulă de înlocuire, ceea ce presupune naşterea unei forme noi. Cu alte cuvinte totul se organizează în jurul unei axe Inefabile care limiteazădouă teritorii universale. Pe de o parte Haosul, Informalul, Neconceptualizatul,Nemuritorul; iar pe de alta: Materialul, Formalul, Conceptualizatul, Perisabilul.Această axă nu este decât la nivel conceptual un axus mundi, şi doar pentru a ne uşuraprocesul definirii unor termeni. În fapt, acest axus mundi este o condiţie a existenţei şi se petrece la toatenivelele Materiei, fixând capacităţile de comunicare între In-formal şi Formă, întreImaterial şi Material, între Energie şi Masă, şi fixând ideea că Haosul, ca şi Cosmosul

fac parte din acelaşi Univers şi nu sunt două forme deosebite, contrarii, ci dimpotrivăcomplementare. Demn de a fi subliniat cu osebire este faptul că întreaga literatură filosofică,ştiinţifică, ritualică conţine în subsidiar nevoia esenţială, fundamentală a omului de agăsi o cale pentru a redeveni Neconcept, de a reveni în Haos, cu credinţa, tainicîntreţinută, că astfel va putea ataca o nouă treaptă a evoluţiei, a progresului, aDezmărginirii; pentru că progresul acest fapt îl marchează. Miturile renaşterii, ale luiMesia etc. încearcă să sugereze o cale prin care devine posibil ca o existenţă să poatătrece inefabila axă şi să devină neconcept, pentru o clipă măcar, stare care îi vapermite să redevină concept la un nivel superior. Din Haos nu te poţi întoarce decât într-o stare superioară sugerează întreagaliteratură mitologică. Această capacitate, de a pendula „dincoace” şi „dincolo” fixeazăo axă de unde începe procesul Dezmărginirii, care fixează cele două stări aleUniversului: Haosul şi Cosmosul. Toată literatura arhaică referitoare la cosmogonie pomeneşte despre faptul căînceputul tuturor lucrurilor a pornit de la o stare de ceaţă, de pâclă, de negură, de mâl,din care s-au sedimentat sau s-au extras viitoarele existenţe; o stare care ascundea axace separă fiinţa de nefiinţă, Haosul de Cosmos. Dacă ar fi să-l cităm pe Eusebiu dinCesarea: „El presupune că începutul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos sau unsuflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erbos. Aceste stihii erau fără fund şi aurămas fără limite o lungă perioadă de timp. (...) Aci stă principiul creaţiei oricăruilucru. Dar el (suflul) nu-şi cunoaşte propria lui creaţie.”108Sau după cum ar spune Nichita Stănescu:„Piatra e o luminăînghesuită.Ea nu vede.Ea e de văzut.Ea nu are dureri.Ea doare.108 Apud Eusebiu din Cesarea, vezi Gândirea feniciană în texte, Bucureşti, Editura ştiinţifică şienciclopedică, pp.263-264.

Cum doare piscul munteluipe vulturstârnindu-l în aerşi în cuvinte.”109 În lungul acestei axe, informaţia îşi schimbă starea, ea începe să sematerializeze şi să tindă către existenţa sa într-o Formă Materială. Materializareainformaţiei, condiţia cosmică a acesteia, nu presupune în mod obligatoriu şi prezenţamasei, într-o anume etapă, ci doar extragerea din neconcept. Momentul în careinformaţia se defineşte presupune extragerea sa din Haos, din Neconceptualitate, ceeace înseamnă că devine un concept care fundamentează participarea la definirea uneiNevoi ce va impune apariţia unei Lipse. O întreagă pleiadă de fizicieni marcanţi: Newton, Huygens, Maxwell, Planck,Eistein, Compton etc. s-au ocupat de modul în care unda comunică unor particuleelementare cu care intră în relaţie, în speţă electronilor, o anume catintate deinformaţie energetică care contribuie la schimbarea, de multe ori esenţială a stăriiacestora. Acest proces este iniţiat de o stare de dezechilibru ivită în respectivastructură, o formă incipientă de Lipsă, ce reclamă însă şi ea o înlocuire. În urma unui astfel de proces, Forma Materială căreia particulele elementare îiaparţin, va resimţi efectul momentului de dezechilibru în întreaga structură, aceastamodificându-şi calitatea, declanşând un proces de modificări substanţiale într-un senscare îi este cu totul necunoscut. Pentru informaţia energetică nu sensul informăriieste important, ci procesul de informare, proces care se dovedeşte a fi mecanismulfundamental de naştere şi evoluţia a Formelor Materiale. Putem considera aceastăzonă de comunicare dintre Energie şi Masă ca fiind locul unde se naşte DezmărginireaUniversului, dar şi începutul aventurii evoluţiei informaţiei înglobată sub forma uneifuncţii în diferitele Forme Materiale. Inclusiv acest proces dovedeşte că şi la nivelul unui fenomen primordialfuncţiile care schimbă starea unei particule apar în urma unei Lipse, exprimată la acestnivel de un moment de dezechilibru energetic, care, înlocuit fiind, va da naştere uneicalităţi noi a informaţiei, calitate ce va încerca să se fixeze cu ajutorul unei FormeMateriale şi să întreţină un mecanism de informare.109 Nichita Stănescu, op.cit., p.543

