Ceea ce presupune că orice Realitate care se naşte este supusă dispariţiei ; ease va transforma într-o altă Realitate, aceea a formelor pe care le-a impus, dar care nuau luat fiinţă cu scopul precis de a naşte o altfel de Realitate. Acţiunea neorganizată aformelor asupra unei Realităţi existente ajunge să impună o alta, în care se vordezvolta alte forme menite aceluiaşi scop. Pe măsură ce vom încerca să parcurgem, în sens invers, drumul DeveniriiMateriei, vom observa că ajungem să percepem o multitudine de alte căi ce nu aucăpătat forme. Sau, poate că nu au căpătat forme încă :„Puricele verde de plantă strigă la mine :Nu există decât o singură viaţă mare,noi nu luăm din ea şi nu-i adăugăm ei nimic.Ceea ce nu este începe să existenumai atunci cândea îl atinge !”51 Cele mai importante dintre aceste căi, ce nu au căpătat formă, constituie oparte din sursele informaţiilor latente ce alcătuiesc o memorie oricând activabilă. Şi, tot acest drum indică faptul că cele două modalităţi de manifestare aMateriei : Realitatea şi Forma, nu sunt separate. Ele alcătuiesc un întreg ce se dezvoltădatorită unui sens al «Dezmărginirii».52 O Realitate şi o formă a Materiei suntelemente de neconceput, dar nu şi de neimaginat: „Pentru că nici un lucru nu aparespontan ieşind din nimic, ci întâlnirea unor cauze şi a unor condiţii preexistenteproduce combinaţiile de elemente care sunt toate lucrurile. Tot ce ne apare sunt nişteefecte datorate unor cauze. Activitatea acestor efecte va produce la rândul ei cauzelenoilor efecte, astfel încât, dacă va exista o disociere a grupului de elemente careconstituie lucrurile, nu va exista în realitate nici o disociere. ”53 Procesele acestea se petrec la nivelele cele mai intime ale materiei şi suntimperceptibile, dar efectele lor sunt continuu amplificate în structurile ce se dezvoltă51 Nichita Stănescu, op.cit., p.17452 Vezi Lucian Blaga, op.cit. p.73 - 7553 Alexandra David-Neel, op.cit., p.200.
de-a lungul timpului. Putem afirma că fiecare Formă Materială este expresia unică aorganizării unui set informaţional, ce are destinaţia de a acţiona asupra unei Realităţiîn sensul modificării acesteia până la dispariţie. Începem, încetul cu încetul, să înţelegem că tendinţa evidentă a Materiei esteaceea de a transmite informaţii esenţiale despre modul în care formele nou create potmodela o Realitate, pe care ele însele o nasc. Aceste informaţii trebuie musai săajungă într-o formă neconceptualizată în Haos pentru a putea oricând să ofereCosmosului soluţia de care are nevoie pentru înlocuirea unei Lipse şi stingerea unuidezechilibru. Tendinţa exprimă spiritul de Expansiune al materiei, iar forma cea maievoluată a acestui spirit este întreţinută şi dezvoltată de însăşi materia vie. Pornind dela o singură celulă, începe să dezvolte un lanţ de forme, tot mai evoluate, urmândprogramul informaţional al unui cod unic. Acesta are menirea de a conserva şiîmbogăţi un set informaţional unic, pe care să-l transmită – în elementele saleesenţial oportuniste - generaţiilor viitoare, deschizând astfel calea spre o nişă nouă deprelucrare a Realităţii. În această nişă se vor naşte coduri noi de informaţii, vor alcătuio formă specifică de Realitate, pe care o vor consuma, împingând-o spre un anumesens, ce nu poate fi cunoscut pentru că nici una dintre forme nu are menirea de a-ldefini. Doar acţiunea comună a acestora împlineşte noul sens, care prinde viaţădatorită acţiunilor neprogramate. Orice apariţie sau dispariţie de formă modificătraseul sensului, dar niciodată nu poate fi oprit din înaintarea sa spre un destin pe carenu-l poate denumi. Această atitudine a Materiei ne face să înţelegem că acţiunea fiecărei formeeste importantă şi definitorie. Nu există o ierarhie a formei în definirea unui destincosmic, în schimb, pentru timpul definibil, măsurabil, apar priorităţile, care, la rândullor sunt, determinate şi determinante pentru sistemul informaţional. Forţa Materiei stă în instabilitate, pentru că instabilitatea naşte mereu formenoi capabile să se adapteze unor condiţii în schimbare. Cu cât condiţiile vor fi maivitrege, cu atât formele vor fi mai numeroase şi mai variate, scopul lor fiind acela de apune în circulaţie cât mai multe informaţii esenţial oportuniste despre o anumeRealitate şi de a găsi metodele de adaptare cele mai eficiente. Formele care conţinaceste informaţii vor acţiona direct asupra Realităţii, modificând-o într-un sens sau înaltul, vor stoca noile informaţii şi le vor transmite mai departe. Acest proces face casensul Realităţii să rămână mereu o necunoscută, pentru că Dezmărginirea în sine nu
