Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

acumulărilor de energii în lungul unui lanţ de-a lungul căruia informaţiile puse înmişcare au preparat naşterea acelei acţiuni, produs, faptă, gând. Odată ce o strucutră de interferenţe s-a pus în mişcare, efectele ei nu mai pot fioprite până la întruparea materială, cosmică. Ele sunt rezultatul nevoii Universului dea se Dezmărgini cu orice chip, sub orice formă. Acţiunea, produsul, fapta, gândul suntpurtătoare de seturi informaţionale unice, specifice, ca atare ele ştiu şi îşi pot permitesă existe ca formă fertilă, generetaoare de comunicare. Ele nu simt nevoia să seexplice pe sine, ci să existe în sine, generând energii specifice cu un anume conţinutinformaţional capabil să întreţină funcţii particulare ce vor da naştere altor forme. Adevărata comunicare, aceea fertilă, modelatoare, unică, fundamentală, nu seproduce la nivelul semnului, ci la nivelul funcţiei. Ea apare atunci când se crează oanume diferenţă de potenţial între două entităţi. Cu cât diferenţa de potenţial este maimare, cu atât transferul se face la nivele profunde, esenţiale. La acest, stadiu alcomunicării se înlătură înţelesul, informaţia transferată prin acest proces nu trebuie săfie explicată, ea ştie şi revelează, declanşând un proces intim de modificare în FormaMaterială care a primit-o. Efectul unui astfel de transfer se resimte imediat în Forma Materială gazdă, iarnoi oamenii îl denumim: emoţie. Conţinutul unui astfel de transfer nu se cere explicat,înţelegerea se produce la nivele atât de fundamentale încât declanşează procesul deremodelare fără intervenţia conştiinţei. Putem spune că emoţia produce un efectmodelator dincolo de conştiinţă. Din nefericire, în lumea contemporană, se pare că a ţine minte tinde să devinăun stadiu din ce în ce mai important, în dauna lui a şti, şi această atitudinedistorsionează grav o sumă de valori fundamentale, valori ce stau la bazamecanismului comunitar, şi a căror modificări pune în circulaţie derivaţi seducătoridar goliţi de sens. Ambele procese, şi a şti, şi a ţine minte au importanţa lor în evoluţie. Daracesta este un mecanism de care ne vom ocupa ceva mai târziu, în ultima carte aacestei lucrări : ”Zgâriaciul lăudăros”. Totul sau Nimicul La nivelele fundamentale o quantă, devenită particulă, prin însăşi starea ei deinstabilitate, este însăşi semnul, comportându-se ca o entitate informaţională care înmomentul transferului ce se produce modifică funcţiile structurii gazdă. Frecvenţa sa

intră într-un proces de interferenţă cu o altă frevenţă, proces care stabileşte nouafuncţie a structurii care s-a format, iar pe măsură ce structura devine mai complexă şise organizează pe nivele de funcţii, procesele de interferenţă sunt la rândul lor tot maicapabile să atragă sau să elibereze tot mai multe frecvenţe purtătoare de informaţii. În stadiile acestea, de organizare tot mai complexă, Forma Materială devine ostructură de Realităţii, organizată pe nivele de complexitate, desigur începând cu celesimple, fundamentale şi complicîndu-se pe măsură ce relaţia Materie-Realitate devinetot mai sofisticată. Putem presupune, destul de lesne, că strucutrile organizatorice aleMateriei dezvoltă structuri de Realitate, ceea ce presupune că de fel nu este o singurăRealitate în Univers. Deci ar trebui să presupunem că există o comunicare peorizontală între variabilele unei matrici şi o alta pe verticală, cea care traversează toatăierarhia Formelor Materiale, de la cele fundamentale până la cele superior organizate. Circulaţia informaţiilor nu se mai face, în cazul structurilor complexe doar înurma unei singure diferenţe de potenţial, menită să dicteze sensul. Cu cât strucutradevine mai complexă, cu atât crează capacităţi de receptare a frecvenţelor simpatice,dar, în acelaşi timp devine ea însăşi producătoare de informaţii sensibile la diferenţelede potenţial ce apar în Realitate. Contrar aparenţelor, Materia nu este o entitate perfecţionistă, ci doarperfectibilă, ea nu caută să obţină o structură perfectă, capabilă să rezolve odatăpentru totdeauna problema comunicării, a prelucrării informaţiilor venite dintr-o starede dezechilibru sau alta. Pentru Materie esenţial este să creeze funcţiile capabile să prelucreze într-unanume mod informaţiile, urmând o ierarhie a gravităţii. Cu cât o informaţie este maigravă, cu atât Materia va da naştere unei, sau unor funcţii care s-o transforme înmaterialitate. Pentru acesta va folosi memoria inepuizabilă pe care o numim Haos, şicare păstreză în formă virtuală toate funcţiile necesare care vor deveni din inefabile,materialitate. Cu cât este mai complexă o funcţie capabilă să rezolve Nevoia unei stări dedezechilibru, cu atât informaţia generată de aceasta (de Nevoie) trebuie să cunoascăun proces de descompunere mai rapid, pentru a se ajunge la acel stadiu de graniţădintre Cosmos şi Haos de unde să înceapă reorganizarea structurii materiale. Cercetările fizicienilor ne arată că domeniul microcosmic este cu mult maicomplex, şi mai activ, decât ne-am închipuit, sau decât ne închipuim acum. Starea derelativitate a Materiei este cea care face ca aceasta să fie capabilă continu de

reorganizare. Tot ceea ce are formă, în fapt nu are formă, aceasta fiind mereu supusăreorganizării pentru a putea să rămână capabilă de a face faţă stării continui dedezechilibru a Universului. Nu este nimic paradoxal în această afirmaţie, şi ea nu se doreşte să fie omodalitate de a specula o argumentaţie. Aparenţa paradoxului este generată de faptulcă orice Formă Materială pare în lungul existenţei sale neschimbată, dacă nu ţinemcont de modificările impuse de evoluţia în timp. Un individ, pare a fi acelaşi tottimpul vieţii, un câine îşi menţine forma sa, un copac la fel. Putem spune acelaşi lucrudespre fiecare Formă Materială pe care o cunoaştem în timpul existenţei noastre. Doar că lucrurile nu sunt aşa! Pentru a putea face Realităţii, fiecare Formă Materială trebuie să sereorganizeze continuu. Procesele de reorganizare nu aparţin Întregului, care, de fapt,nici nu există, şi acum putem să dăm dreptate înţeleptului: o căruţă este formată dinroţi, loitre, oişte etc.; atunci unde e căruţa? Procesele de reorganizare se produc înnivelele structurii, iar reorganizarea străbate pe verticală Întregul, făcându-le continuucapabile să se adapteze Realităţii, care, la rândul ei funcţionează ca o strucutră ceacţionează asupra fiecărui nivel material. Şi iată că se impune, în momentul acesta o întrebare: noi de fapt ce suntemTotul, sau Nimicul? În lungul existenţei unei anume entităţi materiale, aceasta este capabilă sărecunoască anumite momente de transformare ce s-au produs în Sinele său, darpentru ca acestea să devină cognoscibile, o infinitate de procese de reorganizare s-auconsumat, până ce stadiul sesizabil a fost atins. Atunci, noi suntem rezultatul tuturoracestor procese, sau, dimpotrivă suntem cauza lor? Existenţa este rezultatul unor serii continui de momente ale Comunicarii,provocate de stările de dezechilibru pe care Dezmărginirea Universului le impuneMateriei. Limitaţi fiind, ne imaginăm mereu Dezmărginirea ca pe o expansiune, ca pe odilatare într-un spaţiu infinit, când în fapt, Dezmărginirea presupune o expansiune înSinele Materiei, pentru a genera noi funcţii şi, în consecinţă, noi dimensiuni. Pentru aputea realiza Dezmărginirea, Universul trebuie să-şi menţină o stare de circulaţieperpetuă a informaţiilor, doar în felul acesta Materia sa rămânând capabilă să sereorganizeze continuu, să se dezmărginească, să creeze continuu Realitate. „În«Principiile de biologie» Spencer susţine, ca şi în alte lucrări ale sale, că orice

agregat organic, la fel ca şi celelalte agregate, tinde să treacă de la simplicitatea saindistinctă, primitivă, la o complexitate mai distinctă, şi aceasta datorită diferitelorcantităţi şi specii de forţe, cărora părţile sale le sunt expuse. Spencer e de părere căstructura unui organism gravitează de la o stare omogenă indefinită spre o stareeterogenă definită şi că acest proces îşi acumulează efectele în generaţiile succesive,dacă forţele care îl produc continuă să lucreze.”196 Comunicarea este mecanismul prin care fiecare Formă Materială devinerelativul cuiva, dar mai ales relativul său, şi are capacitatea de a crea continuu scopuriîn urma momentelor de dezechilibru pe care Materia le suferă fără de încetare, înurma Dezmărginirii sale. Expresia pe care o are teoria relativităţi a lui Eistein ne poate duce uşor cugândul la principiul care face să funcţioneze un mecanism, la modalitatea depropulsare a unei structuri materiale către o anume ţintă. Privind lucrurile aşa, vitezaluminii devine o limită de neatins şi de neînţeles, o limită de care nici măcar nu avemposibilitatea de a ne apropia, iar relativitatea se transformă într-un proces foarte greude imaginat. Dar dacă, privim relativitatea ca pe un proces rezultat dintr-o atracţiegenerată de o diferenţă de potenţial, atunci lucrurile capătă cu totul alte definiri. În primul rând nu mai vorbim de un mecanism, ci de un organism, nu maivorbim de propulsie, de împingere, ci de atracţie, de chemare, şi nu mai putem vorbide o stare limită a vitezei, pentru că avem de-a face cu o pendulare între nefiinţare-fiinţare, iar viteza de extracţie, în cazul acesta, este cu totul inaccesibilă simţurilornoastre limitate. Noi cunoaştem viteza de deplasare a unei quante pe care o presupunem egalăvitezei luminii, dar viteza de deplasare a unei entităţi informaţionale generată de odiferenţă de potenţial, entitate care produce în final extragerea quantei şi atragereaacesteia către o anume Formă Materială ne este cu totul necunoscută şi de neimaginat.Quanta şi particula fundamentală, oricare ar fi ea, sunt entităţi informaţionaledetectabile, definibile, fac parte din lumea materială, din Coasmos, dar tot ceea cedepăşeşte acest teritoriu şi intră în Inefabil devine nedefinibil, nemăsurabil, indicibil. Noi putem măsura ceea ce se manifestă material, tot ce aparţine Haosului nuare reprezentare pentru capacităţile noastre de cunoaştere. Pur şi simplu, tot ce196 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.56.

aparţine Cosmosului ca entitate materială superior organizată, şi deci definită de legiale acestuia, anihilează treptat, pe măsură ce se îndepărtează de Inefabil, capacităţilede a percepe şi legi ale Haosului. Mai mult, tendinţa este de a ne separa de însăşilegile cosmice, în favoarea unora produse de noi, ca entităţi. Iată de ce, atunci când facem referire la anumite zone ale existenţei,vehiculăm, cu voie sau fără de voie, multe „zone albe” pe o hartă a cunoaşterii. Am ţinut să fac acestă precizare din convingerea că, atunci când vorbim deComunicare ne gândim mereu la partea vizibilă, cognoscibilă a icebergului, cea pecare am trnsformat-o încetul cu încetul într-o ştiinţă socială, şi pe care o socotim caparte a calităţilor cu care suntem înzestraţi. Ne vine greu să credem că avem de-a faceşi cu o parte invizibilă a Comunicării, o parte ce tinde să guverneze inefabilul şidatorită căreia se produc cele mai subtile procese la nivelele fundamentale aleMateriei. Referirea pe care am facut-o la teoria relativităţii a fost tocmai pentru că relaţiadintre relativi determină fundamental substanţa comunicării. Nu se produce o relaţieîntre o sumă de relativi fără un transfer de substanţă, şi fără declanşarea unor procesede reorganizare în urma acestei relaţii, rerganizare din care rezultă în final o asimilare. Datorită acestui mecanism, Universul reprezintă, în fapt, un număr finit deexistenţe ale formelor materiei ce tind continuu spre modificarea propriei lor Realităţi.Că o sumă de forme ale materiei dispar, că altele rezultă şi devin active sunt doarconsecinţe ale necesităţii de adpatare la o Realitate modificată de acţiunea Materieiasupra ei însăşi. Acesta este motivul principal pentru care structura Universului se manifestă cao alcătuire de nivele organizate nu în ierarhii, ci în capacităţi de comunicare. Fiecarenivel se manifestă ca o matrice generatoare de variabile rezultate din serii de asimilăriistorice, şi are legături de comunicare cu toate celelalte nivele, fie ele la nivelulconştiinţei, fie la nivele subtile ce ies din sfera conştiinţei. Dar nici o clipă nu se puneproblema unei ierarhii. Materia nu este organizată în ierarhii, ci în strucutri generate de funcţii,strucutri care sunt într-o relaţie deosebit de intimă. În sine, Universul este o singurăformă lipsită de conştiinţa de sine, aşa cum noi fiecare suntem, de fapt, entităţi lipsitede conştiinţa Sinelui. Dacă fiecare formă a Materiei ar avea conştiinţa Sinelui, totul ardeveni zadarnic. Preocuparea fundamentală a unei entităţi este să existe, ci nu să ştiemecanismul prin care există. Dacă o entitate ar căpăta conştiinţa Sinelui, acesta ar

deveni Realitatea sa şi ar face-o să se prăbuşească în ea, ar face-o propria sa captivă,tranformând-o într-un fel de gaură neagră. Ca atare, modalităţile de comunicare sunt fie la nivelul conştientului, şi sesupun voinţei, fie la nivelul inconştientului şi sunt guvernate de cerinţe venite dinprofunzimile Materiei, dar şi într-un caz şi în celălat sunt exterioare Sinelui. Sigur că cele mai manifeste, acelea care domină o existenţă, sunt cele care seconsumă la nivelul conştientului, dar asta nu înseamnă că sunt şi cele mai importante. Mai mult ca sigur, ele au rolul de a alimenta cu informaţii mecanismele decomunicare de la nivelele subtile, acelea ce au legături cu modificările survenite înintimităţile evoluţiei Materiei, şi sunt provocate de dezechilibre impuse deDezmărginire. Atâta vreme cât societatea omenească a fost, şi mai este încă, dominată despiritul mecanic, acela care hotărăşte că totul în Univers funcţionează asemeni unuimecanism, este foarte greu să depistăm funcţiile subtile generate de manifestareainefabilului. Preocupaţi fiind să definim principiile după care mecanismul funcţionează, sădescriem alcătuirea acestuia, să înscriem faptele în grile prefabricate, ne-am îndepărtat– şi continuăm să ne îndepărtăm – de principiile fundamental simple ale Existenţei. Cu cât societatea devine mai sofisticată, cu atât acestea sunt înlăturate, suntînlocuite cu derivaţi care au pierdut de mult legătura cu originea. Acest fapt modificăgrav mentalităţi şi conştiinţe, dă naştere unor convingeri strâmbe, iar inteligenţa, careeste însăşi substanţa subtilă a inefabilului, se lasă condusă în teritorii ale aberantului. Totul se supune din ce în ce mai mult principiilor impuse de existenţaartefactului: consumul, imaginea, produsul, banul, standing-ul, ideologia etc. nu suntdecât derivate ale unei raportări directe la acesta, şi o negare a principiilorfundamentale de existenţă în Univers. Principii ce sunt din ce în ce mai subtil ascunse de manifestările spirituluimecanic, care ne impune să credem că totul funcţionează pe baza agregării unorsubansable. Dacă pun două subansable într-o relaţie, voi obţine un proces controlabilşi previzibil într-o proporţie oarecare, decretează un astfel de principiu, care înlăturăcu brutalitate manifestările subtilului, inefabilului, adică a ceea ce este fundamental înexistenţa Materiei.