Dincolo de exist Am vorbit mai sus despre progres şi despre tendinţa Formelor Materiale de ase organiza în nivele superioare, mereu mai adaptabile unei relaţii de schimb cu oRealitate, care la rândul său se modifică, obligată fiind de însăşi evoluţia acestora.Sub presiunea tendinţei de Dezmărginire a Universului, progresul se defineşte ca unproces ce are funcţia de a desprinde din relaţia Formă Materială-Realitate informaţiinoi care să îmbunătăţească mecanismul informării. Foarte important este că fiecareinformaţie, indiferent de gradul de importanţă pe care-l conţine, trebuie să treacăprintr-un moment inefabil înainte de a se fixa în mecanismul informării. Cu alte cuvinte, o informaţie se naşte, se defineşte, produce un efect, apoi trece- un moment mai scurt sau mai lung - în starea de Haos, de unde va reveni ca ocontribuţie de un anume grad în informare. Iată un factor pe care strămoşii noştrii,feriţi fiind de influenţa agresivă a artefactului, îl conştientizau. Mai mult, acţiunile lorse desfăsurau sub semnul acestei imperative legături dintre existent şi neexistent,dintre definit şi nedefinit, dintre Haos şi Cosmos. Pentru ei toatele elementele existenţei trebuiau să derive din corespondentulneexistenţei, şi datorită acestei filosofii, moartea nu avea funcţiile pe care i le atribuimazi. Societatea contemporană a pierdut legătura directă cu Haosul şi cu funcţiile sale,şi iată de ce, o multitudine de informaţii ce sunt adânc întipărite în codul nostrugenetic nu-şi mai regăsesc relaţiile fireşti în procesul de informare, creând astfel ostare de anxietate care tulbură relaţia dintre om, ca Formă Materială, şi Cosmosulgenerator de Realităţi. În societăţile istorice, fiecare acţiune care presupunea un nou început avea olegătură directă cu Haosul, cu nefiinţa, era o extragere, un porces de informare întrelumea cosmică, formală şi lumnea haosului, virtuală. Forţa acţiunii se găsea în faptul că aceasta trebuia să fie un nou început, să fiecu totul lipsită de istorie. Acţiunea trebuia să fie iniţiată de o idee curăţată de tarelefaptelor trecute, să fie desprinsă dintr-o greşelile unei istorii ce nu poate fi abolitădecât de trecerea prin Haos, ea trebuia să aibă o legătură directă cu Haosul, să încercesă transmită conţinutul pe care se presupune că l-ar fi avut în faza de neexistenţă. „O«eră nouă» se deschide cu zidirea fiecărei case. Orice construcţie este un început

absolut, adică tinde să restaureze clipa iniţială, plenitudinea unui prezent care să nuconţină nici o urmă de «istorie».110 Citind cu atenţie operele lui Frazer, Eliade sau Dumezil, putem remarca faptulcă toate ritualurile de jertfire, de sacrificare au scopul de a asigura o permanenţă aHaosului. Acesta trebuie alimentat mereu pentru a nu secătăui, pentru că toată forţa decare are nevoie progresul existenţei se găseşte în nefiinţa care asigură veşniculînceput. Altminteri, existenţa nu va mai avea capacitatea să se regenereze, să seDezmărginească. Acestui fapt se datorează grija pe care omul istoric o acordă nefiinţeişi comunicării cu aceasta. Comunicarea dintre Haos şi Cosmos nu trebuie să fieniciodată întreruptă, pentru că aceasta ar însemna stoparea procesului de adpatare la onouă Realitate. Omul, prin activitatea sa, trebuie să producă mereu informaţii, într-oformă materializată, care să aibă un moment de trecere prin nefiinţă, pentru ca apoi săse împlinească în Cosmos, asigurând mereu Noul Început. Pentru el, pentru omul istoric, nu fructul sau animalul jertfit reprezentalegătura cu Haosul, ci ideea de fruct, sau de animal retrimisă în Haos pentru aredeveni idee care va avea să revină sub o formă nouă în existenţă. Nici o clipă nuexista credinţa că acel gen de fruct, sau de animal va reveni, ci întotdeauna existacredinţa într-o forma mai împlinită, superioară, a fructului sau animalului, care vacăpăta existenţă doar dacă în Haos se va întreţine ideea de fruct sau de animal. Deaceea este obligatoriu ca fructul sau animalul să fie cel mai frumos posibil, pentru căcel care se va întoarce, întrupat din ideea de fruct sau animal, trebuie să fie superior.Aidoma acestui model se petrec lucrurile şi în ceea ce priveşte acţiunile, faptele,Formelor Materiale ce populează Cosmosul. Toate faptele fiinţelor pieritoare, fapte ce,în cele din urmă, sunt menite să ajungă în tărâmul nefiinţei, trebuie să fie bune pentruca ideea de acţiune, de faptă să aducă în lumea formelor o existenţă mai bună, maicurată. Credinţa în această legătură trainică între Haos şi Cosmos a dictat conduitamorală a omului istoric. Orice element al Cosmosului, odată transformat în idee,dăinueşte până ce o anume Nevoie puternică îl recheamă; atunci el se va materializa,iar existenţa lucrului materializat va fi condusă imuabil de sensul ideii. Dacă acestaeste unul bun, atunci destinul Cosmic va fi unul favorabil lumii materiale, dacă el va110 Mircea Eliade, op.cit., p.63.

fi rău, atunci se va opune tendinţelor progresiste ale acesteia şi va încerca sădeformeze încercările de a nu trimite în Haos idei potrivnice lumii FormelorMateriale. Esenţială este credinţa că în Haos nu trebuiesc trimise decât acţiuni, fapteşi forme bune, frumoase, curăţate de păcate, pentru ca ideile să nu fie pângărite şi sărevină în lumea cosmică sub forme potrivnice existenţei acesteia. Cosmosul este o lume unde păcatul este permis, unde orice Formă Materialăîşi poate permite să fie imperfectă; Haosul, în schimb, nu poate, şi nu e voie să fiepângărit. Virtualitatea trebuie să fie o oglindă în care Cosmosul îşi vede propriaperfecţiune, doar aşa izbutind să aibă acces la o evoluţie fericită. În credinţele vechi, Haosul şi Cosmosul constituie cele două părţi inseparabileale Universului şi existenţa acestuia din urmă depinde de grija pe care FormeleMateriale cosmice (lucruri, oameni, zei) o au pentru curăţenia lumii informale, cea aideilor. Toate ritualurile omului istoric, fie ele religioase sau laice, cuprind credinţa înfaptul că lumea informală şi cea a formelor nu pot fi separate, ele interacţionând şifericirea aparţine celui care înţelege în profunzime mecaismul procesului de schimbdintre aceste două entităţi ale Universului. Pentru că, între cele două lumi există unpermanent proces de schimb într-o Devenire al cărui scop nu se poate cunoaştevreodată. Şi mai ales care nu trebuie să ne preocupe. Nu sensul Devenirii esteimportant ce calitatea acesteia. Spre deosebire de omul modern, omul istoric nu face nici o acţiune în care sănu ţină seamă de legăturile puternice dintre lumea informală şi cea formală şi deschimbul permanent căruia îi datorează nivelul bunăstării. „Această idee că Viaţa nupoate fi reparată, ci numai recreată prin repetiţia cosmogoniei, este foarte clar pusăîn evidenţă în ritualurile de vindecare. Într-adevăr la numeroase popoare primitive,vindecarea presupune ca element esenţial recitarea mitului cosogonic; aceasta esteatestată de exemplu, la triburile cele mai arhaice ale Indiei, Bhil, Santali, Baiga. Prinreactualizarea Creaţiei cosmice, model exemplar al oricărei «Vieţi», se speră înrestaurarea sănătăţii fizice şi a integrităţii spirituale ale bolnavului. La triburilesusmenţionate se recită de asemenea mitul cosmogonic cu ocazia naşterii, acăsătoriei şi a morţii; totdeauna prin reîntoarcerea simbolică la momentul a-temporal al plenitudinii primordiale se speră în asigurarea realizării perfecte afiecărei din aceste «situaţii».111 Această atitudine a omului istoric dovedeşte faptul că111 Mircea Eliade. Op.cit. p.66