are sens, acesta ajungând să fie întotdeauna cel impus de calitatea oportunismului uneicategorii de Forme Materiale. Sensul Realităţii este dat de informaţiile fundamentaledeţinute şi care constituie o bază stabilă, o zonă de siguranţă. Iată de ce este deosebitde important să existe o puzderie de forme individuale care să formeze un mecanismde adaptare. „ Viaţa învinge întotdeauna, nu prin internaţionalism sau prin alte isme,ci numai prin responsabilitatea directă a individului. Ea are o caracteristică regalăce se numeşte Iniţiativă. Acolo unde iniţiativa personală este activă, puternică şioperativă, acolo poţi vedea din plin resorturile vieţii.››”54 afirmă Frank Lloyd Wright Modelul oferit de Realitatea astfel înţeleasă schimbă radical conţinutulnoţiunii de Haos, care, dintr-o dată nu mai face parte din categoria masă, ci dincategoria energie. Masa nu a putut niciodată, şi nu poate, să existe în stare de Haos, pentru că nueste capabilă de o astfel de stare. Haosul este starea energiei, pentru că ea estepurtătoarea nevoii de formă, ceea ce presupune apariţia informaţiei. Energia poartămai întâi sensul formei, apoi informaţia despre formă şi, în final, forma însăşi ca ocombinaţie întrupând un anume scop. Energia impune sensul combinării elementelorde masă şi dictează scopul. Informaţia poate avea o stare de nefiinţă, poate exista, nedefinită, într-oRealitate, din care apoi, cu contribuţia unor Forme Materiale, va putea lua naştere,atunci când acestea, Formele Materiale, au pregătit un moment al Realităţii ce vaîngloba şi noua informaţie, definită de data aceasta, devenită deja activă. Odată născută, informaţia definită impune o Formă Materială care prelucreazăo Realitate, modificând-o pentru obţinerea unui scop şi urmarea unui sens. FiecareFormă Materială individuală are un scop foarte precis, dar totalitatea FormelorMateriale, Materia însăşi, este lipsită de scop, Dezmărginind în felul acesta Universul. Fiecare informaţie nou definită se înglobează unui set, ea apare şi dispare dincomponenţa setului informaţional, ce stă la baza unei Forme Materiale, în funcţie deimpulsurile primite din Realitate. Forma Materială este doar suportul unui setinformaţional. Dispariţia Formei Materiale determină eliberarea setului informaţionalcare revine în starea de Haos, procesul întrupare-dispariţie reluându-se atâta timp cât54 Apud F. L. Wright în Herbert Read, Originile formei în artă, traducere de C.F. Pavlovici,Bucureşti, Editura Univers, 1971. p.128
setul informaţional nu a atins acea formă capabilă să impună o nouă Realitate în careel sa nu mai fie necesar.Codrul veşnic şi infinit Privită de departe, pădurea pare compactă; pare de nepătruns şi distantă. Dacăte apropii, trupul ei se destramă şi apar fiinţele vii ce-şi ţin existenţa alături, iar dacăumbli prin ea, ai să simţi cum se amestecă izurile diferitelor istorii trecute. Copacul şiiarba, animalele, gâzele viermuitoare; toate îşi trec viaţa neimaginând măreţiaîntregului, dar contribuind din plin la această alcătuire nepieritoare. Pentru fiecaredintre alcătuitori, existenţa presupune limite indubitabile, dincolo de care ei s-ardestrăma. Nici o clipă alcătuitorii nu acţionează pentru ansamblu, ci pentru propria lorDevenire, dar acţiunile lor împing fiinţa colectivă spre un scop pe care nu pot să-lprevadă. Nici una dintre acţiuni nu este lipsită de importanţă, şi nu este niciindiferentă, dar influenţa acestora va fi hotărâtă cu mult mai târziu, atunci cândconsecinţele vor fi de neevitat. Iar la scară universală, orice acţiune particularăeste lipsită de importanţa scopului său în sine, dar este conţinută pentru aportulla Devenirea Universală. Cele trei descoperiri de care am vorbit mai sus, sunt trei nişe ale informării, şinu ale Devenirii, ele vor împlini tehnici şi modalităţi de a pătrunde tot mai adânc spreoriginile Devenirii, şi nu spre sensul ei evolutiv. De fiecare dată când pătrundem spreoriginile Devenirii, avem posibilitatea de a identifica momente „îngheţate” aleacesteia, momente ce nu au fost dezvoltate de procesul evoluţiei, au trecut într-oformă neconceptualizată dar au rămas „vii”, oricând activabile, oricând gata să ofereposibilităţi de a deschide şi urma o cale abandonată. Aceste nişe impun, cu naturaleţe,o schimbare structurală a raporturilor în înţelegerea unei Realităţi, şi a formelor ce ocompun. „De caracter general este legea ipotetică a plafonurilor biologice, şi trebuiesă atribuim cel puţin o largă suficienţă regulei mutaţiilor radicale, potrivit căreiaviaţa realizează noi specii de superioare niveluri de organizare, conservând în chipparadoxal şi anume primitivisme în constituţia acestora.”55 Dacă aruncăm o privire peste cele afirmate mai sus putem rezuma că, ceea cenumim noi materie şi spirit – ca şi categorii filosofice - nu sunt termenii ce exprimă o55 Lucian Blaga, op.cit. p.112.