Principiile fundamentale ale Comunicării sunt înlocuite de principiileRelaţionării, ceea ce presupune că mecanismelor reorganizării Materiei le suntpreferate mecanisme ale conservării formelor previzibile pentru rezultate previzibile. Reorganizarea presupune tendinţa către aspectele insolite ale Realităţii, aceleacare pot genera momente noi ale Dezechilibrului, momente care tind către impunereaunor funcţii noi, proaspete. Relaţionarea, în schimb, este dominată de legi care decidnorme severe de funcţionare a unui mecanism, de conservare a unor funcţii unice petoată durata existenţei acestuia, în aşa fel încât să nu se iasă sub nici un chip dinpreviziune. În felul acesta, omul devine agentul cel mai nociv al Existenţei, se desprindedin relaţiile pe care Universul le întreţine şi-şi crează propriul său Cosmos, tot mailipsit de Haos, deci tot mai mortal. În acest moment sunt tentat să introduc un capitol în acestă lucrare, capitolcare să încerce să zugrăvească, în cele mai sumbre şi disperate nuanţe, nenorocirile cestau gata-gata să se abată peste societatea omenească, peste aroganţa cu care aceastadecide că nu mai merită să aparţii unui Univers, ci că ai toate condiţiile şi calităţile să-l creezi tu, după chipul şi asemănarea ta. Să militez, ar trebui, pentru revenirea la vechile legături ale omenirii, aceleacare întăreau umanitatea, dădeau suculenţă existenţei şi ne determinau să perindămprin viaţă cu înţelesuri venite din străfundurile unui Univers ce se bizuia pe noi. Dar toate acestea sunt inutile, pentru că energiile ce domină lumea omuluiastăzi sunt în deplină formă a expresiei. În cazul acesta, cu toţii suntem surzi, orbi şimuţi, curgem în apele timpului la fel cu toţii, către o zare pe care nu o ştim şi care nune doreşte. Iată de ce, capitolul de imploarţii va lipsi din această carte şi voi continua săîncerc a dovedi că datorăm Comunicării, dar şi că aceasta ne foloseşte pentru a puteamenţine activă circulaţia informaţiilor în Sinele Materiei. Şi noi, şi ceea ce cunoaştem suntem forme care au luat fiinţă dintr-oNecesitate oarecare a Universului care se Dezmărgineşte continuu, creând anumespaţii insolite de unde se ivesc funcţii care duc la creare unor Forme Materiale meniresă înlocuiască Lipse de el ştiute, dar în mod cert ivite din nevoia ca orice informaţiesă circule în întreaga sa Materie, fără osebire de conţinutul ei, de importanţa ei, saude insolitul formei. Atâta vreme cât vom rămâne parte a mecanismului deDezmărginire, utili prin modalităţile adecvate de a păstra circulaţia informaţiilor

necesare Materiei, Universul ne va permite să zburdăm în câmpiile sale nemăsurate.Dacă nu, nu. Dacă vom continuăm să gândim Universul ca pe un mecanism şi nu ca pe unorganism, vom călca în străchini către orizonturi ce nu există şi ne vom perpeli,cercând mereu să dregem busuiocul, tot mai departe de fericirea al cărui mecanism îlcăuta Bhudda şi pe care o sperăm cu toţii. De fapt, relaţia Formei Materiale cu Universul este adioma descrierii pe care oface Domnul Shakespeare: „Nu poţi spăla cu lacrimi un râu neizbăvit Există viermi în flori, noroaie-ascunse-n ape, Nori şi eclipse-ncarcă al aştrilor zenit, Cu umbre ce-ar putea meteahna s-o adape. Toţi oamenii greşesc şi eu aduc căinţei Tribut, tot căutând prin vagi alegorii Să neg că-ntre păcate stă demonul dorinţei, Făcându-mi mintea dreaptă codoş al inimii. Se-ntâmplă azi în mine ca-ntr-un război civil Chiar împotriva-mi să pledez cu ură, Căci gândul mă tradează şi apără servil A trupului chemare şi-a dragostei măsură. Cum aş putea să vreau de tine să mă rup Când mi-ai răpit şi inimă şi trup.”197 Dacă e să ţinem seama de toate aceste fapte, ar trebui să devenim conştienţi defaptul că nu noi am creat Comunicarea, ci că suntem rezltatul ei, că fiecare dintre noieste, în acelaşi timp un momemnt al manifestării Universului, dar şi al Haosului, ce aunevoie permanentă de expresii materiale care să le menţină sensul Devenirii. Suntemşi Totul şi Nimicul, supuşi legăturilor de neevitat, tiranice cu toate celelalte Forme197 Willam Shakespeare, Şase sonete, traducere de Ilinca Bernea, Bucureşti, Editura Équivalence,ediţia electronică, 2002.

Materiale. Iată de ce e necesar ca fiecare schimbare petrecută aiurea în Univers, fie eacît de aparent lipsită de importanţă, să ne reorganizeze în mod specific structura. Doar datorită circulaţiei informaţiei în întreaga structură materială aUniversului rămânem capabili să producem la rândul nostru informaţii specifice pecare să le facem să funcţioneze în beneficiul relaţiei Materie-Realitate. Multe dintre informaţiile care străbat Materia nu le percepem la nivelulconştiinţei, a raţiunii. Ele sunt informaţii specifice, rolul lor este de a răspunde unordiferenţe de potenţial generate de un anume nivel al strucutrii ce suntem. Cu câtForma Materială este o structură mai sofisticată, deţinătoarea unui anasamblu maiorganizat şi mai eterogen de funcţii, cu atât ea pierde capacitatea de fi conştientă de omulţime de informaţii care o reorganizează continuu. Cu cît strucutra materială este mai complexă şi mai străbătută de categoriistratificate de informaţii specifice, cu atât aceasta are nevoie de un organism care săgestioneze funcţii produse de Inefabil, care să poată relaţiona rezultatelereorganizărilor repetate, şi astfel se naşte intelectul. Intelectul, care nu este specific şiparticular omului, el se dezvoltă asemeni Formelor Materiale, mereu în legătură cuRealitatea şi cu funcţiile formei. Intelectul unei celule trebuie, este imperios, se impune să rămână capabil de agestiona funcţiile acesteia şi de a o adapta la Realitatea pe care aceasta o percepe.Dacă o celulă ar avea un intelect omenesc s-ar pulveriza pur şi simplu din cauzaconflictului dintre aspiraţii şi capacităţi, conflict care ar pune celula în imposibilitateade a se adapta unei anume Realităţi specifice, dar asta nu înseamnă de loc că ea nuare intelect şi, mai ales, că nu furnizează informaţii. Fiecare celulă din corpul nostru este producătoare de informaţii, informaţiispecifice ale unui sistem matricial care organizează un anume nivel, satisfăcândanumite funcţii. Ele, funcţiile, determină atât diferenţele de potenţial, ce reclamă unaflux de informaţii din exteriorul lor, cât eliberarea de informaţii către diferenţe depotenţial venite din sistem. Astfel, putem afirma că suntem străbătuţi de Haos înfiecare moment al existenţei noastre, Haos care ne ajută să devenim continuu alţii,mai adaptaţi Realităţii cuprinse în noi, dar, mai ales, tot mai eterogeni. Cu alte cuvinte Nimicul contribuie continuu la organizarea Totului. Făsă sensibilitatea inefabilului, Materia ar fi lipsită de calitatea reorganizării.O formă odată creată ar rămâne în aceeaşi stare, refuzând să primească sau să emităinformaţii, ceea ce ar determina inexistenţa cunoaşterii.

Ca atare, practic, Universul ar fi un dat inexistent, o cantitate anume de FormeMateriale veşnice, oarbe, surde şi mute, forme care nu ar şti nimic una despreexistenţa cealeilalte. Mai grav, Universul ar fi lipsit de dimensiunile care-i determinăsensul Sinelui, ceea ce ar însemna inexistenţa Dezmărginirii. Practic, fără comunicare, Materia ar fi expresia veşnică şi lipsită de existenţă aNimicului. În Universul nostru, cel al comunicării, Nimicul este categoria din care potfi extrase, sau pot fi virtualizate funcţiile reorganizării Formelor Materiale. Două suntentităţile importante în acest mecanism: carbonul, care cu cei şase eletroni ai săiformează structuri materiale deosebit de stabile, şi hidrogenul care, având un singurelectron este momentul slab al oricărei structuri, putând fi oricând smuls, iar strucutradeterminată să se reorganizeze, ceea ce permite ca informaţia să aibă un rol activ înexistenţa creativă a Formelor Materiale. Sensul reorganizării – fie determinat de nevoia compunerii spre sisteme maicomplexe, fie impus de descompunere – este dictat de valoarea dezechilibrului caregenerează diferenţele de potenţial. Dacă diferenţele de potenţial sunt puternice,Materia se va reorganiza deosebit de activ, tinzând mereu să compună forme adaptateRealităţii, atunci când diferenţele de potenţial îşi pierd intensitatea, forţele dininteriorul strucutrii încep să impună descompunerea, reducând Materia la elementelece pot fi asimilate în Haos. Drumul ese parcurs în sens invers şi Totul devine o stare a Nimicului. Dar nimic din toate acestea nu ar posibil fără circulaţia informaţiei în întregSinele Materiei, de la momentul quantei, până la structura inimaginabil de complexăa Materiei în sine, totul depinde de circulaţia informaţiei care determină reorganizareaacesteia, şi care se comportă continuu ca o entitate unică, dependentă de stareafiecărui element ce intră în compoziţia sa. Nu trebuie, de loc, să ne înduioşăm şi săcredem vreo clipă că există subiectivism, emoţie, sentiment de apartenenţă în toatăaceastă poveste. Oricare ar fi sensul Dezmărginirii el este bun pentru Materie, eldetermină o expansiune a Sinelui său, în sine. Câte categorii de Forme Materiale apar şi dispar în această poveste, şi câtetendinţe de Expansiune se închid în favoarea altora sunt tot atâtea lipse de sens şi deconţinut pentru Materie. Existenţa şi Non-existenţa sunt categorii care nu aparţinMateriei, ci Formelor Materiale, ceea ce intră într-un cu totul alt registru de exprimareal funcţiilor.

Jocul continuu al Totului şi al Nimicului reprezintă modul prin care Materia îşipăstrează neîncetat prospeţimea. Desigur poate fi acuzată de toate ne-calităţile, ce facde rusine un spirit al Formei Materiale: este nehotărâtă, înşelătoare, capricioasă,infidelă, perfidă, neloială etc., dar toate acestea o ajută să rămână mereu capabilă de arenaşte în forme tot mai adaptate Realităţii ivită din propria-i moarte. Inefabilul, Subtilul, Sublimul. Gingaşe inexistenţe. Am în mână o fotografie. Sunt eu tânăr, foarte tânăr. Pe vremea când maicredeam că voi putea împlini speranţa părinţilor mei: să ajung intelectual. Din nefericire pentru ei, n-a fost să fie. Privesc această fotografie şi ştiu. Ştiu unde sunt, ce gândeam atunci, cine erauceilalţi, ce erau ei, ce s-a întâmplat cu ei în cursul vremii etc. Ştiu multe lucruri, dintr-o dată. Fotografia aceasta îmi comunică o sumă de informaţii, pe care la vremeaaceea, atunci când ea a fost făcută, nu le ştiam. Nici înainte de a privi fotografia nu leştiam, cu toate că le ştiam. Doar contactul cu fotografia mi le-a relevat şi am începutsă le ştiu. Diverse stări se nasc şi mor în mine, în funcţie de evoluţia informaţiilor cevin din fotografie, se succed cu repeziciune. Adevăruri subtile legate de semne, ce în timpul acela nu-mi spuneau nimic, mise arată. Evoluţia faptelor capătă alte înţelesuri şi toate acestea împlinesc o staresublimă de revelaţie, o stare adâncă ce pentru un timp mă ţine într-un contat puterniccu trăiri emoţionale venite din timpuri, care-mi luminează lanţul unor fapte alminteriumbrite până în clipa când am privit fotografia. Emoţiile produc revelaţii despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla, doarmodificând foarte puţin o hotărâre, o acţiune, un gând, o relaţie etc. Se împlineşte oimaginea despre un Eu posibil, un alt Eu, paralel, care ar fi avut o altă existenţă. Nu ştiu dacă regret, sau nu, ceea ce ştiu este că o sumă de emoţii mă ţin legatde anumite semne ale unei existenţe care s-a consumat, dar împlinesc şi traseul uneiexistenţe virtuale care nu a avut şansa să se perinde prin spaţii şi vremi. Între mine şi fotografie s-a consumat un act de comunicare, iar acest lucru afost posibil datorită faptului că: în materia pozei au fost înglobate o sumă de semnecare împlinesc o virtualitate inefabilă. Aceste semne, stăpânesc, acum peste timp, un mecanism al subtilului ce creazărelaţii între fapte şi mă fac dintr-o dată să fiu străbătut de fiori sublimi. Nu vorbesc desublimul definit de Edmund Burke, sau poate că da, dar pentru că îl trăiesc acum, îl

resimt cu mult mai personalizat, mai intim, mai definitoriu pentru ceea ce sunt, şipentru diferenţa dintre mine cel de acum şi cel ce aş fi putut să fiu, de altfel m-aş ficomportat. Eu sunt un întreg doar cu toate aceste virtualităţi ce ar fi putut să devinăRealităţi şi care păstrează această şansă încă vie, chiar dacă limitele mele respingacest adevăr. „Ce condiţionează, în ultimă instanţă, acest întreg? Este o unitateoriginară, aşa-numita de Kant «unitate sintetică originară de apercepţie». Iaraceastă unitate este intelectul însuşi! Notează undeva Kant (nota de la pag. 116). Esteanume acel Ich denke, care însoţeşte toate reprezentările noastre sensibile oriintelectuale, un soi de cogito, cu totul altfel obţinut şi valorificat decât cel cartezian.Un intelect care şi-ar da singur diversul, spune Kant ( Ibid., p.118), n-ar avea nevoiede apercepţia pură. Dar inelectul uman nu-şi dă diversul, ci îl primeşte; judecata –exerciţiul intelectului – este tocmai mijlocul de a reduce «cunoştinţe» date subunitatea obiectivă a apercepţiei.”198 Relaţia mea cu fotografia a respectat toate regulile comunicării; a existat unconţinut informaţional, un sitem de semne şi o relaţie de transfer. A existat un emitent,un receptor şi o diferenţă de potenţial declanşată de entitatea care sunt eu în acestmoment şi sistemul de informaţii cuprins în sistemul de semne al pozei. Relaţia de comunicare presupune obligatoriu prezenţa celor trei stări almateriei: Inefabilul, Subtilul şi Sublimul, trei stări energetice care exclud prezenţamasei în desfăşurarea actului. Prezenţa masei nu ar face altceva decât să fixeze într-oformă unică, particulară, singulară întregul act al comunicării, excluzând posibilitateavariabilei, lucru esenţial pentru comunicare. „ Pe mal găsirăm urma unui foc. Cenuşă, cărbuni şi lemne arse – iată ce amobservat eu; Dersu însă văzu mai multe. Mai întâi că se făcuse foc de mai multe ori înacelaşi loc. Înseamnă că aici era un vad permanent. Apoi, Dersu ne spuse că ultimaoară făcuse foc un singur om, şi asta cu trei zile în urmă. Era un chinez bătrân, unvânător, care nnu dormise toată noaptea, iar dimineaţa nu se putuse hotărî să treacărâul şi se înapoiase. Că fusese aici un singur om, se putea şti, să zicem, pentru că penisip nu era decât un singur rând de urme. Că nu dormise, se vedea după faptul cănu-şi înjghebase nici un loc de dormit lângă foc; că era vânător, Dersu a tras198 Constantin Noica, Op. cit., p.59