acesta „ştia” că lumea formelor nu căpătă o altă calitate decât dacă revine lamomentul în care a fost idee, la un moment în care îşi pierde forma şi devine doarnon-existenţă, acest moment dându-i şansa unui nou început. Iată de ce, spredeosebire de omul modern, omul istoric va căuta mereu un drum către ÎnceputulLumii, ca formă cosmogonică, acolo unde are toate şansele să găsească formula caresă-i aducă fericire, bunăstare şi prelungire a vieţii. Omul moderen a pierdut acestelegături – datorită acţiunilor cu care artefactele îi schimbă sensul semnalelor venitedin lumea in-formală - şi încearcă din răsputeri să găsească o echilibrare,abstractizând sensuri artificiale. Pentru omul istoric, Moartea, Ne-fiinţa aveau un sens,pentru omul modern acestea sunt doar elemente de compoziţie ale unui sistemideologic sau religios, elemente care au pierdut mult din substanţa cosmogonică cepresupune o legătură inefabilă între Haos şi Cosmos. Pentru omul istoric aceastălegătură era deosebit de importantă pentru că presupunea capacitatea tuturor FormelorMateriale cosmice să trimită în Haos informaţii pentru menţinerea fondului de Idei-Primordiale-ale-Formelor-Curăţate-De-Păcatele-Vieţuirii; ca atare mai pure, maicapabile de a îmbunătăţi calitatea Devenirii. În toate sistemele ritualice arhaice, omul este o componentă a unui sistem carese comportă la fel faţă de Haos, are aceeaşi grijă faţă de legăturile ce trebuie să existeîntre acesta şi Cosmos, acordă aceeaşi atenţie modului în care comunică acestuianivelul atins în Cosmos. În religiile moderne, mai există doar rare referinţe la o astfelde stare; omul a devenit o figură centrală, preocupat fiind de o relaţie cu o substanţăpersonificată ce poate răsplăti sau pedepsi, salva sau decade, el nu mai este ocomponentă a unui sistem, ci elementul care îşi arogă dreptul de a organiza unmecanism în care totul se raportează la el. O astfel de poziţie dovedeşte o aroganţăpericuloasă prin faptul – esenţial – că a pierdut contactul nemijlocit cu celelaltecomponente ale Cosmosului său, iar comunicarea sa cu Haosul a sărăcit evident,pentru că nu mai este în stare să transmită „forme” despre celelalte componentecosmice. Un astfel de sistem de abordare a modificat substanţial relaţia decomunicare, dar şi, ceea ce este cu mult mai grav, însăşi substanţa şi funcţia Haosului,precum şi locul pe care acesta ar trebui să-l ocupe în sistemul moral.O scurtă paranteză

Aceasta este o carte ce nu încearcă să convingă de faptul că substanţafundamentală a existenţei este, de fapt, circulaţia ideii către formă, cu alte cuvintespus: comunicarea, şi că toate celelalte componente ale acestui proces – fără a fineglijabile, de loc neglijabile – sunt doar efectele sale. Ea, cartea vrea să devină doaro încercare de descriere a condiţiilor în care aceste procese se pot petrece. Atât, şinimic mai mult. Distorsionând modul în care informaţiile pot produce forme, sau calităţi aleformelor, nu facem altceva decât să împingem evoluţia spre zone unde prejudecăţileguvernează existenţa, iar acest lucru se întâmplă, pentru că ne place – fie că vrem sărecunoaştem, sau nu – faptul că ele sunt mai evidente, sau mai spectaculoase, dar şipentru că instalează o senzaţie de falsă siguranţă. O prejudecată nu cere să fieverificată, şi nici modificată, este suficientă să te supui, să te instalezi în teritoriul ei,pentru ca existenţa ta să pară protejată. Cele trei descoperiri despre care vorbeam la începutul lucrării: inteligenţaartificială, componenţa celulei ADN şi clona pot contribui la limpeziri de atitudinesubstanţiale, cu condiţia descifrării sensului fundamental şi nu a perpetuăriilegăturilor (primejdioase) cu seducţia unor concluzii de suprafaţă. Ele ne arată cudestulă limpezime existenţa unui proces care asigură o circulaţie a informaţiiloresenţiale, de la stadiul de ne-fiinţă, până la apariţia nevoii ca acestea să revină în ne-fiinţă. În jurul acestui proces se structurează toate sistemele ce conduc spre stărievolutive, mai lungi sau mai scurte, mai importante, sau mai puţin importante, ceasigură Dezmărginirea universală. Desigur, multe din aceste procese au momenteexplozive, când pot produce efecte spectaculoase, ce vor părea să impună ca radical,ca primordial, ca esenţial, un aspect sau altul al unei Realităţi. Şi totuşi, după o analizămai lucidă, constaţi că totul alunecă inexorabil către această capacitate a ideii de atinde să devină din nou ea însăşi – ca proces de purificare, de curăţenie, deperfecţionare - trecând printr-un stadiu de materializare. Imaginea şarpelui ce seînghite pe sine, împlinind moartea şi naşterea în acelaşi timp, caracterizeazămecanismul primordial al Devenirii şi Dezmărginirii: comunicarea, ce este împlinitădoar de o circulaţie firească a emoţiei, care cu cât este mai puternică, cu atâtreprezintă expresia unui moment de dezechilibru mai acut şi asigură o re-modelaremai profună a strucutrii Formei Materiale. Cultura omului moderen se ridicăîmpotriva circulaţiei emoţiei, cu toate că aceasta nu poate fi eliminată. Ea militeazăpentru înlocuirea cu informaţia, fapt care instalează dominaţia definitivă şi totală a