dualitate. Materia şi spiritul nu formează cosmosuri paralele, ele pur şi simplu nu potexista separat, pentru că formează unul şi acelaşi lucru, adică acel material din careeste alcătuit universul şi care se dezvoltă continuu, mânat de tendinţa de expansiune.Generic numim această formă materie, iar ea cuprinde două categorii ce au fostseparate, nenatural, secole de-a rândul, şi anume: masa (2. Îngrămădire de elemente(de aceeaşi natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; «totalitateaunui» corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ”)56şi energia („1.Capacitate a unnui sistem « fizic » de a efectua lucru mecanic în trecere dintr-o staredată într-o altă stare dată”)57 Definiţia energiei ar putea suporta actualizări substanţiale, pentru că doarreferirea la « lucru mecanic » începe să fie destul de şubredă. Manifestările inefabile ale energiei au surprins permanent raţiunea, părând căsunt acţiuni ale unei prezenţe nedefinibile. Păreau că sunt manifestările unei entităţiautonome şi exterioare, ce ni se impun şi ne determină la acţiuni incontrolabile. Defapt, nu sunt altceva decât formele pe care energia le naşte în fiecare clipă, forme încare masa este atrasă pentru a impune întregul conţinut al amprentei energetice aformaţiunii intrate în combinaţie. Putem defini masa ca : depozitul ce conţineamprenta energetică irepetabilă a oricărei Forme Materiale din univers. Cu altecuvinte : conţine informaţia esenţială a formei respective. Nu masa este cea carehotărăşte conţinutul informaţional, ci energia ; masa se constituie ca depozit. Masa nupoate conserva o formă fără ajutorul energiei, energie pe care – în ceea ce-i priveştepropria fiinţă - omul a numit-o spirit ; şi a definit-o ca pe un univers rupt de celmaterial, în opoziţie cu acesta, de cele mai multe ori în conflict declarat. După ce a dat naştere semnului, omul a început să se desprindă, încetul cuîncetul, din relaţia nemijlocită, fundamentală cu mediul, modificându-şi astfelmodalităţile de acţiune asupra acestuia, cel mai probabil în sensul eficientizării actelorsale, a creşterii vitezei de transformare a Realităţilor. Din nefericire, Universul nu esteinteresat de calitatea acţiunilor vreuneia dintre formele sale materiale ; el nu urmăreştebinele sau răul, ci doar acţiunea de transformare a Realităţii, iată de ce rezultatul56 Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei RepubliciiSocialiste România, 1984, p.52557 Vezi Dicţionarul explicativ al limbii române, p.300
acestei acţiunii asupra mediului rămâne în sarcina exclusivă a formei care o produce.Pentru Univers, în ansamblul său, nu există creaţie sau distrugere. Lui îi esteindiferent dacă o formă a materiei se dezvoltă sau se distruge, pentru că, în întregulsău, va continua să se Dezmărginească. Capacitatea omului de a da naştere unui sistem de comunicare capabil sătransmită altora o anume cantitate de informaţii, după un cod interpretabil, l-a întăritîn convingerea că astfel de procedee există în tot Universul, şi că, la rândul său, poatefi obiectul unui astfel de procedeu. Fiind o Formă Materială perisabilă, cu dimensiuniprecis determinante, omul concepe Universul ca pe o multitudine de sisteme, la rândullor precis determinante, ce tinde către infinit. Imaginat după acest sistem, Universulare nevoie de dimensiuni, şi mai are nevoie de o voinţă care să dea sens fiecăreialcătuiri, iar în spatele voinţei nu poate sta decât o raţiune. Iată de ce spiritul esteseparat de masă, aceasta devenind un cosmos opozabil. După o astfel de viziune, mecanica Universului este foarte greu de pătruns, earămâne neânţeleasă celor ce vor judeca Materia după manifestările separate a maseide cele ale energiei. Dacă imaginăm materia cuprinzând atât masa cât şi energia, Universul devineun sistem unic, un organism rezultat din activitatea tuturor formelor ce se cuprind înel şi care depinde necondiţionat de direcţiile de dezvoltare ale acestora într-o totalălipsă de scop. Universul se dezvoltă ca o structură de structuri independente în continuăinteracţiune, structuri ce se influenţează reciproc, între care există un flux continuu deinformaţii de la nivelul Inefabil, până la cel al semnului, dar care sunt irepetabile.Pentru ca Dezmărginirea Universului să fie eficientă, nu trebuie să existe două FormeMateriale asemănătoare. Fiecare Formă Materială ce intră în cuprinsul Universuluitrebuie să fie o amprentă unică, direct responsabilă pentru tendinţele Devenirii sale.Linia evoluţiei unei Forme Materiale asigură Dezmărginirea Universului prininformaţiile pe care le extrage din zona Inefabilului şi le pune în circulaţie pentruîmplinirea unui scop oportunist, şi care sunt – în cantitate mai mare sau mai mică –preluate şi de celelalte Forme Materiale. Totalitatea informaţiilor pe care sistemul le pune în circulaţie sunt perisabile,mereu modificabile, mereu pregătite pentru a fi prefecţionate, iată de ce şi ele, ca şiformele pe care le compun, trebuie să fie pieritoare.„Cu toate că-i neînduplecată, moartea e legea tuturor ;