concluzia după beţişorul de lemn cu cioplituri, folosit de obicei la capcanele deanimale mici. Că era chinez, aflase după încălţămintea aruncată şi după felul încare-şi făcuse tabăra. Toate erau limpezi, dar de unde ştia că cel care fusese aici erabătrân? Neputând găsi dezlegarea, i-am cerut lămuriri. - Cum la tine atâţia ani în munţi merge şi nu este înţelege?, mă întrebă larându-i, ridicând de jos încălţămintea. Era veche, reparată de mai multe ori, găurită. Pentru mine conta numai faptulcă omul o aruncase fiind prea prăpădită. - Tot nu înţelege?, continuă să se mire Dersu. Oameni tânăr mai întâi rupevârful, iar bătrân totdeauna rupe tocul. Ce simplu! Era suficient să bagi de seamă cum calcă un tânăr şi un bătrân, casă vezi că tânărul umblă uşor, aproape pe vârfuri, iar bătrânul calcă pe toată talpa,apăsând mai mult pe călcâie.”199 Două intelecte diferite percep diversul în funcţie de întregul lor mod de aexista definit de scopul şi de nevoile lor. Ceea ce înseamnă cu un sistem de semneconţine un număr infinit de virtualităţi, ce devin expresii doar în funcţie de calitateadiferenţei de potenţial creată între receptor şi emitent. Or, diferenaţa de potenţial estemanifestă chiar de la nivelul qunatei, ceea ce înseamnă că ea este o modalitate careevoluează asemeni sistemului de comunicare, devenind din ce în ce mai complexă, pemăsură ce Materia se organizează superior. Dacă afirmaţia lui Holbach : „Oricum, dacă am fi nevoiţi să mergem cuimaginaţia până la originea lucrurilor şi la leagănul genului uman, vom spune căeste probabil ca omul să fi fost o urmare necesară a formării globului nostru, sauunul din rezultatele calităţilor, proprietăţilor şi energiei de care el este capabil însituaţia sa prezentă; că s-a născut ca bărbat şi femeie, că existenţa sa estecoordonată cu aceea a globului, că atât timp cât va dăinui această coordonare,specia omenească se va conserva, se va răspândi, pe baza impulsului şi a primelorlegi care l-au făcut odinioară să apară; că dacă această coordonare ar înceta, saudacă pământul deplasat ar înceta să primească aceleaşi impulsuri de la cauzele careacţionează actualmente asupra lui şi care îi dau energia, specia omenească s-arschimba, pentru a face loc unor fiinţe noi, capabile să coordoneaze cu starea care ar199 V.K. Arseniev, Op. cit., pp.103-104

urma aceleia pe care noi o vedem că dăinueşte acum.”200 - este adevărată, atunciprincipiul este respectat în integralitatea mulţimii de Forme Materiale. Ceea ce presupune că, în scara evoluţiei Materiei spre Dezmărginire vom găsiprocese şi forme ce se repetă în structuri modificate, primitive, involuate, de la care sereia o anume direcţie atunci când un moment de dezechilibru o impune. Ar trebui să presupunem atunci existenţa unei comunicări prin sisteme desemne şi la alte nivele ale organizării materiei, ceea ce este fapt dovedit: „Pentru a daindicaţii precise, cercetaşele sosite în stup execută pe un fagure un dans în cerc carestimulează şi excită alaiul albinelor aflate în jurul lor. (...) După ce descriu un cerc pesuprafaţa fagurelui, acele albine cercetaşe execută cu abdomenul mişcări balansate,indicând sursa de hrană aflată la depărtare de 100 m de stup. Mişcările executate seaseamănă cu două semicercuri alăturate care au diamentre apropiate unul decelălalt, şi pe ale căror forme fac cu abdomenul mişcări tremurătoare. Primulsemicerc coboară de sus în jos, iar cel vecin, al doilea, în sens invers, urcă de jos însus. Cu cât mişcarea tremurândă a cercetaşei şi durata cursei balansate a celor douădiametre va fi mai mare ca număr de tremurături, cu atât albinele din alaiulînconjurător vor fi mai numeroase. De asemenea, cu cât distanţa spre sursa de hranăeste mai mare, cu atât mişcările tremurânde ale abdomenului sunt mai mari şi mailente. O serie de cercetători au descoperit că odată cu executarea acestui danstremurător, albinele emit nişte sunete repetate asemănător zgomotului produs de otobă. . Această succesiue de tonuri o emit în raport de depărtarea locului de cules,însoţind dansul ca un acompaniament. Mai mult chiar, pentru ca alaiul să fie precisinformat, însoţitoarele repetă mişcările balansate şi cu cele două antene. Emitereatonunrilor este semnal de mobilizare a albinelor aflate în stup şi care urmează săplece la cules. Cercetătorul Stanola a detectat 20 de tonuri diferite de bâzâit în stuppe care le-a caracterizat ca tot atâtea manifestări diferite. Se poate spune – ziceautorul ceh – că multe manifestări sonore au pentru albine o importanţă biologică,servind la înţelegerea reciprocă. Albinele percep undele sonore chiar în timpulzborului, ceea ce le ajută la orientarea în spaţiu şi evitarea obstacolelor.În ceea ce priveşte direcţia de urmat, albina cercetaşă dă indicaţii în funcţie depoziţia soarelui, iar prin dansul său indică unghiul de zbor pe care trebuie să-l200 Holbach, Sistemul naturii, trducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p.110

parcurgă până la sursa de hrană. După observaţiile lui von Frisch, albina cercetaşăîncepe dansul astfel încât culegătoarele – la ieşirea din stup – să vadă soarele dinaceeaşi parte aşa cum l-a văzut ea în cursul zborului său de cercetare de la stup lalocul de cules. Când soarele este ascuns în nori, ele se călăuzesc analizând luminapolarizată, care le dă posibilitatea să afle locul soarelui, receptând razeleultraviolete. Când distanţa până la sursa de hrană este de peste 100 m, mişcăriletremurătoare ale abdomenului sunt în număr de 9-10 pe secundă. Pentru 500 mdistanţă, albina face şase mişcări; pentru 2000 , numai două, iar la 10 000 m eleexecută numai o singură mişcare pe secundă, foarte lentă. Mişcările tremurătoareindică distanţa, iar mişcarea în linie indică direcţia pe care culegătoarele vor trebuis-o urmeze. Dacă locul hranei se află în direcţia soarelui, dansul este orientat sprepartea de sus a fagurelui; când soarele se află în partea opusă, dansul este orientatînspre partea inferioară a acestuia. Indicaţiile date nu reprezintă pentru albinedistanţa în metrii, ci în raport de cheltuiala de energie necesară parcurgerii distanţeide la locul de cules, deci a consumului de miere din guşă.” 201 Albinele folosesc, deci, sisteme de semne în comunicare. Sisteme de semnevizuale şi sonore. Ceea ce presupune existenţa unui limbaj complex, organizat pe maimulte paliere de exprimare. Există atât un emitent, cât şi un receptor care trebuie săse integreze într-un univers comunicant al unor semne purtătoare de informaţiiprecise. Asta presupune existenţa unui organ de codificare, ca şi unul de receptare alinformaţiilor. Albina cercetaşă trebuie să ştie să codifice informaţiile dându-le formaprecisă a unor anumite semne, iar albina receptoare, trebuie să ştie să decodificesemnele şi să le transforme în informaţiile utile. Dar, ca orice sistem comunicant, şi cel al albinelor este firesc să conţinătrădări, trădări ce se nasc în lanţul: inefabil-intelect-organ emitent-organ receptor-intelect-inefabil. Şi dacă există aceste trădări, în mod obligatoriu trebuie săpresupunem existenţa unei subiectivităţi care să aibă capacitatea de a corecta, sauagrava erorile venite din lanţul comunicării.201 Constantin L. Hristea, Stupăritul nou, Bucureşti, Asociaţia Crescătorilor de Albine –Redacţia revistelor spicole. 1979, pp. 179-180.

Iată o nouă pre-judecată ce se clatină: subiectivitatea nu este o calitateexclusiv umană. Ci este o calitate a variaţiei, ea permite fiecărei variabile dintr-omatrice să compună-descompună o informaţie în funcţie de scopul şi modul în careeste organizată propria-i existenţă, dar şi propria-i strucutură. Datorită subiectivităţii, adaptarea Materiei la Realitate va adânci porcesul deexpansiune în Sinele acesteia. Fiecare act subiectiv devine o posibilitatea de adeschide o nouă cale spre expansiunea materiei în Sinele său. Iată de ce materia nu-şi poate permite să nu conserve toate Formele Materialela care a ajuns, pe care le-a creat. Cele care vor fi dispărut şi-au transferat întregsistemul informaţional într-o sumă de alte matrici, capabile să producă un număr maimare şi mai performant de variabile. Hotărât lucru, încep să cred tot mai mult în spusele înţeleptului oriental carecrede că: Universul nu are nimic spectaculos în exteriorul Meu, ci, Scopul săuadevărat este în Mine. Acest fapt ar trebui să mă hotărască să dedic eforturi aprigeprocesului de a mă înţelege, de a crea o relaţie trainică cu ceea ce se petrece în Sinelemeu, care nu este altceva decât – în întregime - o formă particularizată a SineluiUniversului. Şi totuşi, îmi este greu să fac acest lucru, alunec mereu către momentele defals, de seducător abandon spre fructele ireale ale unei existenţe exterioare, care măcheamă cu o mai mare forţă spre ceea ce nu există de fapt în relaţie cu mine, ci doarcu exteriorul meu, cu existenţa altor variabile. Şi atunci, se petrece ceea ce ne descrieDomnul Kant: „Nu voi ţine seamă aici de toate acţiunile care sunt cunoscute ca fiindcontrare datoriei, deşi dintr-un punct de vedere sau altul ele pot fi utile; căci în cepriveşte aceste acţiuni nici nu se pune măcar problema, dacă au fost săvârşite dindatorie, deoarece ele sunt în contradicţie cu datoria.”202 Cele două situaţii citate mai sus: analiza urmelor făcută de goldul Dersu şidansul albinei cercetaşe sunt rezltatul unor atitudini de informare. Atât Dersu, cât şi albina cercetaşă, analizează semnele dintr-un mediu al uneiRealităţi anume, pentru a extrage din ele informaţiile cele mai importante, informaţiipe care apoi le transmit celorlalţi.202 Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Nicolae Bgdasar,Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1972, p. 14

Ambele modalităţi de informare, fie cea prin cuvinte a lui Dersu, fie prinsistemul de semne vizual şi sonor al albinei, exclud implicarea emoţională. Semnelevenite din mediu sunt informaţii care vor contura o anume atitudine comportamentalăîn viitor. Informarea are o funcţie exclusiv utilitară, cu scop precis, şi anume acela de astabili o relaţie cât mai corectă cu mediul. Putem spune că, vehiculul folosit pentrutransmiterea datelor culese din mediu sunt informaţiile, şi nu emoţiile. Ceea ce face săapară şi mai clar faptul că există o diferenţă marcantă între comunicare şi informare. Comunicarea, produsă prin emoţii, contribuie la remodelarea strucutrii uneiForme Materiale, pentru armonizarea acesteia la condiţiile unei Realităţi. Informarea, în schimb, prelucrează datele oferite de un anume mediu în carecoexistă atât emitentul cât şi receptorul. Ca atare, informarea nu presupune nici unproces de remodelare a strucutrii Formei Materiale, ci doar prepararea acesteia pentruo acţiune oportunistă asupra elementelor unui aume mediu dintr-o Realitate. Popasul bătrânul vânător chinez, sau prezenţa/absenţa unor flori melifere suntinformaţii care decid comportamentul grupului în viitorul apropiat. Contactul celordoi eroi: Dersu şi albina culegătoare, cu ansamblul de semne prezent într-o Realitate,îi face pe aceştia să perceapă strucutra unui sistem informaţional. „..., am consideratcorpul viu ca pe un fel de centru de unde se reflectă asupra obiectelor înconjurătoareacţiunea exercitată de obiecte asupra sa: în această reflexie constă percepţiaexterioară.”203 – ar spune Bergson. Cele două entităţii, datorită nevoii de informare, devin două diferenţe depotenţial care pun în mişcare mesajul din mediul unei Realităţi. Se crează, astfel, unsistem de informare: structura de semne din Realitate, altminteri neutră, devine unemitent care eliberează informaţii către un receptor. Semnele dintr-o structură devin elemente ale unui mesaj doar în prezenţa unuireceptor, care datorită unei nevoi oarecare crează o diferenţă de potenţial. Informaţiava declanşa în acesta din urmă, în receptor, un proces de analiză a semnelor, menit să-l adapteze la noua situaţie comunicată de emitent. Doar că, procesul de analiză nu implică şi unul de reorganizare a Sinelui, astructurii sale, ci va fi unul de adaptare la influenţele exterioare venite din mediu. Nu203 Henri Bergson, Op.cit., p.47.

trebuie nicidecum să confundăm mesajele venite din Mediu, cu cele venite dinRealitate, chiar dacă de multe ori ele par să se confunde. Mesajele venite din Mediu ne informează asupra stării celorlalte entităţi aleRealităţii şi a relaţiilor lor. Mesajele venite din Realitate produc emoţiile, care vor reorganiza strucutraFormei Materiale şi, ca o consecină, procesul de cunoaştere. „Cunoaşterea ca relaţie între semnal şi mesaj se realizează numai în anumitecondiţii fundamentale, de care omul devine conştient pe calea unor analize logice,elaborate strict în cadrul şi în limitele experienţei sensibile. Indiferent despre cesemnal ar fi vorba şi indiferent despre ce mesaj corespunzător s-ar discuta, condiţiilefundamentale sunt aceleaşi. Generalitatea, obiectivitatea, necesitateaapopdicticitatea şi stringenţa acestor condiţii fac din ele înseşi fundamentelecunoaşterii umane.”204 Virgil Stancovici ne vorbeşte despre un poroces care seproduce după cunoaştere, după ce emoţia a remodelat structura nostră materială, a„acordat-o” la noile condiţii ale Realităţii. Abia atunci, în noile condiţii, relaţiileinformaţionale se vor modifica la rândul lor şi vor da naştere unor procese oportunistede o altă calitate. Cunoaşterea în sine este un procces deosebit de subtil, care aparţinecu mult mai mult zonei Inefabilului, decât celei a materialului, în cazul nostru araţionalului. Dar noul statut la care a fost adusă strucutura noastră materială, princunoaştere, va declanşa o sumă de porcese oprtuniste pentru a se „acorda” cât mairapid şi mai fidel unor condiţii ale momentului de Realitate, ale mediului. Semnalele din Mediu produc acţiuni, cele venite din Realitate emoţii. Ca atare,Informarea este menită să ne determine la acţiuni de producere a unei forme capabilesă se armonizeze cât mai fiedel Mediului. Cunoaşterea, în schimb, ne reorganizează pentru a prepara permanentcapacităţi ale structurii noastre materiale de a percepe semnalele venite din mediu saudin Realitate, Consecinţa este faptul că suntem capabili atât să fim subiecţii unuimoment de Dezmărginire, cât şi să producem un nou moment al RealităţiiDezmărginite. Pentru a se produce un proces de reorganizare la nivelul Sinelui este nevoie castructura de semnale a unui mesaj să declanşeze emoţia; adică să producă starea de204 Virgil Stancovici, Op. cit., p.42.