Prejudecăţii ca regulă de existenţă. În felul acesta informaţiile trimise în Haos nu maisunt dominate de aceea nevoie de purificare, de abolirea a greşelii istorice, ele trec de-a valma într-un Haos ce se alcătuieşte din virtualităţi tot mai confuze. Universul se Dezmărgineşte prin Forme Materiale, ce sunt alimentate mereude informaţiile venite din ne-fiinţă, după ce au cunoscut un moment informal. Ele suntimpuse de o nevoie reclamată de o Realitate anume a lumii formale, Realitate mereuinstabilă datorită presiunii continui a Formelor Materiale împinse de Nevoie. Inefabilul informaţiei ce tinde să devină Formă Materială trebuie să treacăprintr-un proces de structurare la nivel microcosmic, dacă vreţi. Fiecare impuls alunei Nevoi apărute crează vibraţii ce ajung în zona de ”graniţă”, acolo unde inefabilultinde să devină palpabil, material. Din această zonă, lumea formală se strucutrează încapacităţi de apariţie pentru noua formă a informaţiei ce se extrage din ne-fiinţă,capacităţi care impun funcţii ce organizează materia pentru o nouă existenţă. Tot acestproces impune transmisiunea unor informaţii din ce în ce mai complexe, pe măsură ceForma Materială devine mai sofisticată. Dar totul, absolut totul, trebuie să înceapă dinaceastă zonă a graniţei dintre masă şi energie, dintre Haos şi Cosmos şi presupunecapacitatea de a comunica a diverselor forme din lanţ, pentru a-şi atinge scopul:anularea Nevoii şi înlocuirea unei Lipse cu o alta superioară. În felul acesta Universulse Dezmărgineşte mereu, însumând permanent o cantitate de scopuri într-o imuabilăLipsă de Scop. Cel care citeşte aceste rânduri poate exclama liniştit că, singura calitate pe careo au este – vorba maeştrilor – faptul că nu spun nimic nou. Intenţia mea nu era de felsă spun noutăţi. Nici nu mă prea văd eu o fiinţă originală şi capabilă de revoluţii îngândire, dar să lăsăm autoaprecierile că nu ăsta este scopul demersului. Scopul era să atrag atenţia asupra faptului că, deşi devenim tot mai conştienţică totul se întâmplă într-un proces de interacţiune, de comuniune universală, faptelenoastre istorice tind să ne izoleze într-o lume hotărâtă de acţiunile artefactului. Pe măsură ce omul şi-a creat, în interiorul Universului, propriul său cosmos, s-a educat să se raporteze, în cea mai mare măsură la informaţiile produse de acesta, iarinformaţiile pe care Uiversul le produce continuu nu mai pătrund cu aceeaşi putere derevelaţie în acest spaţiu. Trăim mereu sub impulsul izolării, acţiunile noastre suntguvernate de nevoia de a privi mereu în interiorul cosmosului creat, şi nu de a accedespre surse din exteriorul acestuia. Şi iată un temei pentru apariţia unui motiv pentrucare noţiuni ca: informaţie, inefabil, eteric etc se definesc doar prin conţinutul poetic,

abstract, nedefinibil. În fapt toate aceste noţiuni cuprind, într-un mod precis, categoriiale procesului de Devenire ale formelor ce compun Universul. Ele sunt verigi alelanţului Dezmărginirii şi se definesc prin modul în care stabilesc momente alemecanismului Devenirii. Din nefericire, toată această stare a omenirii pare să se datoreze şi faptului căfilosofia, ca ştiinţă, a abandonat preocupările pentru mecanismele universale, pentruraporturile dintre aspectele indubitabil fundamentale, primordiale. Ea s-a retras îninteriorul cosmosului propus de creaţia umană, a devenit mai mult o ştiinţă socialăcare încearcă să amendeze orice îndrăzneală de a privi dincolo de cercul informaţiilorproduse de artefactele ce-şi înmulţesc mereu efectele, pe măsură ce sunt puse săinteracţioneze. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar filosofia s-a transformat dinŞtiinţa Ştiinţelor, din Regina Ştiinţelor, cea care domina conştiinţa umanităţii născândreligii şi sisteme, într-o amărâtă de disciplină care elaboreza doctrine şi ideologii. Şi,de ce să nu recunoaştem, tot Prejudecata este aceea care a împis filosofia într-oasemenea condiţie cultivând cu asiduitate mentalitatea că ea, Ştiinţa Ştiinţelor, trebuiesă se apropie de oameni, să devină o ştiinţă socială, pe înţelesul fiecărui prăpădit cemânuie un abac, sau un computer. Toate acestea, pentru că o sumă de indivizicomunitari au râvnit să construiasă instrumente de manipulare, atât de necesarescopurilor ce nu au nici o legătură cu însăşi comunitatea. Omul ajunge să trăiască, din ce în ce mai mult, într-un cosmos matricial,cuprins într-un Univers cu care nu mai comunică decât trunchiat. Acest efect desporulare căruia fiinţa umană se supune, poate produce consecinţe diverse. Dinnefericire procesul acesta este mult prea lent pentru noi, care suntem fiinţe pieritoare;mult prea lent pentru a-i sesiza consecinţele, pentru a le prognostica, iar pentruUnivers, o astfel de evoluţie este la fel de indiferentă ca oricare alta. Pentru Universnimic nu produce consecinţe, pentru că Dezmărginirea este efectul unei sume deconseciţe, oricare ar fi ele. Consecinţele sunt importante pentru formele perisabile ale Universului, celecare sunt supuse descompunerii, pieirii, sau care, vorba poetului:„... De aceea chem Moartea,Ca un suav şi dulce al meu repauz; Şi spun: vino la mine, cu atâta dragoste, Că pizmuiesc pe oricine moare...”112112