Clădim noi oare case pentru veci?Pecetluim noi oare învoieli care se leagă pe vecie?Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile ?Veşnică e oare ura dintre oameni ?Râul care se umflă te duce oare cu el pentru vecie ?………………………………………………………De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic !Cel care doarme şi cel care este mort seamănă unul cu altul”58 Tot ceea ce ne înconjoară sunt forme ale materiei şi cuprind atât masă cât şienergie. Omului i-a venit mult mai uşor să cunoască prin obsevaţie masa şi mult maigreu să definească energia În forma ei elementară, masa este depozitara unorinformaţii primordiale, fundamentale, prime. „Constatarea că între maselesubstanţelor care se combină chimic există anumite relaţii cantitative a sugeratideea existenţei atomilor. Observarea unor relaţii similare între volumele gazelorcare se combină a condus la descoperirea moleculelor. Din transformărilecantitative care se produc la trecerea unui curent electric prin soluţiile sau topiturileanumitor substanţe s-a dedus existenţa ionilor, adică a unor atomi sau grupe deatomi purtând sarcini electrice.”59 Fiecare particulă materială este purtătoarea unei forme de energie care-idetermină scopul şi îi fixează un set fundamental de informaţii, iar pe măsură ceexpresia materiei devine mai complexă, sensurile informaţionale devin maisofisticate, dar şi mai greu de controlat sau de definit, ceea ce-l determina peDescartes să afirme: „Mai socot de aemenea că noi nu observăm nici un obiect caresă acţioneze mai direct asupra sufletului nostru decât corpul de care acesta este legatşi că, prin urmare, trebuie să considerăm că ce este în suflet o pasiune esteîndeobşte în corp o acţiune.”60 Constatarea lui Descartes nu se aplică numai fiinţei58 ٭ ٭ ٭Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginea Şerbănescu şi Al. Dima, Bucureşti,Editura pentru literatură universală, 1966, p.14059 Constantin D. Neniţescu, Chimie generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972,p.2660 Descartes, Pasiunile sufletului, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 55-56
umane, aceasta nu este calitatea unei fiinţe superioare, aşa cum se consideră omul, cicondiţia fundamentală a materiei sub ori ce formă s-ar manifesta ea. Astfel, Universul are capacitatea de a fi etern şi infinit, într-o permanentă starede non-existenţă, de lipsă de scop. El este lipsit de dimensiuni, care sunt caracteristicedoar formelor materiale ce-l compun, acestea, dimensiunile, facilitează procesul decunoaştere şi comunicare. Existenţa eternă a Universului presupune lipsa totală adimensiunilor, pentru că Universul este idiferent la cunoaştere, pentru el singuracalitate cultivabilă este Devenirea, calitate ce îi asigură permanent Dezmărginirea. Deaceea, Universul conţine toate dimensiunile, dar este lipsit de toate, pentru cădimensiunile sunt atribute ale cunoaşterii, nu ale Devenirii. În momentul în careUniversul ar fi guvernat de dimensiuni, teoria relativităţii a lui Eistein nu s-ar maiaplica. La prima conferinţă de estetică a corpului uman s-a dat următoarea definiţiefiinţei umane: o fiinţă erectă, simetric bilateral de-a lungul unei axe verticale, cuun punct de cunoaştere fix, deasupra unui orizont fix. Această definiţie marcheazăfaptul că procesul de cunoaştere este dependent de poziţia „punctului de cunoaştere”din care derivă noţiunile de direcţie: Sus-jos, înainte-înapoi, stânga-dreapta. Lumea sedezvăluie într-un fel unei fiinţe simetric vertical şi într-un alt fel celei simetricorizontal, de exemplu. Dar, pe această axă a extremelor: „cunoaştere verticală -cunoaştere orizontală”, există o sumedenie de alte momente intermediare – cunoscutesau necunoascute încă -, ce determină poziţii diferite în ceea ce priveşte cunoaşterea şicomunicarea. Universul, însă, în totalitatea sa, este lipsit de nevoia cunoaşterii, care,pentru el este definitiv inutilă. El se află într-o stare de continuă Devenire, conţinândforme ce se pot cunoaşte doar pe sine şi cosmosul perceptibil (care defineşte nişa cereprezintă mediul de exprimare a acelei forme materiale), unde pot fi admise o seriede realităţi limitate, efemere. Fiecare formă a materiei, inclusiv omul, conţine în codulgenetic informaţiile esenţiale despre Devenirea Universului şi tinde să-şi creezepropriul sistem de cunoaştere: „Dar în concepţia primitivă, o eră nouă începe nunumai cu fiecare domnie, ci şi cu fiecare căsătorie consumată, cu fiecare naştere etc..Pentru că omul şi Cosmosul se regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutulse consumă, relele şi păcatele se elimină etc.. Variate în formulele lor, toate acesteinstrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să