dezechilibru care să impună diferenţe de potenţial în interiorul Sinelui şi să provoacecirculaţia unei unde energetice, capabilă să tindă a produce armonie, în totalitateastrucutrii respectivei entităţi. Toate elementele capabile să producă Dezmărginire sunt creatoare de emoţieşi în consecinţă de plăcere. Plăcerea este marea şi subtila, ademenitoarea capcană aUniversului, instrumentul cu care acesta îşi determină Formele Materiale să se supunăporcesului de cunoaştere, care de cele mai multe ori este însoţit de consecinţeneplăcute, dureroase. Dacă procesele esenţiale ale cunoaşterii, procese care provoacă cel mai adeseaun moment de Dezmărginire: procreaţia, revelaţia, iluminarea etc. nu ar fiproducatoare de emoţii care să genereze plăcerea, acestea ar fi evitate de către oriceFormă Materială. Plăcerea este însă capcana pe care Dezmărginirea o întinde Formelor Materialeşi ea nu poate fi ocolită datorită ademenirii, acea stare devastatoare, producătoare deslăbiciuni. Cu toate strădaniile gânditorilor din Evul Mediu, atunci când au existatpreocupări intense pentru a desluşi tainele ademenirii, nu s-a putut defini cu exactitateun astfel de proces, nu s-a putut descompune macanica sa. Tot aşa cum nu poate fi definită cunoaştrea, emoţia, atracţia subiectivă, dar şimulte alte procese care se definesc ca şi dimensiuni ale Inefabilului. Albina sau Dersu, în condiţiile descrise, sunt doar entităţi permisive, carefacilitează accesul conţinutului unui mesaj creat de sistemul de semne din Mediu, nicio plăcere nu se produce, nici o emoţie nu se naşte, iar consecinţele sunt doardeclanşarea unor acţiuni de armonizare a entităţilor respective la condiţiile existenteîn Mediu. Nu se produce nici un fel de modificare a Sinelui, ci doar sunt folositeabilităţi dobândite prin vechile procese de cunoaştere. „O. Costa de Beauregard semnalează două semnificaţii principale alenoţiunii de informaţie: informaţia dobândire de cunoştinţe şi informaţia putere deorganizare.”205 Niciuna dintre aceste stări ale informaţiei nu include emoţia, ci doaratitudinea, în consecinţă, niciuna dintre entităţi nu va tranversa procese dereorganizare a Sinelui, ci va produce acţiuni de modificare a relaţiilor sale cu Mediul.205 Virgil Stancovici, Filosofia informaţiei, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p 18.

Desigur, însă, că aceste două stări: cea de reorganizare a Sinelui şi de acţiune asupraMediului, sunt într-o relaţie foarte strânsă şi depind esenţialmente una de alta. Toate acţiunile unei entităţi materiale asupra Mediului sunt consecinţa unuimai vechi proces de reorganizare a Sinelui şi, deci, o formă prin care acesteacontribuie la reconfigurarea continuă a Realităţii. Ca atarea, fiecare Forma Materialăse comportă unic şi, pe toată durata existenţei sale, este Universul însuşi, fiindpurtătoarea unor teribile forţe care pot aduce modificări atât de grave în parcursulDevenirii, încât consecinţele să fie ireparabile. Şi asta nu pentru că ar fi expresia uneiforţe de neconceput, ci pentru că subtilitatea lor le face atât de insinuante, încâtacţiunea lor nu poate fi oprită într-un anume timp util. Adevărata putere a acestor forţevine din deosebita lor capacitate cumulativă, care, împreună cu subtilitateamanifestării, produc acele tendinţe ce nu mai pot fi oprite decât atunci când conţinutuls-a consumat în întregime. Din fericire, mecanismul relaţiei informare-cunoaştere este dominat de primultermen şi atenţia fiecărei entităţi este îndreptată, mai ales, spre acţiunile de modificarea Mediului, ceea ce contribuie la distanţarea continuă a Sinelui de Sine, de relaţiaSinelui cu exteriorul fiinţei, adică cu Mediul. Cu cât relaţia Sinelui cu Mediul este maistrânsă, Forma Materială va fi atrasă tot mai adânc în capcana oprtunismului,dezvoltând forme din ce în ce mai perfecţionate ale acestuia, dar tot mai depărtate deesenţa Sinelui. Oportunismul este modul prin care Formele Materiale, oricare ar fi ele, trăindmereu pentru o relaţie cu exteriorul lor, ajung să nu se mai poată recunoaşte pe sine,cea ce le face să să-şi producă continuu o stare de ne-fericire. În momentele de fericire, Forma Materială atinge o stare de armonie – atenţie!,de armonie, şi nu de echilibru – a Sinelui cu Sinele, moment care se consumă ca unscurt-circuit, producând un proces profund de reorganizare a întregii structuri. Cunoaşterea şi Informarea sunt două procese gemene care determină existenţaoricărei Forme Materiale. Primul, cunoaşterea este un proces intim, individual caredetermină evoluţia fiecărei variabile, cel de al doilea este colectiv şi determină stareamatricei în determinarea Realităţii. Interacţiunea dintre Informare şi Cunoaştere este însăşi esenţa Expansiunii şihotărăşte sensul Devenirii. Când vorbesc despre sensul Devenirii, mă refer la cel pecare îl induce subiectiv un observator perisabil, pentru că, în fapt, acesta nu există şi,mai mult, nici nu prezintă vreo importanţă în evoluţia Dezmărginirii.

Pentru Materie, important este că există Devenire, Expansiune sauDezmărginire, toatea acestea fiind procese prin care Universul îşi determină, la urmaurmei, lipsa unui Sine. Dacă la nivelul Materiei, Sinele este entitatea care îi permite acesteia sărămână coerentă în expresiile pe care i le impune Devenirea, la nivelul Universului,existenţa unui Sine ar fi o catastrofă, tocmai pentru că ar determina exprimareacontinuă a unor dimensiuni care în final ar secătui Inexistenţa prin limitareaaccentuată a existenţelor. Inexistenţa este o categorie care depinde fundamental de evoluţia existenţelor,de modul cum Sinele se Dezmărgineşte în Sine, generând continuu funcţii ce trec învirtualitate, motiv pentru care Materia tinde să se organizeze în matrici din ce în cemai complex organizate informaţional. Fiecare nivel de organizare al Materiei reprezintă o nouă formă, mai complexă,mai performantă de asimilare a sistemului informaţional generat de o structurăinferioară. Asimilarea se produce selectiv şi presupune eliminarea, respingereafuncţiilor care s-au limitat. Ele vor reprezenta specificul formei inferioare, care le vaconserva pentru eventualul moment în care evoluţia necesită reangajarea acestora înprocesul său. Dacă funcţiile specifice unei anume structuri materiale inferioare seregăsesc şi se menţin în plenitudinea expresiei, în alte forme, superior organizate,formele inferioare dispar – ca expresie materială - datorită incapacităţii de a maiprovoca asimilarea. Cu alte cuvinte, ele nu mai spun nimic; informaţiile generate defuncţiile lor fiind produse îndestulător în formele superior organizate şi, deci, suntconcediate pentru inutilitate. Funcţiile lor devin virtualitate şi alimentează Haosul, îmbogăţind InexistenţaUniversului ca stare esenţială a acestuia. Universul urmăreşte tocmai dezvoltareastării sale de Inexistenţă, prin ea asigurându-şi lipsa de dimensiuni, de Sine, de Scopetc., dar la această condiţie nu se poate ajunge decât traversând starea cosmică deorganizare a Materiei cea generatoare de funcţii ce presupun virutalitatea. Important este că fiecare acţiune, a unei variabile sau a unei matrici, estehotărâtă atât de Informare cât şi de Cunoaştere, care de multe, de cele mai multe orisunt într-o stare conflictuală. Informarea, care determină atitudinea colectivă, şidezvoltă acţiuni oportuniste de integrare în mediu, respinge sensuri ale Cunoaşterii,care este o funcţie individuală, şi care stabileşte legături mult mai intime şi maiadecvate Realităţii.

Există o distanţă, uneori atât de mare încât generează nefericire, de laCunoaştere la Informare, de la iluminarea individuală, la adevărul colectiv, de lastarea de reorganizare a unei variabile, la starea de oportunism necesar unei entităţimatriciale. Paradoxal, iluminarea unei variabile aduce cu sine o adecvare deosebit deputernică la Realitate, ceea ce ar propulsa matricea mai adânc în Sinele său, dar, înfelul acesta, este neagată poziţia oportunistă prin care matricea conservă mecanismelede modificare lentă a mediului, ceea ce presupune ca noua Realitate Dezmărginită, seva instala fără traume majore. Dezmărginirea este indiferentă la adecvare, la oportunism, sau la armonizare,pentru ea procesul de expansiune doar trebuie să se producă; sensul acestuia, modulîn care se produce, mijloacele, şi alte asemenea, sunt inexistenţe. Datorită acestei poziţii a Dezmărginirii, teribil de multe fructe ale iluminării,ale Cunoaşterii devin recesive, în aşteptarea unor condiţii prielnice, nefiind asimilateîn realităţile matriciale, pur şi simplu, pentru că ele nu rezonează cu frecvenţelepercepute din Mediu de către entitatea colectivă. Fiecare fruct care se pierde ar însemna încă un sens adăugat Dezmărginirii, aExpansiuni Sinelui în Sine, dar, de fiecare dată se impune acela care rezonează celmai profund cu tendinţa oportunistă a Matricei. Putem presupune că toate aceste produse ale iluminării nu vor fi pierdute, cidoar trecute într-o stare Inefabilă de unde vor putea fi activte atunci când condiţiileunei existenţe matriciale vor deveni favorabile. De nu ştii, află degrabă Şi una şi alta, adică şi Cuoaşterea ca şi Informarea sunt categorii comuneîntregii varietăţi de Forme Materiale. Nu sunt, de loc, aşa cum s-ar putea crede laprima vedere, doar calităţi ale omului. Au evoluat, şi continuă să evolueze, acesteprocese, împreună cu modalităţile de organizare şi reorganizare ale FormelorMateriale, au devenit tot mai sofisticate şi forţa lor constă în cantitatea de substanţesubtile, de energii active pe care le pun în circulaţie şi care contribuie esenţial lacoerenţa proceselor de reorganizare ce se produc atât în variabilele FormelorMateriale, cât şi în matriciile acestora.

Spuneam ceva mai sus despre Cunoaştere că este un proces individual, intim şică rezultă în urma unei emoţii care declanşează un dezechilibru ce provoacăreorganizarea întregii structuri a unei Forme Materiale. Cercetările de laborator din diferite ştiinţe: fizică, chimie, biologie, psihologieetc. au dovedit faptul că toate Formele Materiale ce au fost subiectul cercetărilor autraversat diverse stări emoţionale. Nu vreau să discut de fel despre calitatea şi nivelul acestor stări, important estecă ele se produc, ceea ce dovedeşte că reorganizarea strucutrii nu este o calitateexclusivă a omului, şi că ea se produce în urma unui dezechilibru. Întregul procesconduce la un moment de iluminare, sau la unul de revelaţie, prin care subiectuldevine dintr-o dată o nouă calitatea a Sinelui său, ca rezultat al reorganizării strucutriisale. El nu ştie cum ştie, sau de unde ştie; ştie doar că ştie, sau după cum afirmăSpinoza: „Există o Cunoaştere pe care o avem dintr-o experienţă nelămurită, adicădintr-o experienţă care nu este detereminată de intelect, însă este numită experienţăfiindcă ni se înfăţişează întâmplător aşa şi, neavând nici o altă dovadă care să i seopună, ea stăruie în noi ca ceva de nezdrucinat.”206 Revelaţia este o stare inferioară iluminării, o stare mai superficială şi, de celemai multe ori este legată de un anume proces creativ în derulare. Avem revelaţiidespre anume momente ce privesc un proces creativ pe care îl produccem, revelaţiicare ne ajută să perfecţionăm tehnici, să inventăm mijloace, să schimbăm modalităţide abordare a unor acţiuni etc. Iluminarea, în schimb, se produce în urma unei stări emoţionale puternice şiinstalează în subiect o convingere care va determina, de cele mai multe ori prefacerisubstanţiale în evoluţia acestuia. Tot ceea ce se va întâmpla ulterior se datoreazăacestui moment al iluminării. Întreaga conduită derivată din iluminare, determinăsubiectul să abordeze un anume sens al creativităţii, un anume domeniu al acesteia, unanume segment particular. „Tocmai această iluminare instantanee încearcă să oprovoace membrii sectelor de meditaţie din China (Ts’an) şi din Japonia (Zen) cuajutorul unor koani (probleme) – întrebări, declaraţii sau gesturi în aparenţăextravagante şi absurde, fără legătură cu situaţia momentului sau cu subiectul despre206 Baruch Spinoza, Tratatul de spre îndreptarea intelectului..., traducere de AlexandruPopescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.12.

care e vorba. Scopul acestor koani este de a acţiona ca un şoc în stare să declanşezeîn minte fulgerul iluminant.”207 În urma iluminării rămâne creativitatea, un proces teribil de complex careinstalează în individ o anume Nevoie, de foarte multe ori definită confuz, şi a căreiostoire se poate face doar printr-o acţiune din care va rezulta produsul cultural. Nici un produs cultural care a fost pus în circulaţie de la începuturi şi pânăastăzi nu a fost rezultatul unei iluminări matriciale, ci doar aceluia ce s-a produs într-ovariabilă şi, de cele mai multe ori, a fost generator de conflict între variabilă şimatrice. Produsul cultural este rezultatul unui moment de dezechilibru care s-adeclanşat într-un anume individ şi care a generat o stare de iluminare, în urma căreia arezultat o Nevoie ce trebuia să fie stinsă. Din procesul de alinare a Nevoii rezultă osumă de Lipse care nu pot fi înlocuite decât printr-o anume categorie de produseculturale create, şi care devin expresia acesteia. Dar, Nevoia, mai bine zis Lipsa generată de aceasta, nu poate fi înlăturatăniciodată plenar; ea este, de fiecare dată, înlocuită cu o altă Lipsă, mai evoluată, maisensibilă, mai adecvată noilor condiţii generate de Realitate. În urma fiecărei Lipse rămâne un produs cultural care tinde să conţină toatăîncărcătura emoţională ce a generat starea care a condus la naşterea sa. El, produsulcultural, este expresia materială a dezechilibrului generator de emoţie. Conţinutul săueste în întregime expresia inefabilului, subtilului şi sublimului, şi de aceea acesta,conţinutul unui produs cultural, nu se supune unui proces de degradare, ci dimpotrivăde valorare la contactul cu noile condiţii din evoluţia Realităţii. Fiecare categorie de Forme Materiale evoluează în interiorul unei conştiinţe arespectivei categorii, a respectivului nivel de evoluţie, conştiinţă care este întrupată defuncţiile sistemului infrmaţional specific. Pe măsură ce Materia se Dezmărgineşte, proces neastâmpărat, care nuîncetează nici o clipă să evolueze, structurile existente îşi perfecţionează tehnicileoportuniste prin reorganizare. Astfel, forma unei variabile este şi nu este aceeaşi, eatrebuind să traverseze mereu momente de dezechilibru din care să apară funcţii noi,sau funcţii modificate ale informaţiilor aflate în circulaţie.207 Alexandra David-Neel, Op. cit., pp.150-151.