Am crezut că este necesar să introduc această paranteză pentru a face câtevaprecizări în ceea ce priveşte rostul acestor scrieri şi a încercării de a arăta importanţafundamentală a comunicării - adică a cultivării circulaţiei emoţiei - care nici pedeparte nu este doar un apanaj al producătorului de sisteme de semne, ci, pot afirmacu obrăznicie, este, de fapt, legea fundamentală a Dezmărginirii Universului, ceacare face ca Dezmărginirea să fie posibilă şi care controlează atât ne-fiinţa cât şifiinţa. Am intitulat această carte: „Nu exist, deci sunt nemuritor”, pentru că dorescsă acord un strop de atenţie tocmai zonei cea mai importantă din procesul deDezmărginire universală, acela care se produce la graniţa inefabilă dintre cosmosulenergetic şi cel al masei. Din zona aceasta pornesc toate formele care au istorie, şicare fac istorie, în ea se produc continuu procese care stabilesc noile conţinuturi cetrebuie să fie comunicate, se stabilesc prefacerile şi ţintele. Este zona în care seprelucrează toate informaţiile care sunt extrase din Haos, din ne-fiinţă, din energie,informaţii care devin Forme Materiale, sau calităţi ale Formelor Materiale, cu funcţiiprecise în procesul de Dezmărginire. Statura noastră de Forme Materiale deosebit de complexe, ne împiedică să maisesizăm ceea ce se petrece la graniţa dintre energie şi masă. Pentru Formele Materialecomplexe, procesele ce se dereulează în această zonă sunt insesizabile şi, de multe oriincognoscibile. Din această cauză pare să nu existe nici o legătură între fenomenleconsumate în acest spaţiu şi ceea ce se ni se întâmplă în parcursul destinului. În fapt,funcţiile fundamentale pe care destinul le va întrupa acolo se hotărăsc, ceea ce sedeclanşează la nivelul inefabilului este imuabil şi prinde o anume formă datorităfuncţiilor declanşate de informaţia extrasă din Haos. Funcţiile mecanismului defuncţionare a Formelor Materiale complexe – de la moleculă la om – încep în aceastăzonă de graniţă a masei şi energiei. Procesul Dezmărginirii Universului este posibil datorită exploziei uneiinformaţii într-o infinitate de forme unice, care au menirea, ca pe parcursul existenţeimateriale, să genereze condiţiile pentru ivirea altor informaţii. Or, tot acest proces arenevoie ca circulaţia informaţiilor să fie continuă şi fiecare etapă a Devenirii săcoexiste printr-un mecanism de comunicare neîncetat. Apud Dante, vezi Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura pentru literatură,1969, p.100

Strămoşii noştrii au reflectat acest mecanism în fiecare dintre gesturile pe carele-au făcut. Legătura dintre ei şi partea Inefabilă a Universului nu se întrerupea nici oclipă, şi totul avea un înţeles, în straturi cu mult mai importante decât raţiunea, cu carenoi încercăm astăzi să impunem construcţiile artificiale ce nu mai au ca suportinformaţia universală. Totalitatea practicilor rituale, care ne atrag astăzi doar pentruexotismul lor şi al obiectelor ce le îndeplineau, se constituia într-o modalitatea decomunicare cu acele nivele ale fiinţei noastre capabile să întreţină comunicarea cuvibraţiie Haosului, ale cosmosului energetic. Iată de ce mi se pare important să acordceva mai multă atenţie elementelor din acest spaţiu, care pare să generezefundamentul existenţei noastre perisabile.Du-te, vino Supere-se pe mine fizicieni, matematicieni, filosofi şi oameni de rând, darconvingerea mea este că Universul este o entitate lipsită de dimensiuni. Spaţiul şitimpul sunt noţiuni exclusive ale perisabilităţii, ale cunoaşterii, iar cunoaşterea esteştiinţa exclusivă a trecătorului, a pieritorului. Formele nedefinibile şi veşnice nu potavea dimensiuni, pentru că nu există posibilitatea raportării. Despre Univers putemspune că este veşnic şi infinit datorită procesului continuu de Dezmărginire, ceea ce-lface ne-definibil. Datorită acestei condiţii spaţiul şi timpul – la nivel universal - nu sepot defini, nu sunt perceptibile, în schimb pentru toate formele perisabile, ele devindimensiuni definibile datorită sensului evoluţiei. Pentru fiecare Formă Materialăexistă un punct de origine care marchează un traseu, cu parcurs şi cu un sens alacestuia care se va sfârşi undeva, într-un punct în care respectiva Formă Materială îşiva pierde dimensiunile şi se va transforma într-o informaţie cuprinsă în Haos.Obişnuiţi de la geometrie, atribuim mereu un sens dimensiunilor, o direcţie, pe care oraportăm neapărat modului nostru de a cunoaşte lumea: dintr-un punct fix, asupra unuiorizont fix, poziţie care impune condiţiei umane sensul dimensiunilor şi fixeazăcategoriile antinomice ale cunoaşterii. Această modalitate de cunoaştere (punct fix,deasupra unui orizont fix) a fost definită la prima Conferinţă despre Estetica CorpuluiUman ce a avut loc la Londra pe la începutul deceniului al optulea al secolului trecutşi a avut darul de a stabili faptul că prin poziţia erectă şi simetric verticală a fiinţei

umane are loc un fel de cunoaştere, specific şi unic, asupra Realităţii, alta decât a uneifiinţe simteric orizontală, să spunem. Întregul tablou, derivat din modalitatea de cunoaştere a Realităţii de cătrefiinţa umană, ne dovedeşte faptul că noi suntem cei care atribuim calităţi subiectiveunei Realităţi, şi totul în funcţie de limitelele noastre în momentul care s-a declanşatprocesul cunoaşterii, dar şi de ţelul oportunist al adaptării la condiţiile unei Realităţi.În fapt Realitatea, oricare ar fi ea există doar, şi este împinsă într-un proces evolutivdatorită intervenţiei permanent active a formelor materiale care o compun. Nevoia deadaptare, dictată de oportunismul Formelor Materiale, impune nevoia unor reperedefinibile. Limităm spaţiul pentru că nu-l putem cuprinde, segmentăm timpul datoritănevoilor apărute într-un proces sau altul. Şi toate aceste operaţiuni au scopul de asprijini procesul informării şi de a desprinde continuu din Realitate noi informaţii careapoi trebuiesc fixate şi trecute printr-un moment de ne-fiinţă, din care să fie extrase decătre Nevoia care se va defini şi care va reclama informaţiile sub o anume formăspecifică şi unică. Fiecare informaţie nouă se naşte sub semnul păcatuluiimperfecţiunii. Ea nu poate conţine soluţia universală, deci este imperfectă şi trebuiesă se supună intrării în ne-fiinţă, în Haos, de unde să revină perfecţionată, curăţată deneputinţă, atunci când o Nevoie anume o va reclama. Mecanismul acesta permiteUniversului o Dezmărginire continuă în cuprinsul său. Doar limitele existenţeiperisabile induc nevoia sensului, pentru Univers Dezmărginirea sa nu are sens şi niciscop, după cum am mai spus. Ceea e înseamnă că aceasta, Dezmărginirea, se produceîn conţinutul său, putem spune că Universul îşi Dezmărgineşte propriul Sine. Să nu neînchipuim Dezmărginirea ca pe un porces geografic, nu are nimic de-a face cugeografia. Dezmărginirea este un proces calitativ, de aceea fiecare informaţie trebuiesă treacă printr-un moment de virtualitatea, de non-conceptualitate, de informal. Pentru că altfel ar trebui să imaginăm existenţa unor forme cuprinse în alteforme, or aceasta presupune limite, deci existenţe trecătoare. Imaginea unui Universperisabil ar crea o contradicţie gravă între finit şi infinit, între trecător şi veşnic, şi ardescărca de conţinut toate elementele cunoaşterii şi existenţei Formelor Materiale. Gândirea după modelul mecanic a creat noţiuni ce susţin adăugirea continuăde elemente cuprinse într-un anume ansamblu ce funcţionează prin angrenare. Ceea cepreupune un Univers a cărei expansiune trebuie să se dezvolte musai prin acapararede spaţiu. Cu alte cuvinte Universul se dezvoltă într-o continuă dilatare, extindere,fapt care contrazice multe dintre descoperirile facute de fizica quantică, de genetică,