abolească istoria printr-o reîntoarcere continuă in illo tempore, prin repetareaactului cosmogonic.”61 Ca atare fiecare categorie de Forme Materiale ce sunt conţinute în Univers,evoluează după sisteme de cunoaştere specifice, care au doar anumite puncte comune,necesare pentru a asigura coerenţa Devenirii Universului. Iată de ce există acestăteribilă incapacitate de informare între diferitele categorii de Forme Materiale. Fiecarecategorie trebuie să-şi păstreze specificul cunoaşterii pentru a îşi conserva unicitatea.Aidoma modelului categoriei, şi indivizii cuprinşi într-o matrice îndeplinesc, desigurla o scară mult mai redusă, aceeaşi condiţie. Fiecare expresie a cunoaşterii este unicăşi, la nivelul Formelor Materiale care nu se servesc de semn pentru a comunica, esteimposibil de transmis. Celelalte Forme Materiale nu comunică, ele doar seinformează, într-un mod sau altul; cunoaşterea rămânâd doar o calitate intimă,personală, individuală. Universul este o pluralitatea mereu mărginită, ce tinde către Dezmărginire,dezvoltându-se ca o structură de structuri în permanentă Expansiune. Dincolo de Sine,dar mai ales în Sine, existând expresii ale Inefabilului. Aceasta fiind o calitatefundamentală a Haosului menită să modeleze continuu elementele şi limitelepluralităţii. Dar nu trebuie să ne imaginăm că Universul pluteşte într-o mare infinită deHaos. Haosul şi Formele Materiale coexistă, alternând în tendinţa veşnică a Devenirii,a Dezmărginirii. Universul este, în acelaşi timp, şi Haos şi multitudine de FormeMateriale ce crează Realităţi definite. Putem îndrăzni să afirmăm că fiecare FormăMaterială are Haosul propriu, specific, Universul, în sine, fiind dependent de evoluţiafiecărei forme a Haosului, definită ca o expresie a Inefabilului. O astfel de stare îi permite Universului să existe şi să nu existe, să fie non-conceptual şi conceptual în acelaşi timp. Alternanţa între conceptual şi non-conceptualîi asigură Universului eliberarea de dimensiuni şi scop, stări fundamentale pentruformele materiale ce-l compun, fiindcă asigură procesul cunoaşterii. Orice formă a Materiei este nevoită să se supună procesului cunoaşterii, faptcare o obligă să dezvolte instrumentele care să-i permită analizarea Realităţii. Fărăcapacitatea de a dezvolta sisteme de cunoaştere, nici o Formă Materială nu ar putea61 Mircea Eliade, op.cit. p.66
produce informaţii transmisibile generaţiei următoare. Cu cât forma devine maicomplexă, cu atât procesul cunoaşterii va pătrunde mai adânc în conţinutul Devenirii,luminând procesele acesteia. Iar scopul fundamental al procesului cunoaşterii estedezvoltarea de instrumente capabile să asigure accesul la structura unui sisteminformaţional transmisibil, care să conţină, pe lângă datele fundamentale evoluţiei,detalii specifice pentru determinarea unicităţii unei forme, dar, în egală măsură, şi ainstrumentelor oprtunismului. Doar instrumentele oprtunismului sunt capabile săasigure recuperarea informaţiilor „îngheţate” care nu şi-au putut găsi dezvoltarea într-o anumită etapă. Ele sunt re-activate în momentul când condiţiile Realităţii o reclamă.Iată un motiv foarte bun, pentru ca procesul informării să dezvolte instrumente care seadresează mereu unor evenimente care s-au consumat, spre deosebire de cel alcunoaşterii care este responsabil de modificarea structurii, preparând-o pentru viitoaremomente ale Realităţii. Cunoaşterea se dovedeşte a nu fi un modul prin care se faciliteazăcomunicarea, informarea etc., ci un proces de modificare, de remodelare a structuriiunei Forme Materiale şi a o face permisivă pentru noile calităţi pe care Inefabilul leimpune într-un anume moment al Realităţii. Împărţirea materiei în „materie moartă” şi „materie vie” este arbitrară,valoarea acestei clasificării fiind una pur statistică. Materia este unică şi guvernată deaceleaşi tendinţe ale devenirii şi cunoaşterii, de la cele mai simple forme, până la celemai evoluate. Putem defini, totuşi, cele două stări ale materiei drept: 1. stareamateriei indiferente la adaptare şi 2. cea a materiei interesate de adaptarea la oRealitate anume. Modul şi mijloacele prin care se manifestă aceste tendinţe sunt deosebite, de laun nivel de dezvoltare la altul, şi depind de stadiul de evoluţie al Formei Materiale. Formele Materiale de dinaintea semnului îşi transmit informaţiile, folosinddoar mijloacele informării chimice sau fizice, odată cu un transfer de masă: electroni,fotoni electronici, feromoni, proteine etc.; cele de după naşterea semnului transmitseturile informaţionale prin mijloace pur energetice, folosind un suport material doarpentru definirea sistemului de semne. Astfel, informaţia capătă forme codificate şieste nevoie de o iniţiere pentru a putea accede la conţinutul acesteia, ceea ce nu estenecesar la prima categorie. Putem afirma că, în cazul primei categorii, FormaMaterială este rezultatul „voinţei” unui set informaţional şi este dependentă total deacesta, iar în cazul celei de a doua categorii, conţinutul informaţional al semnului este