În consecinţă, fiecare categorie de Forme Materiale a fost, într-un moment alevoluţiei, cele mai perfecţionate structuri, cele mai complexe sisteme informaţionale,iar conştiinţa nivelului de evoluţie stăruie în categoria de forme, în toată existenţa sa. Acest lucru este valabil şi pentru categoria de Forme Materiale numită om.Poate că noi suntem, la acest moment al evoluţiei, cea mai perfecţionată formă deorganizare a unui sistem de funcţii din Univers, sau poate că nu. Percepţiile noastresunt destul de limitate pentru a putea pretinde că suntem în stare a sesiza forme deorganizare ce nu au legături directe cu sistemul nostru informaţional. Cel maiprobabil, Dezmărginirea Materiei poate să impună şi structuri care să scape percepţieinoastre, să fie în afara sistemului prin care asimilăm noi Cosmosul. Oricum ar fi, important este mecanismul care ne forţează continuu să nesupunem reorganizării impuse de momentele de dezechilibru pe care o informaţie saualta o declanşează. În urma acestor momente de dezechilibru apar Nevoile careiradiază Lipse cărora trebuie să le răspundem cu acte creative din care se nasccontinuu produse culturale, ce nu sunt altceva decât expresia modalităţilor prin careîncercăm să modelăm Realitatea care acţionează asupra noastră. Produsul cultural este, în sine, un conglomerat de emoţii care transmite unuireceptor o stare generatoare de momente de dezechilibru care să producă emoţii. Nueste nepărat necesar ca produsul cultural să refacă în receptor emoţia specifică acreatorului, dar este obligatoriu să declanşeze o emoţie specifică a receptorului. Amputea spune că produsul cultural este o stare superioară prin care Realitatea acţioneazăasupra Formei Materiale pentru a o reorganiza, în felul acesta modificându-se pe sine,dezmărginindu-se. Poate fi acesta motivul pentru care nu putem fixa produsul cultural în tiparerecongnoscibile. Produsul cultural este un sistem subtil, cu un conţinut de energiilatent care aşteaptă o diferenţă de potenţial care să-l transforme într-un mesaj prinrezonare. El, produsul cultural, aidoma oricărui alt sistem de semne, nu devine activdecât în faţa unei diferenţe de potenţial care iradiază frecvenţe de rezonare. Dar, spredeosebire de alte categorii de sisteme de semne, produsul cultural nu genereazăinformaţii, ci emoţii. El provoacă, în receptor, un proces de remodelare prindeclanşarea unui, sau unor, momente puternice de dezechilibru. Cu alte cuvinte, produsul cultural nu informează, ci emoţionează.

Funcţia sa nu este aceea de a întreţine circulaţiei sistemelor informaţionale, cide a declanşa procesul de remodelare a strucutrii Formei Materiale, preparând-o astfelpentru o nouă Realitate. Produsul cultural nu este un sistem de comunicare, ci unul de remodelarestrucutrală. El face un transfer din Inefabilul Realităţii, în Inefabilul fiinţei, a FormeiMateriale, oricare ar fi aceasta. Ca atare, putem afirma cu obrăznicie că: produsulcultural există sub diferite forme în parcursul întregului lanţ al evoluţiei Materiei, înDezmărginirea ei. Dar, pentru că este un sistem care depinde de forma diferenţelor depotenţial specifice, un produs cultural nu poate fi recunoscut şi asimilat decât peorizontală, adică de acea mulţime de variabile cu aceeaşi structură, capabilă săgenereze frecvenţe specifice. Produsul cultural este inaccesibil chiar şi pentru anumite categorii de membriiai aceleiaşi matrici, darămite pe verticală, în matrici diferite, dar funcţiile luicontribuie constant la reorganizarea fiecări variabile, preparându-o pentru a deveni onouă Realitate. Putem, deci, lesne afirma că, produsul cultural nu conţine informaţii, ci,provoacă structura materială să genereze informaţii menite reorganizării sale. Adică,el declanşează un moment de dezechilibru la nivelul întregului, care se va propagapână la cel fundamental al respectivei structuri, descompunând emoţia principală înforme specifice fiecărui nivel şi generând vibraţii care reorganizează materianivelului. În felul acesta, Forma Materială devine o nouă alcătuire, armonicăRealităţii care este ea însăşi. Ceea ce se întâmplă datorită produsului cultural, în structura Formei Materiale,respectă, în mic, mecanismul prin care Universul de Dezmărgineşte continuu. Deaceea nu trebuie nicidecum să cădem în capcana prejudecăţii de a limita produsulcultural la anumite categorii de forme. El este reprezentat de tot ceea ce devinecapabil să producă în noi acea stare de dezechilibru care provoacă emoţia, urmată,fireşte, de întreg procesul specific. Dacă acceptăm că lucrurile se petrec astfel, atunci realizăm faptul că individul,insul, Forma materială, variabila, sau oricare altă denumire am vrea să-i dăm, nu estenici măcar pentru o clipă stabil, nu este un ego unitar, care să străbată un cât de micparcurs în Univers, ci este o structură care se străbate continuu pe sine, pentru aexista ca Univers.

Este o alcătuire de relaţii stabilite între un număr de elemente care pun încirculaţie energii ce stabilesc starea de instabilitate a întregului. Sau cum ar spuneînţeleptul oriental: „Individul este un grup de elemente momentan reunite, gataoricând să se separe, care nu are nici un nucleu stabil.”208 Datorită acestor calităţi,compusul ce reprezintă o Formă Materială este capabil să cunoască aceste stări dedezechilibru pe care i le poate induce un anume produs cultural, ceea ce reprezintă unmaximum de libertate a formei care poate, în felul acesta, să atingă experienţecomplet noi, experienţe necesare pentru realizarea Dezmărginirii. Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la faptul că: întreg Universul material,întreg Cosmosul nu este altceva decât expresia cognoscibilă a Haosului. Şi am puteaconcluziona că: Universul material nu este altceva decât modul prin care Haosul îşiasigură permanenţa. Unii dintre înţelepţii orientali au proclamat Vacuitatea, Nimicul ca fiind formasupremă şi matricea tuturor lucrurilor, dar şi starea supremă spre care oriceperisabilitatea ar trebui să tindă. „Într-un templu din sudul Indiei s-a celebrat multăvreme un ritual aparte. Seara, la ora ceremoniei (arati) ce avea loc în cinstea zeilor, constând întămâieri şi balansări de lămpi aprinse dinaintea imaginii lor, brahmanul oficiantîndeplinea ritualul în faţa unei perdele înaintea căreia erau puse ofrandele obişnuite.Când oficierea se termina şi încă mai răsunau cimbalele, gongurile şi clopotele careo acompaniau, oficiantul dădea la o parte perdeaua şi, în spatele ei, la luminafulgerată a unei vâlvătăi de camfor, se putea vedea că nu era Nimic... Gol. AcestuiNimic, acestei Vacuităţi care poate că e Totul i se adusese omagiu.”209 Starea de creaţie vine din Haosul, din Nimicul, din starea virtuală, de acolode unde un moment de dezechilibru al unei Forme Materiale produce Nevoia, care seva finaliza cu un produs cultural, ce se constituie într-o entitate emoţională. Iată de ceprodusul cultural nu poate fi decât unic, orice imitaţie a acestuia intră într-o altăcategorie de produse, care au un cu totul alt conţinut, şi cu totul alte funcţii, incapabilefiind să mai poarte o încarcătură de emoţii.208 Alexandra David-Neel, Op. cit., p.139.209 Idem, p.142

Momentul de dezechilibru care conduce la apariţia produsului cultural naşte opereche de stări antinomice; pe de o parte o senzaţie de plăcere care induce bucuriaactului de creaţie, şi, pe de altă parte, o stare de rezistenţă la ceea ce va însemnaprodusul cultural, chiar dacă el este creaţia ta, pentru că: mesajul emoţional conţinutîntr-un produs cultural are menirea de a provoca o emoţie care să reorganizezeîntreaga strucutră materială, amendând astfel Realitatea existentă, şi provocând o nouăRealitate. Acest conţinut al produsului cultural va intra evident în conflict cuoportunismul fiinţei, oportunism care caută să menţină armonia ce tinde să seinstaleze între ea şi Realitate. Calea pe care caută s-o impună oportunismul, pentru aajunge să fie însăşi Realitatea, intră în conflict cu noile tendinţe generate de emoţiaderivată din dezechilibru, şi, în felul acesta, mesajul este şocant şi, în aparenţă, deneacceptat. Creatorul, fiinţa care va face să apară produsul cultural, nu va cunoaşteniciodată cu adevărat conţinutul emoţional şi informaţional al creaţiei sale. Pentru căîn sine, acest conţinut nu există, el apare, întotdeauna direct dependent de diferenţa depotenţial generată de receptor. Creatorul este cel care desprinde din virtualitate un conţinut emoţional şi-i dă oformă materială, oricare ar fi aceasta, pentru că un produs cultural nu este egal cu unprodus artistic, ci cu oricare alt produs care poate provoca apariţia într-un receptor aunei diferenţe de potenţial care să declanşeze transferul de emoţie. Emoţia este vehicului care provoacă prin momentele de dezechilibru,reorganizarea continună a Formei Materiale, pentru ca ea să rămână, pe tot parcursulexistenţei sale, Realitate. Dacă nu ar exista emoţia, Forma Materială nu ar aveacapacitatea de a se reorganiza permanent, ar fi o entitate nemodificabilă, care a ieşitcu totul din Realitate. Ea, emoţia, nu poate fi cuprinsă într-o definiţie, este un proces estrem deviolent şi de perisabil, de volatil. Rolul său este doar de a declanşa dezechilibrul, este,dacă vreţi, detonatorul care induce în pulberi reacţia explozivă de reorganizare aFiinţei. În urma sa rămân informaţiile, entităţi definibile care ajută Cunoaşterea, darnu o produc. Pentru că, dacă emoţia este în afara cunoaşterii, la graniţa dintrevirtualitate şi existenţă, o entitate duală, informaţia este entitatea prin care se facedefineşte conţinutul cunoaşterii, ea apărând în urma procesul de reorganizare astructurii şi generând noua Realitate.

Creatorul produsului cultural, este întotdeuna dominat de Nevoie, care îlîmpinge spre căutarea stării de plăcere pe care emoţia i-o aduce, el nu este niciodatăpe deplin conştient de conţinutul mesajului emoţional cuprins în produsul creat, decele mai multe ori el este depăşit cu totul de acesta. De aceea vorbim de plăcereacreaţiei, de bucuria noului mesaj, dar şi de suferinţa căutării, a căii prin care plăcereaemoţiei să se poată produce. La drept vorbind, Creatorul nu trebuie să fie dominat de valoarea mesajuluiconţinut de produsul său, ci de intensitatea stării de emoţie pe care o generează. Cucât este mai preocupat de conţinutul mesajului, cu atât valaorea culturală a produsuluisău va fi mai mică, pentru că se va diminua emoţia în favoarea informaţiei. Creatoruleste o fiinţă în căutarea emoţiei, pe care-şi doreşte s-o capteze într-o formă materială,care formă materială devine un vehicul capabil să inducă emoţia şi altor variabile dinaceeaşi matrice. Datorită acestui fapt el devine o entitate culturală capabilă săprovoace cunoaştere. Ca şi emoţia, el nu este Cunoaştere, dar este capabil să inducămomentul de dezechilibru care aduce cunoaşterea. Este ceea ce căutau în ritualurile lor, vechii magi, sau şamani: atingerea aceleiemoţii specifice care să-i ilumineze şi să-i ducă spre cunoaştere. Dacă, prin ritalulspecific, puteau ajunge cât mai aproape de emoţia fundamentală care dădu-se naştereunui anumit lucru, atunci puteau să provoace acea diferenţă de potenţial care sădeclanşeze iluminarea Se dovedeşte deci, că, atunci când vorbim de conoaştere nu putem spune căeste un act colectiv. Ea nu poate fi consumată de mai muţi indivizi odată aşa cum seîntâmplă cu informarea. Cunoaşterea este un proces unic, intim şi individual. Ea seproduce doar în interiorul fiinţei, continuu, datorită reorganizării pe care o provoacăemoţia. Dacă vreţi, Cunoaşterea reprezintă starea prezentă a Realităţii, mereu precară,perisabilă, pentru că ea însăşi conţine Realitatea viitoare. Această Realitate viitoare este total dependentă de calitatea Cunoaşteriiprezente, pentru că generează acele energii, care odată produse nu mai pot fi oprite.Ele vor controla total modul de producere a Realităţii viitoare, şi de aceea, vechiiînţelepţi se temeau pentru echilibrul Universului. Universul nu poate fi pus în pericol de diferitele forme ale masei materiei, darenergiile generate de Formele Materiale pot declanşa procese ireversibile, cu efecte denecontrolat. Acesta fiind motivul pentru care, învăţaţii, propovăduiau tehnicile decontrol şi iniţiere a ucenicilor, de selecţie a acestora. Creaţia, pentru că deschide

posibilitatea de a atinge cele mai subtile stări ale inefabilului, este un proces letal, suborice formă ar fi. Ea provoacă Moartea; orice fiinţă care ajunge s-o cunoască moarecu mult mai repede, dar se şi naşte cu mult mai repede. Creatorul este o fiinţă caremoare odată cu naşterea fiecărui produs al său , şi se naşte, altul, din Nevoia unuinou produs. Această caliate a Creaţie o face să fie deosebit de periculoasă pentru echilibrulUniversului. Ea poate lărgi, sau întreţine Dezmărginirea şi Expansiunea Materiei înSine, dar le şi poate încetini sau opri. Imaginile acestea apocaliptice, au făcut să aparădiversele porniri esoterice în rândul celor care au ajuns cu adevărat la Cunoaştere, şiau provocat ritualuri extrem de complicate de iniţiere şi de formare. Creatorul există, conştient, sau nu, într-o stare ce a fost definită în sūtra„Desăvârşirul tăietor”: „Pentru a fi insensibil la senzaţii, trebuie să fi atins perfecţiunea dincolo deconcentrarea minţii. Pentru a nu te deda deloc imaginaţiei, trebuie să ajungi dincolo decunoaştere. Sariputra, Boddhisattva, instruindu-se după Prājnapāramitā, trebuie înprinvinţa «memoriei», pentru a nu se lăsa în voia imaginaţiei, să păstreze în mintecele patru amintiri esenţiale. ( Aceste patru amintiri sunt: a) forma materială etrecătoare; b) senzaţiile sunt o sursă de suferinţă – suferinţa de a fi lipsit de celeagreabile, de a le pierde pe acestea după ce te-ai bucurat de ele, suferinţă provocatăde senzaţiile neplăcute; c) gândurile sunt evanescente, iar ceea ce numim spirit esteesenţialmente impermanent; d) să ne amintim de condiţiile existenţei.)”210 Această stare pare, la prima vedere, să nege Creaţia, doar că ea este însăşiesenţa sa, iar creatorul o Forma Materilă compusă care rămâne, într-un fel sau altul,permanent în contact cu aceasta. Două sunt condiţiile fundamentale pentru ca un creator să existe: să aibăcapacitatea de a trăi într-o continuă stare de diferenţă de potenţial, pentru ca emoţiilefundamentale să-l fecundeze; să stăpânească cât mai desăvârşit relaţiile dintreelementele materiale.210 Apud sūtra „Desăvârşitul tăietor”, vezi Alexandra David-Neel, Op. cit., p.138.