de biochimie etc., conform cărora este mult mai plauzibil ca dezvoltarea Universuluisă se facă în propria materie; Formei Materiale perisabile, şi nevoii sale de adaptarefiindu-i caracteristică expansiunea. Desoperirile fizicii quantice mai ales de îndeamnă să aducem cunoaşterea laun nou stadiu, şi anume acela la care să nu mai raportăm Existenţa Universală lacategoriile ce caracterizează existenţa Formelor Materiale. Desigur, este greu deimaginat o cunoaştere fără noţiunile desprinse din modul nostru de cunoaştere, fărăfolosirea perechilor antinomice, şi a derivatelor acestora, ce fixează reperelecomunicării, doar că devine tot mai evident faptul că Universul nu este supus uneiastfel de cunoaşteri, ci mai degrabă aceleia care presupune cicluri continue alemateriei în ea însăşi, pentru o distilare continuă şi obţinerea de forme tot maiperformante, cu capacităţi tot mai adaptate acţiunii de Dezmărginire. Toate acţiunile cunoaşterii – aşa cum o practicăm noi – au la bază procesul deorientare. Noţiunile primordiale, cele reduse la forma lor primară, definesc nevoia deorientare: înainte-înapoi, sus-jos, dreapta-stânga, din ele derivând toate familiile denoţiuni ce caracterizează relaţia dintre o Formă Materială limitată şi o Realitate tot lafel de limitată în raport cu Forma Materială ce o cunoaşte. Acest caz presupune unproces de cunoaştere bazat pe o memorie ce acumulaeză informaţii noi, foloseşte oanume cantitate dintre acestea, dar şi din cele ce au fost stocate anterior, pentruoperaţiunile de adaptare creativă la mediu şi conservă informaţii ce nu mai sunt deactualitate, pentru a le reactiva atunci când condiţiile le reclamă. Memoria Universală nu prespune un astfel de proces, pentru că ea conţinetoate formele informaţiei, în schimb ea are nevoie de cicluri permanente, în careinformaţiile generate de Formele Materiale conţinute tind să se distileze continuu,trecând printr-o stare de in-existenţă. Cunoaşterea, aşa cum o definim acum, la Formele Materiale presupuneorientarea într-o Realitate mereu în schimbare, iar cea universală distilarea continuă ainformaţiilor pentru obţinerea unor Forme Materiale superioare calitativ. Pentruaceasta este mereu nevoie ca Forma Materială să tindă spre obţinerea de calităţi noi ainformaţiei, în procesul său de adaptare la o Realitate, iar Universul s-o păstreze înHaos până în momentul în care o Nevoie reclamă trecerea acesteia în Cosmos. Doar că fiecare informaţie nou definită presupune o formă perfectibilă, deciuna supusă unui „păcat originar”, fapt care obligă la trecerea prin cel puţin o etapă dene-fiinţă pentru a fi înscrisă în circuitul Haos-Cosmos. „În «perspectiva lunară»,

moartea omului ca şi moartea periodică a umanităţii sunt necesare, tot aşa cum suntcele trei zile de întuneric ce preced «renaşterea» lunii. Moartea omului şi cea aumanităţii sunt indispensabile regenerării lor. O formă, oaricare ar fi ea, din chiarfaptul că există ca atare şi că durează, slăbeşte şi se uzează; ca să-şi recapetevigoarea, trebuie să fie reabsorbită în amorf, fie şi numai pentru o clipă; să fiereintegrată în unitatea primordială din care a ieşit; cu alte cuvinte, să reintre în«haos»;...”113 Pe măsură ce între om şi Cosmos s-a interpus lumea artefactului, cumulţimea sa de informaţii specifice, această legătură subtilă s-a destrămat şi omul numai este capabil astăzi să înţeleagă o astfel de modalitate de a imagina parcursulinformaţiei în circuitul universal.Îm fond discutăm despre un circuit energie-masă menită să creeze mereu FormeMateriale adapatabile unor condiţii ce se ivesc continuu din procesul Devenirii. Oinformaţie venită din spaţiul energetic (Haos) va contribui prin întruparea unei FormeMateriale, ce se va dezvolta, la o creştere a elementelor de masă ce înmulţeştenumărul de combinaţii din care se vor putea obţine în viitor alte şi alte FormeMateriale (Cosmos). Informaţia, însă, trebuie să se desprindă, la un moment dat, şi sătreacă printr-un moment de Haos, pentru a putea reveni în Cosmos, într-un stadiuperfecţionat. Întreaga existenţă ritualică a omului arhaic ne demonstrează că acesta nuprivea nenorocirea, boala, accidentul, catastrofa, aşa cum o facem noi în epocamodernă. Pentru el toate aceste vicisitudini ale existentului nu erau de domeniulîntâmplării, ci se datorau sensului cu care venea din Haos o entitate - o informaţie -care avea un destin propriu. De aceea, modalitatea de rezolvare propusă, se adresa înprimul rând recuperării energetice, redefinirii legăturii dintre entitatea invazivă şiforma sau realitatea invadată. Omul arhaic încerca să rezolve cauza primordială şi nu,ceea ce facem noi astăzi, cazul specific. El avea conştiinţa unui aici care are legăturitemeinice şi trainice dincolo, iar între cele două spaţii există un continuu dute-vino desensuri cu scopuri foarte precise, dar nu întotdeauna definibile, sau nu întotdeaunadefinite corect. Iar nedefinirea corectă a sensului atrage după sine o manifestaremalefică, ce trebuie rezolvată printr-o punere în matrice a acestuia, sau prin invocareaajutorului către autoritatea care ar putea să facă acest lucru.113 Mircea Eliade, op.cit., p. 71