rezultatul unei voinţe a formei materiale, dar nu este dependent în totalitate de aceastăvoinţă, fiind mereu modificabil în sensuri. Formele Materiale evoluate folosescsemnul pentru punerea în circulaţie a unor informaţii importante, şi totuşi acest lucrunu le poate ajuta să depăşească limitele impuse de setul informaţional fundamnetalcare fixează scopul categoriei de forme materiale întru acţiunea de adaptare la oRealitate existentă. Ceea ce ne duce cu gândul neîndoios la faptul că Forma Materialănu poate depăşi limite ale Realităţii pentru că, pur şi simplu acestea nu există.Universul îşi crează limite în funcţie de procesul Dezmărginirii. Doar pe măsură ceacest proces înaintează devine capabil să stabilească limite ce vor putea fi depăşite deFormele Materiale ce vor fi create pentru a fi în stare să dea naştere unor funcţii noi,ce vor presupune naşterea unor mecanisme de adaptare tot mai sofisticate. Dar odatăForma Materială creată ea va rămîne captivă în interiorul funcţiilor ei pe toată durataexistenţei. Procesul de Dezmărginire a Universului funcţionează aidoma înaintării pesuprafaţa câmpiei, cu cât înaintezi, cu atât linia orizontului se deplasează, păstrând odistanţă egală. Formele Materiale ale Universului există ca expresii a unuia sau ambelorsisteme informaţionale de care am vorbit mai sus. Dacă primul sistem informaţional şimecanica transmiterii este fundamental şi stă la baza întregului univers, neexistândFormă Materială care să nu depindă de el, cel de al doilea reprezintă calitatea evoluatăa unor Forme Materiale ce au ajuns la un anume sistem de organizare, capabil sătransmită sisteme informaţionale şi printr-o mecanică dependentă de semn. Funcţiaprimordială a celor două sisteme informaţionale este de a determina Materia să deamereu naştere unor noi realităţi, realităţi fără de care Universul ar deveni finit, limitat,muritor. Important este faptul că, orice activitate pe care o Formă Materială o are, însensul creări unei Realităţi noi, se transformă în informaţii de bază ce sunt fixate şitransmise generaţiilor viitoare prin intermediul seturilor informaţionale remodelate. Oinformaţie nou născută şi asimilată impune remodelarea setului fundamental pentru ao cuprinde şi transmite. Acest mecanism face posibilă asimilarea şi transmitereatuturor informaţiilor importante, fundamentale, ce derivă din acţiunea FormeiMateriale asupra Realităţii ce le conţine şi face posibilă modelarea unor noi Realităţice împinge limitele Universului către un sens neexistent încă.Tot ce-mi spui, eu voi fi
Fiecare particulă materială trebuie să contribuie, în mod esenţial, la creareaunei amprente informaţionale unice. Fie că vor pieri nefolositoare, fie că se vor activaşi transforma în pârghii funcţionale ale Devenirii, formele materiei au o funcţieprimordială: comunicarea. Funcţia aceasta a Materiei vine dintr-o Lipsă ce trebuie neapărat înlocuită,Lipsă care asigură existenţa permanentă a stării de dezechilibru esenţială pentruDevenire. Împinsă de Lipsă, amprenta energetică a Formei Materiale va intra încombinaţie cu alte amprente energetice ale materiei, mânată fiind de nevoia de a oînlocui (lipsa).„Un fiu de cerşetor iubea odatăPe a sultanului frumoasă fată.Simţea, cum ars de flacăra dorinţii,în el fantasma-i îşi înfipse dinţii.În drumul ei, pustiu, sta ca tulpina.Era «nebunul» urmărind «regina».În taină-ardea de dor pentru copilă.De lacrimi talpa-i se-ncleia-n argilă.Dar taina-i fu trădată de strădanii.«Să piei de-aicea!» i-au strigat duşmanii.Plecă. De chipul drag şi-aduse-aminteŞi-n acel loc veni ca mai-nainte.”62 Dar, orice combinaţie va fi creata, va duce noul sistem într-o stare dedezechilibru şi mai pronunţat, va crea o Lipsă şi mai accentuată.63„În dorinţi încep zgârcit să fiu,Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?Parcă pe un cal trandafiriuVesel galopai de dimineaţă.62 Saadi, Bustan, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p.5263 Vezi „teoria cardinalei” a naratologului Dumitru Carabăţ în „Pentru o poetică a scenariuluicinematografic”., Bucureşti, Editura PRO, 1992. Pe această cale ţin să mulţumesc cu osebireprofesorului Dumitru Carabăţ pentru sprijinul direct acordat.