Şi din nou trebuie să fac o afirmaţie împotriva pre-judecăţii: Creaţia nu estespecifică doar omului. Toate categoriile de Forme Materiale o cunosc şi se supun ei,în limita nivelului specific de evoluţie, pe scara complexităţii organizării Devenirii înUnivers. Creaţia este condiţia esenţială a Materiei de a rămâne continuu Realitate. De aceea, această condiţie nu poate fi doar a unei categorii de FormeMateriale, ea este un proces fundamental al Materiei, prin care Realitatea estetransformată în Realitate, în mod continuu. Este forma prin care Devenirea provoacăExpansiunea Materiei în Sinele său şi întreţine Dezmărginirea Universului. Actul creator, în sine, nu este nici bun, nici rău, nu vrea să fie cunoscut şi nususţine o cauză. Actul creator trebuie doar să tronsforme Inefabilul în formămaterială, pentru a menţine o sumă de energii, gata oricând să dea naştere unui raportde comunicare cu o diferenţă de potenţial. Dar, cu cât un creator este mai conştient deconţinutul comunicant al produsului său cultural, cu atât acesta este mai lipsit deemoţiile fundamentale şi se transformă într-un simplu produs informaţional menit săîntreţină o stare oportunistă de moment. Între virtualitate şi creator există o legătură foarte puternică, întreţinută dediferenţa de potenţial permanentă în care acesta există. Doar că, diferenţa de potenţiala fiecărui creator este unică, ea întreţine o anume Nevoie irepetabilă, ce nu poate ficunoascută şi nici definită. Nici un creator nu poate explica Nevoia sa, şi nici nu opoate defini. El îşi poate, în schimb, defini Lipsa generată de Nevoie, pentru căaceasta are o latură materială care o face cognoscibilă şi poate fi translată într-unanume produs cultural, adică acel produs care însumează stări ale virtualităţii subformă de emoţii. Emoţia este indefinibilă, incognoscibilă, ea se desprinde dinvirtualitate şi, atrasă de o diferenţă de potenţial, declanşează procesul de reorganizarea unei structuri materiale. Trebuie să acceptăm, de vrem, de nu vrem, că emoţia nu este o stare ainformaţiei, ci o stare a energiei care produce momentul de dezechilibru din care sevor naşte o anume sumă de informaţii ce conduc spre cunoaştere, care nu este altcevadecât condiţia noii structurii materiale, apărută în urma reorganizării. Să nu ne lăsăm păcăliţi de faptul că forma exterioară a unei structuri, cereprezintă o Formă Materială, este pentru un anume timp aparent neschimbată. Ceeace se întâmplă în intimitatea structurii este un proces de reorganizare care nu încetează

niciodată, făcând ca fiecare Formă Materială să fie mereu alta, gata să să dea naştereunei noi Realităţi. În această condiţie, creatorul este fiinţa care traversează un proces dereorganizare mai violent şi mai radical, tocmai datorită faptului că structura samaterială generază diferenţe de potenţial acute care devin perceptibile pentru unreceptor şi care dau naştere, în acelaşi timp, unei poziţii de rezistenţă, dacă emoţiageneratoare de plăcere nu este atât de puternică încât să elimine tentaţia opoziţiei. Mesajul conţinut de produsul cultural induce în prima etapă plăcerea. Vorbimdespre o plăcere subtilă, care străbate înteaga alcătuire materială, şi care inducedescompunerea momentelor de dezechilibru către nivelele fundamentale. În felulacesta, întreaga strucutră este inundată de mesaje specifice care produc stări dedezechilibru, stări care au ca rezultat reorganizarea întregii Forme Materiale, iarmesajul pe care aceasta îl conţine se modifică, uneori chiar radical, aducând oschimbare de conduită poate spectaculoasă, sau doar sesizabilă, dar de cele mai multeori imperceptibilă. Acest mecanism defineşte Cunoaşterea, un proces fundamentaldeosebit de cel al Informării, şi care dă naştere acesteia. Fiecare dintre aceste procese subtile se manifestă în directă dependenţă dezestrea informaţională a structurii materiale receptoare. Ele au un mesaj unic, extremde puternic din punct de vedere emoţional, tocmai pentru a provoca un moment dedezechilibru cât mai acut, din care să se nască o sumă de informaţii producătoare, larândul lor, de momente de dezechilibru în intimitatea strucutrii materiale. Un produs cultural nu conţine informaţii, ci doar emoţii, el nu este o problemăde performanţă ci una de mistică. Informaţiile sunt rezultatul impactului dintremesajul emoţional al produsului cultural şi structura Formei Materiale. Diferenţa depotenţial face ca între creator şi virtualitate să se nască un transfer, pe care cel dintâiva căuta să-l materializeze. În lungul istoriei, creatorul a fost de multe ori definit ca un mijlocitor, ca unsimplu intermediar care dă materialitate unei stări dictate de divinitate, ceea ce aratăcă exista dintotdeauna o intuiţie a condiţiei acestuia. Creatorul însuşi se defineşte înfelul acesta, mai ales datorită faptului că sensibilitatea lui îl face să perceapăindependenţa procesului ce se desfăşoară şi pe care practic nu îl poate controla, cidoar materializa. Fiindcă fiecare Formă Materială este unică, şi capacitatea de a dezvolta odiferenţă de potenţial este aidoma. Fiecare variabilă a Materiei dezvoltă o diferenţă de

potenţial specifică, şi va avea un traseu al reorganizării strict dependent de modul încare se dezvoltă relaţia diferenţei de potenţial cu materializarea fluxului emoţional.Calitatea momentelor de dezechilibru care dau naştere informaţiilor reorganizatoare astructurii vor dicta condiţia Formei Materiale şi locul pe care acesta îl va ocupa înRealitate. Cum pentru Materie nu există formă neglijabilă, nu va exista variabilăcapabilă să existe în afara diferenţei de potenţial, şi ca atare nu putem vorbi despre oFormă Materială lipsită de capacităţi creatoare. Aceste fapte ne conduc către concluzia că orice moment al evoluţiei există, înforma în care îl percepem, ca rezultat al repetatelor reorganizări pe care le-aucunoscut formele de dinainte lui, reorganizări prin care Materia a fiinţat şi fiinţeazăîntr-o Realitate continuu instabilă. Dansul albinei, de exemplu, este rezltatul unui lung şir de reorganizări,produse în lanţul de dinaintea sa, cărora dacă am avea posibilitatea să le studiemforma, din unghiul de vedere al evoluţiei, probabil le-am înţelege mai lesne sensul. În felul acesta, putem înţelege că seriile de reorganizări pe care le cunoaştestructura unei Forme Materiale nu fac altceva decât s-o determine să creeze o nouăRealitate. Cu alte cuvinte, reorganizarea interioară a Formei Materiale arerepercursiuni directe şi substanţiale în Realitate. Iată de ce, Materia este dependentă direct de fiinţarea fiecări forme ce intră încomponenţa sa. Materia nu este o categorie din care se nasc forme, ci este însăşiForma care există sub variate expresii, iar modul în care ea produce Realitate este îndependenţă directă de modul în care formele sale se reorganizează. Imaginea aceasta te poate convinge că evoluţia Universului depinde total deevoluţia fiecărei forme a Materiei sale, că nu există o ierarhie care să stabilească oordine de importanţă, şi, mai ales, că totul are un destin asupra căruia nu aiposibilitatea să intervii, pentru că poţi schimba parcursul Dezmărginirii. În acelaşitimp, însă, modul în care Dezmărginirea impune formele Devenirii este incontrolabil,şi, dacă stăm şi ne gândim bine, acest fapt se datorează inexistenţei unui scop înevoluţia Universului, pentru că, pentru Univers, procesul Devenirii în sine esteimportant şi nu sensul în care el ar putea evolua. De aceea afirmaţia lui Rozenkranz:„Devenirea, căreia îi este supus totul în natură, face posibil în fiece clipă, prinlibertatea proceselor sale, excesul şi lipsa de măsură, implicând distrugerea formeipure, către care tinde natura în sine, şi, prin aceasta, urâtul. Îmtrucât, în dezordinealor policromă, existenţele individuale se năpustesc în viaţă fără să ţină seama de

nimic, ele se frânează şi se împiedică reciproc în procesele lor morfologice.”211surprinde cu destulă exactitate imaginea unei Materii unice care tinde continuu săcreeze forme capabile să-i întreţină procesul de Expansiune în Sine. Tocmai principiulExpansiunii în Sine determină Materia să impună primordialitatea asimilării. Nici o formă a Materiei nu are voie să fie altceva decât rezultatul asimilăriiformelor de dinaintea sa, iar asmilarea se face selectiv; informaţiile formei care,odată ce şi-a pierdut funcţiile va dispare, se separă în categorii, şi vor fi asimilatespecific în noile forme. Eu de aici, nu sunt cel de colo Să ne întoarcem la afirmaţia că: reorganizarea fiecărei Forme Materiale arerepercursiuni directe asupra Realităţii. Mecanismul prin care Materia îşi expansionează continuu Sinele şi transformăRealitatea în Realitate, este fertilitatea. Fertilitatea este categoria care întreţinepromisiunea plăcerii, aceasta fiind marea capcană a Materiei prin care îşi determinăformele sale materiale să contribuie continuu la modificarea Realităţii. Dacă nu arexista promisiunea plăcerii, fertilitatea ar fi o categorie repudiată, sau pur şi simplunebăgată în seamă. Fiecare moment de reorganizare a unei Forme Materiale adaugă o nouă calitatefertilităţii. Aceasta îşi schimbă accentele, ademenind Forma Materială cu o nouăpromisiune de plăcere, astfel împingând-o spre acţiune, deci spre încercarea de aelimina o Lipsă; înlocuirea acesteia promiţând o plăcere. De fapt, totul nu este decât opromisiune, pentru că înlocuirea Lipsei poate aduce plăcerea sau o poate înlocui cu oLipsă mai gravă, dar căre promite o plăcere şi mai mare. Dacă Nevoia este o stare confuză, nelămurită, venită şi întreţinută de lanţul dereorganizări pe care-l cunoaşte Forma Materială, Lipsa este o stare cu mult maiconcretă şi determină o relaţie directă cu Realitatea. Această stare de fapt face ca211 Rosenkrantz, Karl, O estetică a urâtului, traducere de Victor Ernest Maşek, Bucureşti,Editura Meridiane, 1984, p. 41

Realitatea imediat cunoscută să fie, de fapt, o oglindă a Formei Materiale. Toateelementele Realităţii imediat cunoscute, în care o Formă Materială există, suntrezultatele proiecţiilor derivate din reorganizăriile structurii. Putem afirma că Realitatea imediat cunoscută este proiecţia unei, sau unor,Forme Materiale într-o sumă de existenţe independente. Legătura dintre evoluţiastructurii Formei Materiale şi evoluţia Realităţii imediat cunoscute este indisolubilă,şi datorită ei toate energiile generate de Forma Materială, odată eliberate în Realitate,nu mai pot fi modificate până la consumarea lor totală prin transformarea în elementeconcrete de Realitate, elemente care vor deveni, la rândul lor Forme Materiale, cudestinul lor independent şi unic. Cu alte cuvinte: Eu, cel ce sunt, nu mai sunt cel sunt, proiectat în Realitatefiind. Fiecare element al unei Realităţi imediat cunoscute, odată desprins dintr-oFormă Materială, generează la rândul său o Realitate imediat cunoscută, care areacelaşi efect, şi nu este deloc necesar ca aceste elemente să rămână în legături directe,ba dimpotrivă. Tot, ceea ce se consumă până la apariţia unui element al Realităţii, este dedomeniul Inefabilului şi produce efecte care, în intimitatea Formei Materiale, iniţiazăcunoaşterea, iar în cadrul Realităţii, informarea. Mai putem, deci, face încă un pas,pentru a adăuga: cunoaşterea şi informarea sunt două categorii complementare cufuncţii diferite în modificarea Realităţii şi Dezmărginirea acesteia. Cunoaşterea produce şi întreţine procesul de reorganizare a strucutrii FormeiMateriale; informarea produce şi întreţine sensul oportunist al procesului de negare aRealităţii. „În acest sens şi numai în acest sens, existenţa constituită a obiectelor nu edeterminată şi nu e cauzată de existenţa constituită a omului. Sub acest raport,obiectele au o existenţă independentă de cea a omului şi în afara lui. Dincolo deacest punct de vedere, adică sub aspectul participării lor la sistemul Univers, atâtomul, cât şi obiectele sunt independente într-o relaţie simetrică şi echivalentă.”212Putem extinde fără teamă efectul acestei relaţii asupra tuturor Formelor Materiale careintră în componenţa unei Realităţi. Important este, însă, să subliniem faptul că fiecareForma Materială din componenţa unei Realităţi produce informaţii, le pune în212 Virgil Stancovici, Op. cit., p.32

circulaţie şi crează, astfel, un orizont coerent de negare a acesteia, orizont careîntreţine Nevoia Formei Materiale. Funcţiile celor două produse semnalează existenţa unei diferenţe substanţialeîntre produsul cultural – cel care încearcă înlocuirea Lipsei unei Forme Materiale –şi produsul informaţional – cel care are funcţia de a dezvolta capacităţi oportunistede adaptare la o Realitate, pe care sfârşeşte prin a o nega. Produsul cultural nu este rezultatul unei voinţe, nu se naşte pentru că cinevadoreşte să-i impună existenţa, ci îşi datorează existenţa manifestării unei funcţii aRealităţii, funcţie care crează o diferenţă de potenţial ce trebuie să-şi găsească oexpresie materială, pentru a fi anulată. Fiecare funcţie a Realităţii caută acţiunea unei singure Forme Materiale, caresă ducă la o soluţie unică, dar pentru că în Realitate nu există alegere, fiecare variabilăa unei matrici de Forme Materiale va reacţiona la dezechilibrul creat de diferenţa depotenţial. Acea Formă Materială care va crea o structură cu capacitatea de a anuladiferenţa de potenţial, va da naştere unui produs cultural, fără ca acest act să fieexpresia voinţei acesteia, ci a Nevoii sale, nevoie impusă de Realitate. „«Lucrurile se petrec astfel pentru că orice substanţă este un agregatimpermanent, este lipsită de natură proprie, lipsită de sine, de un ego stabil, imuabil,este vacuă. Astfel, totul poate fi transformat, preschimbat »”213 Astfel, Inefabilul întreţine o încărcătură emoţională care stă la baza misticiiprodusului cultural şi menţine capacitatea acestuia de a genera, la rândul său, diferenţede potenţial ce au ca rezultat iluminarea, şi, în final cunoaşterea. Pentru a defini pe scurt acest mecanism, putem spune că: produsul culturaleste factorul prin care Realitatea se modifică pe sine. El este continuu generator deemoţii şi, ca atare de momente de dezechilibru care să producă iluminare, înconsecinţă, cunoaştere. El este generator de cunoaştere dar se refuză acesteia, întreţinând o misticăcare îi asigură perenitatea. Desigur, produsul cultural, poate fi analizat, poate fi supusfeluritelor operaţiuni statistice sau critice, dar nu poate fi sub nici un chip cunoascut.Iată de ce, de cele mai multe ori, creatorul nu este preocupat să-şi cunoască produsulcultural creat, nici efectele pe care acesta le-ar avea asupra semenilor săi, ci să atingă213 Apud doctrină tibetană, vezi Alexandra David-Neel, Op.cit., p.192.