Cu alte cuvinte, în structura spirituală a omului arahaic se manifesta instinctulcapacităţii Formelor Materiale de a menţine legătura dintre aici şi dincolo, adicădintre cele două lumi: Haos şi Cosmos. Pe măsură ce artefactele au invadat lumeainformaţională a omului, instinctual acesta a fost împins tot mai mult într-o zonă deaşteptare şi, probabil, el va fi reactivat într-o formă superioară cândva, atunci când vaavea loc o reîntâlnire cu informaţiile directe venite din spaţiul energetic. Ar fi preamult să afirm acum că deja se întrevăd semnele unei astfel de tendinţe, după ultimilemanifestări, din ce în ce mai insistente ale multor oameni ce încearcă să găsesascăasemenea căi, căutând tehnici din ce în ce mai apropiate de manifestările energiei.Mai ales că, după cum semnalează destul de multe dintre cercetările savanţilorpreocupaţi de acestă problemă, există mai multe paliere de comunicare între cele douăspaţii ale Universului: Haos şi Cosmos. Devine detectabilă tendinţa Cosmosului de a dezvolta acele forme ce facposibilă o circulaţie la nivele superioare a informaţiilor, a entităţilor energetice ce suntproduse de Haos, dar şi a revenirii lor în spaţiul matricial. Iată de ce, nu trebuienicidecum privit spiritul expansionist al Formelor Materiale doar în sensul extinderiispaţiale, ci şi în substanţa însăşi a întregii Materii, realizând, în felul acesta, un circuitpermanent Haos-Cosmos-Haos, cu obţinerea de nivele perfectate şi perfectibile, cudezvoltarea şi conservare unor tendinţe ce asigură Devenirea şi Dezmărginireauniversală. Această regulă a Dezmărginirii a imprimat în toate Formele Materialeexistente o lege implacabilă: nici un element ajuns în Cosmos nu are voie să fiedegradat, decăzut, ci, dimpotrivă, el trebuie să treacă printr-un proces de perfectare,pentru ca odată întors în Haos să elibereze o informaţie, o stare energetică, o idee caresă se reîntoarcă în Cosmos într-o condiţie distilată, superioară, contribuind astfel laDezmărginirea Universului prin nivelul superior atins. Această axă teleologică acircuitului informaţiei a fixat structura codului de conduită a omului arhaic, pentrucare acţiunile sale trebuiau să fie guvernate de grija de a evita greşeala, păcatul,degradare unei forme manifeste a Realităţii. Orice greşeală atrăgea după sineinevitabil o pedeapsă, care putea fi imediată, sau care putea veni cândva în viitor,pentru că orice degradare a unei forme de manifestare a Realităţii are repercursiunidirecte asupra existenţei în sine.Din negurile neconceputului

Orice teorie cosmogonică ai cerceta îţi va spune că la început a fost Haosul.Până şi cele mai moderne teorii vorbesc despre o stare de Haos din care s-a născutCosmosul pentru a fi cunoscut. Niciodată nu se vorbeşte despre posibilitatea caHaosul să fie cunoscut, sau să existe nevoia de a-l cunoaşte. Haosul este stareaprimordială aflată dincolo de nevoia cunoaşterii, o stare care presupune şi conţine,întreţinând un continuu repaos necesar pentru naşterea cunoaşterii cosmice, odată cuapariţia formei. Şi mai este un punct asupra căruia totă lumea este de acord, şi anumefaptul că Haosul presupune dezordine. “HAOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitivă, deneorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înaintede apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) spaţiunemărginit, cufundat în beznă şi umplut de « neguri», înainte de organizarea lumii;stare de deozordine primordială a materiei (s.n.)”114 Din aceasta dezordine se desprind, mai apoi, toate cele pe care le cunoaştem.Se desprind, se ordonează, şi se lasă înţelese. Faptul că Haosul este întrupareadezordinii este rezultatul credinţei că doar cunoaşterea poate fi baza ordinii. Nu poateexista ordine fără cunoaştere. În Haos materia nu este supusă cunoaşterii, deci se aflăîntr-o dezordine fundamentală Cu alte cuvinte Haosul este Cauza lumii, iar lumea este Efectul Haosului. Într-o înlănţuire cauză-efect, Haosul este cauza primordială a lumii, acea cauza la care serevine continuu pentru a crea un nou efect. Teoriile vorbesc despre faptul că din Haoss-a creat lumea materială, ceea ce nu este tocmai exact. Haosul conţine şi aceastălume materială alături de o infinitate de lumi neconceptualizate, iar pentru ca aceastasă se nască este nevoie de un fenomen de translaţie, care să extragă şi săconceptualizeze forma presupusă, apoi s-o întrupeze într-o stare materială. Odatăatinsă starea de conceptualizare nimic nu mai este sigur, nimic nu mai este stabil, totulse supune nevoilor combinative. Ca atare, putem să afirmăm că Haosul nu presupuneo stare de dezordine, şi că este o entitate organizată pe cel puţin două niveleperceptibile prin raportare unul la celălalt : 1. nivelul Nevoii create de prejudiciere –un nivel aflat la graniţa dintre Haos şi Cosmos (din nefericire, noţiune de graniţăinduce tendinţa de a imagina o limitare geometrică, de separare dramatică a două114 * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, Bucureşti, 1984

spaţii, pe când graniţa despre care încerc să vorbesc este, în fapt, Inefabilă). Un nivelîn care se plămădeşte Nevoia unei anume Forme Materiale, datorită faptului căcerinţa cosmică de adaptare la Realitatea prezentă reclamă existenţa, în stare formală,a unor anume funcţii care incumbă posibilitatea unui transfer spre o Formă Materială ;2. nivelul lipsei oricăriei nevoi – adică nivelul profund virtual ce există într-o stare deperfectă lipsă de conceptualitate şi care crează starea de repaos de care are nevoieinformaţia pentru a câştiga o nouă calitate. Iată deci, că nici pe departe Haosul nu este lipsit de organizare, ci dimpotrivăeste tocmai un teritoriu al unei organizări ideale, perfecte, datorată lipsei funcţieifundamentală a lumii materiale : nevoia de adaptare, nevoie care crează subiectivismşi dezordine prin obligaţia fundamentală de a deschide noi orizonturi, împinsă fiindde necesităţile de adaptare la o Realitate instabilă. Dezordinea stă în Cosmos, nici pedeparte în Haos, acesta fiind o entitate profund ordonată. Desigur, aceste afirmaţii pot stârni oarece reproşuri şi lumea să pornească amărunţi aceste spuse, şi a le raporta la grilele cunoscute, la autorităţi aflate de multăvreme în onoruri. Dacă eu am, sau nu am dreptate, este mai puţin important, ba aş putea spune cănu este de loc important. Important este mecanismul viu al Realităţii, care existăindependent de voinţa şi cunoştinţele noastre de la un anume moment dat. Acesta estestatutul meu subiectiv, iar subiectivitatea noastră are un rol important, pentru cădatorită ei se vor deschide noi mijloace de prelucrare a Realităţii. Subiectivitatea estecea căreia îi datorăm instabilitatea formulelor de prelucrare a Realităţii. Dacă nu ar fifactorul subiectiv, cel care individualizează fiecare acţiune, mulţimea formelormateriale ar acţiona conform legilor în acţiune şi numai sub chipul acela. Or,subiectivitatea înmulţeşte mereu – odată cu numărul Formelor Materiale –modalităţile de a acţiona asupra unei Realităţi, de a o modela şi de a păstra continuustarea de dezechilibru în care dăinue existenţa. Haosul este infinit şi veşnic pentru că nu este definibil, cel puţin nu estedefinibil în sensul pe care îl dăm noi existenţei. El, Haosul, reprezintă doar partea deenergie lipsită de masă a lumii materiale, patea virtuală, adică o sumă de funcţii ce nuau fost încă definite şi care au nevoie de un proces de iluminare, proces pe care îlpoate săvârşi doar nevoia de adaptare la propria Realitate a Formelor Materiale dejaexistente. O astfel de afirmaţie pretinde că Universul este o entitate duală, care este