Toţi sântem vremelnici pentru veci,Rar ning fragii frunzele deşarte...Binecuvântat să fie deciCă trăiesc şi că mă duc spre moarte.”64 Cu alte cuvinte orice Lipsă va fi înlocuită cu o Lipsă şi mai gravă. Cînd mărefer la gravitatea Lipsei nu vreau să sugerez dimensiuni catastrofice ale acesteia,pentru că nu despre asta este vorba. Lipsa devine mai gravă calitativ, prinspecializarea sensului, şi nu prin ireconcilierea poziţiei în procesul Devenirii, ceea cear duce la dispariţia subită a unei Forme Materiale. Procesul de adâncire a Lipseiconstituie mecanismul fundamental prin care Universul îşi întreţine Dezmărginirea, şicontribuie continuu la readucerea în procesul Devenirii a unor forme atavice, rămaseinactive perioade mai scurte sau mai lungi de vreme. Cu cât formele materiei sunt mai complexe cu atât manifestarea Lipsei va fimai pregnantă, ea înglobând multitudinea de funcţii provenite de la diviziunile ce ocompun. Funcţiile fundamentale ale particulelor primordiale se vor păstra intacte,deoarece constituie memoria inconfundabilă, combinaţia dintre ele va împlini funcţiimai complexe, mai agresive, dar impermanente, funcţii ce vor fi distruse de Lipsă,sau de înlocuirea acesteia. Din fericire pentru existenţa Universului, atingerea unuiscop nu înseamnă de fel realizarea unei forme de echilibru, de armonie, ci doar,momentul de definire a unei noi Nevoi ce va formula o nouă Lipsă menită săadâncească dezechilibrul. „Spus de-a dreptul, lipsa este rezultatul sublimării şiproblematizării tuturor prejudicierilor anterioare şi ale celorlalte funcţii care daudreptul personajului să înfrunte evenimentele vieţii determinate şi să tragă toateconsecinţele de pe urma acestei înfruntări”.65 Pe de altă parte, mecanismul de înlocuire a Lipsei constituie fondul inefabilal mecanismului cunoaşterii. Momentul în care Lipsa este înlocuită constituie unmecanism profund al cunoaşterii, datorită revelaţiei ce fundamentează înţelegerea.Înlocuirea Lipsei atrage după sine înţelegerea principiilor unui proces ce s-a petrecut,şi care era frustrant prin gravitatea unor fapte ascunse, a unor prejudicii provocate de64 Serghei Esenin, Poezii şi poeme, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.3665 Dumitru Carabăţ, op. Cit., p.195
refuzul acestuia (procesului) de a se revela. Momentul acesta al revelaţiei cuprindeîntotdeauna acţiuni care s-au consumat, care s-au petrecut şi fixează informaţiideosebit de importante ce vor modela acţiunile viitoare ale Formei Materiale,devenind cel mai important instrument al cunoaşterii şi, în acelaşi timp, DezmărginindDevenirea. Cu alte cuvinte revelaţia este un proces de transformare a viitorului înprezent, pentru că elemente ce aparţin impalpabilului, Inefabilului, Haosului setransformă în cunoaştere, deci încep o existenţă persiabilă. Momentul revelaţieireprezintă punctul, clipa de transformare a Haosului în concept şi, deci, modelareaacestuia într-o formă a existenţei. Indiferent dacă revelaţia se realizează conştient sauinconştient, ea reprezintă modalitatea de fixare a unor informaţii fundamentale ce vorcontribui decisiv la noua relaţie Formă Materială-Realitate.Cu cât este mai profundprocesul revelaţiei, cu atât remodelarea strucutrii Formei Materiale este mai radicală,iar noile funcţii pe care le defineşte sunt mai revoluţionare. Revelaţiia nu este unproces raţional, ea generează un proces de rezonanţă care străbate întreaga strucutră aFormei Materiale şi declanşează o multitudine de procese chimice, care vor remodelaÎntregul conform tendinţelor noilor calităţi atinse . În acelaşi timp, agravarea Lipsei adânceşte şi accelerează procesul DeveniriiMateriei spre Dezmărginirea Universului. Noi oamenii denumim acest proces:progres, şi-l percepem ca pe o permanentă sursă de tensiuni şi spaime, pentru căfiecare înlocuire a unei Lipse aduce cu sine un grad foarte mare de insolit, modificăsubstanţial condiţiile existenţei, adăugând noi surse de dezechilibru, agravând condiţiaLipsei. Tendinţa de înlocuire a Lipsei are două sensuri: pe de o parte aceea de a formacombinaţii mai complexe, pentru a crea sisteme ale Devenirii mai puternice; pe de altăparte aceea a compuşilor de a se elibera din sistem pentru a reveni la vechea stare.Astfel, orice element compus este sortit dezintegrării. Într-un Univers lipsit de scop,viitorul este cel mai important, dar pentru a exista, acesta are nevoie de o infinitate deexpresii ce se formulează, se reformulează, se definesc şi împing, în sensurinebănuite, realităţi materializate, ce devin univers cognoscibil. De fapt, viitorul cuprinde forme mereu evoluate şi mereu noi ale Haosului,forme virtuale ce se pot transforma în subiectul unui act de creaţie, devenind astfelrealităţi şi alunecând necondiţionat către prezent. Acest fond al formelor virtuale esteinepuizabil, dar nu static, el este mereu îmbogăţit de către cunoaştere, dar şiconsumat de aceasta, fără obligaţia de a fi epuizat. Viitorul nu poate fi creaţie în