un anume stadiu al misticii acestuia. Această poziţie a creatorului îl apropie de ocondiţie descrisă de învăţaţii tibetani: „După părerea lor, calitatea elementelor carecompun un individ influenţează mediul în care acest individ se află. Ei îşi explicăideea în această privinţă printr-o analogie: o bucăţică de zahăr, introdusă într-unborcan cu apă, nu desfăşoară nici o activitate, substanţele dulci care o compun serăspândesc în apă pătrunzând în ea şi, în mod firesc, lichidul devine dulce. Aşa şielementele, fizice sau mentale, care formează un individ, se răspândesc în jurul lui,penetrează acest mediu şi îi comunică ceva din virtuţile lor – bunătate, inteligenţăsau alte însuşiri.”214 Dacă el, în mod declarat, devine conştient de acţiunile sale şi încearcă să leatribuie calităţi ideologice, să le transforme în expresii vizibile, explicite, atuncilegătura cu mistica inefabilului se rupe şi rezultă un produs informaţional menitconsumului. Elementele inefabilului, conţinute în mistica produsului cultural, nu se mai potrăspândi în mediu, nu mai pot produce emoţie şi nici iluminare; funcţiile lor semodifică radical, se golesc de conţinutul lor fireasc şi pe nesimiţite devin elemente aleunui produs informaţional. Produsul informaţional, în schimb, este rezultatul evident al exprimării uneivoinţe şi are menirea de a adapta existenţa acesteia la condiţiile unei Realităţi. Caatare el nu produce emoţie, ci informare, ceea ce nu înseamnă că în conţinutul său nugăsim o sumă de valori, doar că acestea nu au ca scop final cunoaşterea ci adaptarea. Funcţia sa nu este una de iluminare, şi în consecinţă de reorganizareastructurală, ci una oportunistă de armonizare cu un anume segment al Realităţii. Dacăvreţi, produsul informaţional este mijlocul prin care Realitatea tinde să-şiexpansioneze sinele până la ultima consecinţă, căutând astfel să creeze funcţia care sădetermine Materia să producă mutaţia, schimbarea, reorganizarea Sinelui, daciDezmărginirea. Dacă produsul cultural crează Realitate, produsul informaţional adapteazăRealităţii. Fără îndoială, există o dinamică a relaţiilor dintre produsul cultural şi celinformaţional. În comunităţile în care mistica produsului cultural domină relaţiiledintre variabile, produsul informaţional este înscris unei sume de reguli foarte severe,214 Alexandra David-Neel, Op.cit., p.157.

dictate de cel dintâi. Într-un astfel de caz, produsul informaţional în sine este maipuţin important, iar ritualul care trebuie să menţină mistica produsului cultural îihotărăşte evoluţia. Variantele de produs informaţional, care vor fi folosite în viaţacotidiană vor fi puţine şi categoric supuse unor reguli foarte stricte, care să nu seabată de la mistica produsului cultural. Însă, în comunităţile în care mistica produsului cultural nu mai domină relaţiacu produsul informaţional, acesta explodează în expresii, ritualul îşi schimbă sensul şise depărtează de conţinutul cultural, creându-şi propria mistică. Toate aceste comunităţi încep să devină tot mai sărace emoţional şi, înconsecinţă, tot mai incapabile să mai creeze produse culturale, deci şi să acceadă lacunoaştere. Tot mecanismul comunitar se osifică, intră într-un orizont care-şi fixeazălimitele şi caută să le conserve prin anume ritualuri calpe, de suprafaţă. Totul seconsumă ori până la apariţia unui produs cultural cu o mistică puternică, produs ce vaelibera energii creatoare, care să producă noi momente de Realitate, ori până cerespectiva matrice va fi asimilată de o altă categorie, a cărei mistică va folosi anumitemecanisme informaţioale, ceea ce înseamnă pur şi simplu dispariţia sa. Orice Forma materială, fie ea individuală sau colectivă, nu poate exista înafara emoţiei, pentru că ea reprezintă mecanismul de accedere la cunoaştere, deci lareorganizare. Acest mecanism menţine capacităţile Formei Materiale de a rămâne înpermanenţă într-o relaţie de comunicare activă, creatoare cu Realitatea. În momentulîn care, Forma Materială îşi pierde această capacitate, Realitatea va căuta s-odesfiinţeze ca şi categorie, asimilând într-o altă formă funcţiile creatoare pe careaceasta le-a impus. Noi oamenii confundăm prea des şi prea grav cunoaşterea cu informarea. A ştinu înseamnă a cunoaşte. Cunoaşterea este un proces extrem de intim, singular,profund, radical şi periculos; informarea, în schimb, este doar un mecanism deadaptare. Cuoaşterea nu se produce prin voinţă, ci prin Nevoie, ea nu este hotărâtă, dareste hotărâtoare, sensul ei este dictat de seriile de reorganizări rezultate în urmaemoţiilor ce s-au consumnat. „În sfârşit, există o cunoaştere în care lucrul esteperceput numai prin esenţa sa sau prin cunoaşterea cauzei sale cea mai apropiată.”215215 Spinoza, Op. Cit., p.12.

Cunoaşterea este un porces care ne este impus de sensul Devenirii; însăşiForma Materială ce suntem, cu toată alcătuirea sa de masă şi energie, s-a născutpentru un anume sens al cunoaşterii, unic, irepetabil şi necomunicabil. FormaMaterială nu este menită să-şi comunice cunoaşterea ci mistica acesteia, pentru adetermina lărgirea expansiunii Materiei în Sine, iată de ce, funcţiile produsuluicultural nu pot fi cunoscute. Ele nu sunt inventate şi nu aparţin Formei Materiale, ciMateriei în întregul său; sunt funcţii ale Sinelui Materiei, cu sensuri dictate deDezmărginire. Iată de ce Veronese, cu multă sinceritate, răspunde interegatoriuluiunor inchizitori după cum urmează: „Întrebare: Nu trebuie ca ornamentele pe care voi, pictorii, obişnuiţi a leadăuga picturilor să fie potrivite cu subiectul şi cu figurile principale, sau sunt eledoar pentru plăcerea ochiului – doar ce vă trece prin minte, fără nici o judecată, niciun discernământ? Răspuns: Pictez tablouri aşa cum mi se pare potrivit şi aşa cum îmi dă voietalentul.”216 Poziţia pictorului este explicată exact de Alexandra David-Neel: „Mintea noastră nu este înschisă între pereţi etanşi. Activitatea-i radiază înjurul său în timp ce încorporează, sub diferite forme, radiaţia activităţiilor exterioare.Idei, concepţii, asemenea unor valuri, călătoresc prin lume lovind ici şi colo şilăsându-se captate acolo unde porţile le sunt deschise. Astfel, intuiţia, în aparenţăspontană şi fără cauză, poate să rezulte nu numai dintr-o pregătire conştientă sauinconştientă care a avut loc la individul la care s-a produs, ci şi din elemente de ungen asemănător răspândite în mediul în care se află acesta.”217 Important este doar faptul că şi dintr-o poziţie şi din cealaltă desprindemlimpede concluzia că; produsul cultural, în sine, nu ar avea nici pe departe o influenţăcovârşitoare asupra individului, dacă ar putea fi explicat şi nu ar fi purtătorul uneimistici a emoţiei. Modul acesta de manifestare a inefabilului determină circulaţia funcţiilor salecătre diferenţele de potenţial ce se crează în diverse puncte ale Materiei. Nici o funcţie216 William Fleming, Arte şi idei, traducere de Florin Ionescu, Bucureşti, Editura Meridiane,1983, p.19.217 Alexandra David-Neel, Op. cit., p. 151.

nu se pune în mişcarea fără să fie determinată de atracţia unei diferenţe de potenţial,dar pentru că noi nu avem acces la acest mod de a exista, suntem de părere că funcţiileinefabilului sunt într-o circulaţie continuă, haotică, ceea ce nu pare să fie adevărat. Mişcarea unei funcţii se face cu un scop determinat de apariţia unei diferenţede potenţial, iar relativitatea Universului se dovedeşte a nu fi una a hazardului, ci unaa determinării. Universul este gestionat de o relativitate determinată, care se impune prinapariţia diferenţelor de potenţial ce fac ca fiecare mişcare din intimitatea materiei săse producă în virtutea unui scop. Astfel, fiecare determinare, produce un efect deexpansiune şi lărgeşte continuu manifestarea Lipsei de Scop în care Universul îşiplămădeşte existenţa. Dacă o Formă Materială sau alta ar putea hotărâ sensul, ca şi scopul misticiicunoaşterii, atunci destinul Universului ar depinde de factori subiectivi, ceea ce ardetermina Dezmărginirea să-şi piardă coerenţa lipsei de scop. Sau după cum ar spuneSaadi: „Nu vrerea mea spre flacără mă-mpinge. Un lanţ de patimi gâtul mi-l încinge.”218 De fapt, sensul acestei mistici a cunoaşterii se degajă în urma reorganizărilorpermanente ce au loc în Materie, reorganizări dictate de diferenţele de potenţialprovocate aleatoriu tocmai de noile stări ale Realităţii. Ea, mistica cunoaşterii, estecea care întreţine oportunismul Formelor Materiale, dar tot ea provoacă şi starea decreativitate care anulează oportunismul şi impune o nouă condiţie a relaţiei FormăMaterială-Realitate, fără să permită definirea sensului pentru care se naşte acestă nouăcondiţie. În schimb, informarea este un proces de voinţă, ea poate fi controlată, sensulei poate fi cunoscut, programat şi modificat după bunul noastru plac, ca şi rezultatelesale: produsele informaţionale. Produse, care se dovedesc a fi doar imaginea practicăa modului prin care Forma Materială se adaptează Realităţii pe care a impus-o. Iată de ce, produsul cultural şi produsul informaţional sunt şi vor rămânemereu într-un acut conflict, pe care nici un efort nu-l poate stinge, deoarece estevorba, dacă vreţi, de feţele unui Ianus lipsit de formă sau materialitate.218 Saadi, Op. cit., p.64.

Fiecare categorie de Forme Materiale ce există, sau va exista în Universcunoaşte acest conflict, pentru fiecare există un Produs Cultural şi un ProdusInformaţional, ale căror expresii sunt specifice categoriei pe care o definesc, ca ataregreu sau imposibil de recunoascut de celelalte categorii, datorită diferenţelor dintrenivelele pe care le ocupă în strucutra Materiei. În ceea ce ne priveşte, noi oamenii am dezvoltat după un anume parcurs acestconflict, îl dezvoltăm în continuare, fiind, mai ales în ultimul timp, cu osebirepreocupaţi de relaţia directă cu expresiile materiale ale conflictului, şi mai puţin delegăturile cu mistica acestuia. Acestă poziţie a noastră – de a prefera expresia materială, misticii – netransformă în prizonierii ai Formei, incapabili să înţelegem că fertilă este doar Lipsade Formă, că, odată ce o expresie a îmbrăcat o anume formă, existenţa sa a fostcurmată şi dedicată ne-împlinirii. Pentru că oricare ar fi, Forma Materială reprezintămaterializarea Ne-împlinirii, de care Materia se foloseşte pentru a putea stabiliza unmoment specific al Realităţii, creat cu scopul de a acumula energii trebuincioaseDezmărginirii. Expansiunea Materiei în Sine nu se poate produce fără aceste acumulării deenergii, pentru că ele sunt cele ce desemnează un sens, ca şi regulile acestuia, regulice vor obliga Formele Materiale să urmeze un anume parcurs al Devenirii, pe care să-lconsume până la anulare. Numai astfel se poate întreţine lipsa de Sens şi de Scop a Universului. Dacă o categorie de Forme Materiale pierde legăturile cu mistica cunoaşterii,începe să fie condamnată la asimilare, pentru că devine incapabilă să mai stabilizezeRealitate. Copleşită fiind de regulile Formei şi a Informării, în detrimentul Emoţiei şi aCunoaşterii, respectiva categorie va deveni prizoniera Sensului, fără să mai tindă spreanularea acestuia, fără să mai găsească resurse de anulare a oportunismului. Or,Materia nu poate rămâne captiva unei Realităţii, pentru că ar însemna anulareaTimpului prin comprimarea trecutului, prezentului şi viitorului într-o singură expresie,ceea ce ar duce la anularea acestei dimensiuni a perisabilităţii, implicit, la expansiuneaScopului unui moment al Realităţii peste întreaga Dezmărginire şi, ca atare, laanularea Lipsei de Scop.

Toate acestea mă împing să afirm că: nu Forma, ci Mistica Formei esteimportantă, nu Cunoaşterea, ci Mistica Cunoaşterii. Pentru că, vorba lui NichitaStănescu: „Copacii n-au timp Decât dintr-un punct de vedere al cuvintelor... «Copaci» se numesc Din înşelătorie doar. Pur şi simplu există Şi asta e tot, Iar atunci când nu sunt E ca şi cum nici n-ar fi fost.”219219 Nichita Stănescu, Op. cit., p. 334.

Cartea a IV-aZgâriaciul lăudăros

A fi dincolo de a exista „Mai departe, dincolo de Cunoaştere ( aceea pe care suntem capabili să ne-oimaginăm), există alte sfere, sfere de neconceput pentru actualele noastre capacităţimentale şi la care nu ne-ar fi cu putinţă să accedem decât încetând să mai fim ceeace suntem.”220 Problema este, însă, că şi dincoace de Cunoaştere lucrurile stau la fel. Orice categorie nouă de Forme Materiale, îşi datorează existenţa modului cumau evoluat celelalte categorii de până la ea. Doar că această evoluţie nu este însoţită şide una a memoriei. Evoluţia este cu desăvârşire lipsită de memorie, pentru că funcţiileesenţiale ale compuşilor sunt continue; aşa se face că noi – cu toate că am preluatfuncţii de la toate categoriile de Forme Materiale din lanţul Devenirii – nu ţinemminte atributele acestora, cu toate că existăm în baza principiilor lor, ele ne sunt cudesăvârşire inedite, se manifestă independent de existenţa noastră, au o existenţăproprie. Fiecare celulă, fiecare organ al corpului meu funcţionează independent de ceeace sunt eu de fapt şi de aspiraţiile mele. Dar, în egală măsură Eu, forma compusă cesunt, evoluez dincolo de funcţiile celulelor, sau organelor mele. Cu alte cuvinte,fiecare Formă Materială este un compus care respectă regula Dezmărginirii, adicătinde mereu către a nu fi, lăsând în urmă modul în care îşi organizează nefirea. Ca atare, Existenţa este dominată de principiile Inefabilului, a non-existenţei,şi asta face ca totul să nu poată fi cunoascut decât în intimitatea fiecărei forme. ÎnUnivers nu poate exista o cunoaştere universală, aşa cum ne dorim noi atât de mult,fiecare moment al cunoşaterii este o chestiune intimă, un proces care se declanşeazăîn urma unor condiţii unice şi specifice fiecărei Forme Materiale în parte. Acestuiprincipiu al cunoaşterii se datorează modul cum fiecare Formă Materială găseşte ocale către expansiunea în Realitate. Relaţia de adaptare-modificare a Realităţiireprezintă modul fundamental de a fi al Inefabilului. Fiecare act de adaptare laRealitate, aduce cu sine unul de modificare a acesteia, lanţul cauzal de matricievoluează continuu către Lipsa de Scop, lărgind continuu modalităţile şi condiţiileExpansiunii în Sine a Materiei.220 Alexandra David-Neeal, Op.cit., p.160