guvernată de tendinţe tranzitorii de la o stare la alta, într-o mişcare continuă sprepropria sa Dezmărginire. În felul acesta ne putem imagina cu uşurinţă nevoia existenţei momenteloratavice care generează noi direcţii în procesul Devenirii. Fără masă, Haosul esteindefinibil şi lipsit de formă, existenţa sa reducânu-se la o stare a lipsei de stare, şiastfel, cu multă uşurinţă, ajungem la afirmaţia înţelepţilor lamaici ce ne îndeamnă săgăsim fericirea deplină prin depăşirea limitei oricărei definiri, prin atingerea stării delipsă de entitate. Dar lumea cognoscibilă Formelor Materiale trebuie neapărat, înprimul rând, să cunoască un scop, pentru că, la acest nivel nimic nu există fără unscop definit. Toate Formele Materiale, fiind muritoare îşi datorează existenţa unuiscop care contribuie la modificarea continuă a unei Realităţi, la naşterea permanentă aunor dezechilibre, ce dau naştere unor noi Nevoi. La rândul lor acestea, nevoile, vorgenera o sumă de informaţii noi, ce sfârşesc invariabil prin a defini o Lipsă care arerolul de a extrage din Haos o nouă Formă Mmaterială, de a o conceptualiza. MenireaHaosului este să conţină non-conceptualităţile care la un anume timp istoric vordeveni forme, conceptualizându-se datorită activităţii Formelor Materiale asupra uneiRealităţi şi naşterii unor noi Nevoi. Pentru ca Haosul să rămână perfect nedefinibil,lumea Formelor Materiale trebuie să fie tot mai definibilă, acesta este un paradox ce îipune la grea încercare pe fizicienii ce se ocupă de mecanica quantică, acolo unde seaflă o graniţa atât de fluidă dintre definibil şi in-definibil. Pentru că, cel puţin teoretic,există mai multe graniţe, mai multe puncte de transfer între Haos şi Cosmos, lucrudovedit şi de experimentul eşuat din 1943, cunoascut sub numele de „Philadelphia ”115şi în care Eistein şi Tesla intenţionau un obiectiv mult mai simplu decât lanţul acela deefecte ce a fost declanşat. Chiar dacă nu cunoaşte definirea, Haosul fiind lipsit de scop, ascunde Scopulînsuşi, şi din existenţa sa Formele Materiale, împinse de nevoia de adaptare la oRealitate anume, definesc tendinţe noi în procesul Dezmărginirii universale. Sau, îl putem lasă pe Apollinaire să ne dea definiţia lui :„Am cules un fir uscat,Toamna-i moartă, i-a aminte,Timpu-i timpul de plecat.115 Proiect al Marinei Militare americane început în 1930 şi finalizat în 1945.

Poate că de-acum-nainte,Fir uscat, drum-unul drept...Ţine minte că-teaştept.”116 Ne-conceptualitatea este fundamentală pentru Devenire, şi nu trebuie să ne-oînchipuim ca existând undeva în afara noastră. Ne-conceptualitatea este stareaexistenţei lipsite de formă, redusă la o funcţie fundamentală, care funcţie va puteagenera un transfer către o Formă Materială primară. Procesul de transferare ainformaţiei fundamentale va genera tendinţa evolutivă a Formei Materiale pentru aatinge stadiul ce pune în aplicare funcţia. Nici o funcţie nu se naşte în forma sa finală,ci devine - printr-un proces de evoluţie. Din această stare se nasc toate formele, din ease desprind cele pe care avem apoi posibilitatea să le cunoaştem şi care, la rândul lor,nasc existenţe neconceptualizate ce măresc fondul acestei stări. Orice FormăMaterială este asemeni unui iceberg; are o parte vizibilă, pe care o putem cunoaşte şio parte invizibilă ce produce stări neconceptualizate, pregătite pentru ca odată şi odatăsă devină la rândul lor Forme Materiale. Sau, cu alte cuvinte, orice Formă Materialănaşte lipsa de formă, care la rîndul său va conduce către noi forme, întreţinând astfelprocesul Dezmărginirii. Toate formele materiale ce pot fi cunoscute sunt aidoma unor teritorii ce seridică la suprafaţa haosului. „Ma position est suivante: toutes les choses qiu semblentposséder uns identité individuelle ne son que des îles, projections d`un continentsous-marin, et n`ont pas des contours réels.”117 ( Poziţia mea este următoarea: toatelucrurile ce par să aibă o identitate individuală nu sunt decât insule ce aparţin unuicontinent submarin, şi nu au contururi reale.) Ceea ce numim noi Haos, şi ne închipuim că este o stare de profundădezordine şi dezechilibru, este de fapt, punctul perfectei armonii şi stabilităţi, pentrucă Haosul conţine premizele întregului Univers Dezmărginit dar ne-conceptualizat, cualte cuvinte este întregul Univers în starea sa virtuală. Haosul nu poate fi dezordonat. El este o stare ne-conceptualizată a tuturorRealităţilor viitoare. Orice gest, orice idee, oricare acţiune, fenomen sau obiect existăîn Haos, în stare obiectivă ( abia starea aceasta este conformă cu sine însăşi, este116 Apollinaire, Poeme, traducere de Mihai Beniuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1963, p.47117 Apud Charles Hoz Fort, vezi Luis Pauwels şi Jaques Bergier, op. cit., p.207