Evoluţia omului, ca rezultat al tendinţei Dezmărginirii către Lipsa de Scop, afacilitat producerea unui moment ce a schimbat substanţial anumite reguli în procesulde expansiune a Materiei. De dragul suspansului ar trebui să mă joc un pic şi să încerc a aplica toateregulile de retardare a dezvăluirii, cuprinse în tehnicile naratologice. Doar că nuacesta este scopul acestei lucrări, aşa că am să încerc să definesc ce cred că a produs oschimbare importantă, poate că o abatere esenţială, în evoluţia Formelor Materiale:procesul de expansiune al Formei Materiale numită om s-a schimbat radical dinmomentul în care a fost creat semnul încărcat cu emoţie. Acest semn a transformatobiectul purtător de semn într-un vehicul care producea comunincare. Nu focul, nu roata, nu alimentaţia gătită, nimic din afirmaţiile cu raţiunieconomice nu au schimbat evoluţia omului, ci semnul care poate emoţiona, semnulcare produce cunoaştere. Toate aceste momente, despre care istoria evoluţiei omuluivorbeşte, nu sunt atribute ale Inefabilului, pe când cunoşaterea şi comunicarea suntfuncţii importante ale acestuia şi au alt mod de manifestare. Focul, roata, alimentaţiagătită etc. sunt rezultate ale cunoaşterii şi comunicării şi au apărut în urma unorprocese impuse de manifestarea Inefabilului. După cum am văzut şi mai sus, în lanţul evoluţiei sunt mai multe categorii deForme Materiale care folosesc sisteme de semne pentru a se informa. Fie ele chimice,vizuale sau sonore, acestea informează, emit un mesaj cu un conţinut precisinformaţional, dar nu implică, sub nici un chip o emoţie care să inducă procesul dereorganizare ce include Cunoaşterea. Comunicarea încearcă să transmită, în primul rând, starea emoţională care s-anăscut în urma unui moment al cunoaşterii. Ea presupune existenţa emoţiei, a emoţieigenerate de o diferenţă de potenţial a Realităţii şi care a implicat Forma Materialăîntr-un proces de reorganizare. Dacă emisiunea de semne informative presupune doar relaţii cunoscute aleelementelor de mediu, şi care nu implică starea Realităţii, relaţii care au fost asimilateîntr-un proces al cunoaşterii, care s-a petrecut cândva -, comunicarea presupunemomente inedite, ivite în urma unui proces de reorganizare a fiinţei în relaţia sa cuRealitatea. De cele mai multe ori, aceste momente nu pot fi definite cu exactitate,datorită noutăţii, ele vor trebui să parcurgă un proces de asimilare, până latransformarea în element al Realităţii.

Cu siguranţă, Informarea este o componentă esenţială a oportunismului,manipulând toate elementele adaptării, comunicarea, în schimb, este un proces demodificare a Realităţii şi impune reorganizarea strucutrii Formei Materiale, pregătind-o pentru noua Realitatea ce va să fie. Graniţa dintre aceste două componente ale existenţei este teribil de subtilă, iarnoi suntem rezultatul relaţiei dintre aceste două funcţii ale Inefabilului, trasând astfel,fiecare într-un mod unic şi specific, un traseu anume al expansiunii cătreDezmărginirea Materiei. Fiecare individ, dintr-o anume categorie are un anume orizont specific decunoaştere unic, care se desosebeşte de orizontul celorlalţi indivizi şi care se modificădatorită unor factori ai Realităţii care produc emoţie şi reorganizează spre Cunoaştereo anume structură materială unică. Sistemele de semne folosite de aceste categorii, nu comunică, ci informează.Informează despre: pericole, surse de hrană, voinţe, atitudini etc., şi chiar dacă ceilalţimembrii vizaţi reacţionează faţă de astfel de semne, nu însemană de fel că eicomunică, ci că se informează. Aceeaşi poziţie o are computerul nostru personal, el neinformează, nu comunică. În acest proces se emite un semn, sau o serie de semne organizate într-unanume sistem, pentru a defini o anume stare a mediului. Funcţia informării se opreşteaici, restul este o problemă de atitudine a fiecărei dintre variabilele unei matrici. Informarea, spre deosebire de cunoaştere, este un act exterior Nevoii şiexprimă o voinţă. Un act de informare nu este impus, ci voit, şi are funcţia de amenţine o legătură complexă şi activă între matrice şi Realitate, un schimb care poatefacilita accesul la cunoaştere, dar nu-l implică. Şi iată cum sunt din nou nevoit, să formulez o erezie: informarea excludecunoaşterea, şi, implicit comunicarea, tot atât de radical pe cât cunoaştereaexclude informarea, în procesul comunicării. Cu alte cuvinte, informaţia fiind lipsită de emoţie nu poate iniţia un act decomunicare, iar cunoaştera nu se poate produce decât în prezenţa emoţiei. Despre comunicare şi informare putem vorbi ca despre cele două feţe ale unuitaler, sunt generate de aceeaşi materie dar au funcţii şi forme total diferite. Iată de ce putem crede că lumea contemporană a oamenilor se zbate într-oconfuzie, care nu şi-a gasit încă soluţii, încercând continuu să imprime informăriicalităţi şi atribute pe care aceasta nu le poate produce. Toate eforturile de a impune

informarea ca formă a cunoaşterii nu fac decât să diversifice permanent modurile demanifestare a ignoranţei. Parabola orbului cuprinsă în textele budiste ne dezvăluie faptul că ignoranţaeste unul dintre pericolele cele mai perfide al naturii umane, tocmai datorită faptuluică are forme de manifestare deosebit de subtile dar, în acelaşi timp, extrem deagresive. Semnificativ în toată această poveste este faptul că ignoranţa e specificădoar omului. Nici una dintre celelalte categorii de Forme Materiale nu cunoaşteaceastă stare a spiritului, şi asta datorită faptului că între informare şi cunoaştereexistă o delimitare foarte clară, delimitare respectată prin natura organizării acestora. „Un orb din naştere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadăobiectele care se aflau acolo şi, când i se vorbea despre ele, el le nega cuîncăpăţânare existenţa. Unui medic i s-a făcut milă de el. S-a dus în munţii Himālayaşi a cules diferite plante. Pe unele le-a pisat, pe altele le-a mestecat (sic), iar pe altelele-a fiert, preparând astfel un unguent cu care i-a uns ochii orbului. Efectul dorit s-aprodus, omul a început să vadă. El a zărit cu mare uimire în jurul lui nişte obiectecărora nu le bănuise niciodată existenţa. Omul a fost cuprins de o mare mândrie. «Acum văd cunoasc toate lucrurile»,a declarat el plin de înfumurare Totuşi, cineva îl admonestă: «Prietene, nu vezi decât cele câteva obiecte carese află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele,luna, constelaţiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, alteleurâte». Fostul orb a refuzat să-l creadă. «Nu există nimic din toate aceste lucruri, arăspuns el. Nu văd nimic asemănător. Tot ce e de văzut, văd». Atunci, un medic foarte învăţat s-a dus în munţii Himālaya şi a reuşit să fieprimit de Regele Munţilor. După sfaturile lui, medicul a cules alte plante, a pregătitun nou unguent şi l-a aplicat pe ochii neîncrezătorului, apoi l-a scos afară dincameră. Omul a văzut strălucirea soarelui, luna, constelaţiile şi numeroase fenomene. Mândria i-a devenit şi mai mare. «Nu credeam ce mi se spunea despre existenţa tuturor acestor lucruri, a zis el,acum le văd. Nimic nu-mi mai e necunoascut. Nimeni nu e mai presus de mine.» Totuşi, un înţelept care avea facultăţi transcendente îl mustră: «Prietene, abiaţi-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoşti nimic. De unde atâta vanitate? Când

erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, în lipsaunor facultăţi superioare celor pe care le ai, nu poţi discerne fiinţele animate desentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poţi auzi voceaumană, sunetul unei tobe, nici pe cel de concă, de trompetă sau oricare alt sunetdecât de la distanţă foarte mică. Îţi aminteşti şederea în pântecele mamei tale şi decauzele care te-au făcut să te naşti din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi existănenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poţilăuda spunând: văd totul, ştiu totul? Eşti încă orb, iei întunericul drept lumină şilumina drept întuneric.».”221 Această stare a ignoranţei domină astăzi lumea omului, reducând drasticformele de comunicare în favoarea celor de informare. Totul nu face altceva decât sădezumanizeze condiţia umană, prin reducerea formelor de cunoaştere. Asemeni orbului, fiecare cunoştinţă relevată, cât ar fi de săracă, induce o starede suficienţă, de mândrie, de infatuare. Toate acestea sunt atribute ale informării, care,spre deosebire de cunoaştere, nu reorganizează entitatea umană, ci în permanenţăimaginea unui mediu ce pare a necesita doar anume categorii de relaţii, ceea ce este cudesăvârşire fals. Cunoaşterea nu poate fi supusă unei astfel de atitudini, deoarece, emoţiadeschide un orizont lărgit din care se desprinde cu claritate faptul că reorganizarea nuare sfârşit, ci este un proces esenţialmente în evoluţie. Niciodată nu cunoşti decât ceeace a contribuit la reorganizarea ta şi întotdeauna este insuficient pentru că tu, caentitate cosmică, trebuie să rămâi continuu în dezechilibru; laţul cunoaşterii seproduce mereu şi te determină să fii continuu o altă fiinţă. Această permanentăreorganizare a proriei tale fiinţa va face ca toate elementele cunoaşterii să fierenuanţate odată cu arderea unui noou moment de dezechilibru. Ele nu sunt imuabile,nu sunt absolute, nu sunt unice: pur şi simplu ele nu sunt decât momente ale lanţuluicuză-efect, şi sunt particulare, intime. Ca atare, spre deosebire de informaţii, cereprezintă un raport despre relaţiile dintre elementele unui moment al mediului,momentele cunoaşterii te determină să-ţi reaşezi relaţia cu Realitatea, împins fiind denoua condiţie a propriei tale fiinţe, care la fiecare astfel de moment se reorganizeazăpentru a păstra conformitatea relaţiei dintre identitatea ta, ca Formă Materială, şi221 Apud Saddharma pundarika, vezi Alexandra David-Neel, Op. cit., pp.186-187.

Realitat care, la rândul său, se recrează odată cu noua ta condiţie dar şi a celorlalteelemnte care o formează. „Ce crezi tu, Subhuti? Cunoaşterea perfectă a fost ea dobândită de Tathāgatacu ajutorul semnelor? – (A cunoscut el obiectele după informaţiile pe care i le-aufurnizat aspectul, însuşirile şi aparenţa lor în general?) Nu trebuie să crezi astfel,Subhuti. Cunoaşterea perfectă nu poate fi dobândită cu ajutorul semnelor.”222 Iată motivul pentru care mistica Realităţii, mistică ce cuprinde cele trei stări:inefabilul, subtilul şi sublimul, nu poate fi cunoscută prin informaţii. Ea, Realitatea, serelevă în mod unic unei Forme Materiale, prin reorganizarea întregii structuri aacesteia, dându-i o nouă formă aptă să fie Realitate. Restul: imaginile, informaţiile, legăturile definibile dintre elemente, sunt doarmijloacele prin care Forma Materială îşi dezvoltă tendinţele oportuniste în mediu. Elesunt compuşi ai Realităţii, care, la rândul lor, sunt alcătuiţi prin agregare, ca atareconstituiţi într-o Realitate cu scop şi tendinţe diferite. Acest fapt menţine Realitateaca pe un mecanism unic pentru fiecare Formă Materială, şi face ca, indubitabil,cunoaşterea să fie un act intim, singular, personalizat, impus de relaţiile dintrediferitele unicităţi ale acestei pluralităţi. Dacă Unu nu ar fi o pluralitate, cunoaşterea ar putea avea o formă colectivă,dar aşa, ea nu se produce decât individual, depinzând mereu de tendinţele impuse dediferenţele de potenţial ce se nasc în structură şi nu de voinţa noastră, dar şi demecanismul asimilării agregatelor ce asigură lanţul cauzalităţii. „În capitolul 42 din Dao de Jig, se spune: « Dao a dat naştere Unului. Unul adat naştere lui Doi. Doi l-a născut pe trei. Trei a născut cele zece mii de fiinţe. Celezece mii de fiinţe îl poartă în spinarea lor pe yin şi îl îmbrăţişează pe yang». Se vedecum a folosit Lao Zi un mit cosmogonic tradiţional, adăugându-i o nouă dimensiunemetafizică. «Unul» este echivalentul «Totului»; el se referă la totalitatea primordială,temă familiară atâtor mitologii. Comentariul arată că împreunarea Ceurlui cuPământul (i.e. «Doi») a dat naştere la tot ce există, după un scenariu mitologic deasemenea bine cunoscut. Dar pentru Lao Zi, «Unul», unitatea/totalitate primitivă,reprezintă deja o etapă de «Creaţie», căci el a fost zămislit de către un principiumisterios şi insesizabil, Dao.”223222 Apud Dordje tcheupa, vezi Alexandra David-Neel, Op.cit., p. 215.223

Misterios, desigur, pentru că noi, Întregul, nu putem sesiza asimilările ce seproduc în agregatele ce ne compun, precum nu putem sesiza nici tendinţele, sensurileşi scopurile acestora, şi asta dintr-un motiv foarte simplu: suntem însuşi procesul ce sederulează, iar în final devenim Rezultatul, Produsul tuturor acestor forţe, care semanifestă dincolo de voinţa noastră, dar nu şi independent. Întreaga existenţă a uneiForme Materiale este un proces de devenire care nu încetează să se manifestecontinuu. Concluzia firească este că noi nu suntem nicio clipă aceeaşi structură,niciodată nu putem să fim egalii noştri. Putem afirma că: noi suntem rezultatul cunoaşterii, rezultatul unui proces carese datorează evoluţiei relaţiilor dintre agregatele ce ne compun, iar ceea ce manipulămnoi nu sunt altceva decât informaţii cu care antrenăm continuu mecanismul oportunistde adaptare la mediu. Acestei stări a existenţei, care crează continuu particularităţi, nedatorăm unicitatea. Iată de ce, pentru fiecare matrice de Forme Materiale, ca şi pentru fiecareFormă Materială în sine, informarea este un proces extrem de important, dar care nuare decât slabe legături cu Realitatea; funcţiile sale de bază tinzând spre manipulareaelementelor de mediu pentru a obţine o poziţie de echilibru între acestea şi starea, încontinuă transformare, a structurii sale. Semnul, sau sistemul de semne, atâta vreme cât nu conţine o mistică formatădin inefabil, subtil şi sublim, adică din emoţie, nu va face altceva decât să informezedespre starea unor elemente de mediu. În momentul când, emoţia intră în componenţasa, cele trei funcţii importante vor contribui la declanşarea unor diferenţe de potenţialîn strucutra Formei Materiale şi, implicit, la procese de reorganizare a acesteia. Totacest mecanism fiind unul care se produce în straturile intime ale agregatelor structuriiFormei Materiale este insesizabil la nivelul întregului. Forma Materială resimte doar oanume senzaţie, nedefinibilă, dar de cele mai multe ori plăcută. Noi oamenii, o numimgeneric emoţie, sau fior, sau senzaţie de plăcere, ne bucură declanşarea ei, fără săbănuim că după consumarea aceasteia suntem, în fapt, o altă fiinţă, care a contribuitastfel la apariţia unei noi Realităţi, expansionând Materia şi Dezmărginind-o. Universul nu-şi întreţine Lipsa de Scop prin revoluţii, ci prin asimilări, fiecareFormă Materială care a trecut printr-un proces de reorganizare a asimilat vecheaforma consumată. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, traducere de Cezar Baltag,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 23-24.