întregime, nu este necesar să fie creaţie în întregime, el trebuie să fie însă un depozital formelor virtuale, păstrate în cele mai insolite alcătuiri neconceptualizate posibile.Acest „depozit” constituie sursa eternă a Dezmărginirii Universului. În toată literaturacosmogonică, fie ea materialistă sau metafizică, Universului – într-un fel sau altul- ise atribuie dimensiuni, ceea ce este un mare neadevăr. Universul nu are dimensiuni -instrumente ale cunoaşterii -, din simplu motiv că Universul refuză cunoaşterea, legeafundamentală care-l guvernează fiind Dezmărginirea. Dimensiunile sunt instrumenteimportante pentru Formele Materiale limitate, perisabile; instrumente cu care acesteapot defini şi fixa cunoaşterea şi relativitatea. S-a vorbit teribil de mult despre faptul că omul poate, sau nu poate cunoaştecosmosul. O parte a lumii a dovedit că omul poate cunoaşte cosmosul, altă parte adovedit că nu. „Căci nu este simţirea o cunoaştere, şi cunoaşterea o simţire? Or, cealtceva ar fi percepţia senzorială, dacă nu o cunoaştere a obiectului care se percepesenzorial? Şi ce ar fi cunoaşterea altceva decât o percepere a lucrului care secunoaşte? De unde sunt chinurile care torturează simplitatea şi fac adevărulnesigur? Cine îmi va arăta un simţ care nu cunoaşte ceea ce percepe, sau ocunoaştere care nu percepe ceea ce cunoaşte şi îmi va dovedi că atât simţul, cât şicunoaşterea pot avea putere separat? Când corporalul este perceput, iar incorporalulcunoscut, obiectele sunt diferite în ceea ce priveşte specia lor, dar nu şi în ceea cepriveşte sediul simţului şi sediul cunoaşterii, cu alte cuvinte sufletul şi animus.”66 Din fericire pentru noi, amândouă taberele au dreptate; universul masei poatefi cunoscut pentru că este exprimat într-o realitate prezentă, lipsită de posibilitateastării de Haos; iar universul energetic poate fi visat, pentru că este conţinut într-un codinformaţional ce prefigurează o expresie viitoare, iar până la realizarea acesteiaîntrupează o stare de Haos, un moment anume al Inefabilului. Oricum ar fi, se dovedeşte ca Universul nu are dimensiuni şi nu are existenţăproprie, el fiind expresia alcătuirii tuturor Formelor Materiale ce-l compun. Cu altecuvinte Universul poate fi cunoscut şi nu poate fi cunoscut în acelaşi timp, pentru căfiecare Formă Materială ce există defineşte ultima frontieră a Universului, frontierăcare se modifică continuu clipă şi poate cunoaşte realităţile din care a provenit, dar nu66 Apud Tertulian, Despre suflet, în Gândirea Evului Mediu, traducere de Octavian Nistor,Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.26
poate cunoaşte realităţile ce sunt dincolo de existent, ci doar le poate presupune, într-oanume măsură. Dincolo de existent nu există decât Haos. Acesta este sipetul de zestre al lumii noastre nemuritoare de muritori.De nu mai exist: doar sunt. Nemurirea, atât de râvnită de muritori, va deveni ceva mai apropiată, pentru căexistenţa energetică se va prelungi cu mult, într-un timp pe care nu-l putem percepeprin simţuri. “Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul unor cauzeprovenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel se desfăşoarăjocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.”67 Deja formele„fiinţelor energetice” fixate de comunicare îşi fac efectul cu preponderenţă. Semnele,fixate pe diferite suporturi, prelungesc prezenţa unor forme materiale şi funcţiileacestora în cadrul informării. Sistemele de semne în mişcare ( film, tv.) aduc în plus şifixarea sonoră, întregind astfel mărturia. Aceste forme se prelungesc în timp,transportând atât mărturia iconică, cât şi sensul abstract al informării şi fac posibil cainformaţii ce nu s-au putut materializa într-un anume timp istoric, să-şi găsească, înviitor, Forma Materială capabilă să le transforme într-o Realitate nouă. Dacă vreţi,informarea prin semn este o altă formă de conservare a unor informaţii fundamentalece nu pot fi fixate în fondul genetic, dar care au influenţe decisive asupracomponenetelor genetice, şi care are două sensuri: pe de o parte fixează şi transmiteinformaţiile pe un suport material, într-un sistem definit arbitrar; pe de altă parteselectează şi fixează anumite informaţii esenţiale în sistemul de bază, genetic şi letransmite generaţiilor viitoare. Funcţia de fixare a informaţiilor esenţiale leînglobează atât pe cele fiziologice, obiective, cât şi pe cele neurologice, subiective. Pe măsură ce Universul se Dezmărgineşte, lărgind mereu varietatea de FormeMateriale, trebuie să inventeze sisteme noi de selecţie, conservare şi transmitere ainformaţiilor importante. Iată de ce, pe lângă sistemele de informare prin intermediulmasei, s-a dezvoltat un nou sistem, acela al semnului care poate conţine o componentă67 Alexandra David-Neel, op. Cit., p.52
energetică fundamentală: emoţia, şi astfel transferul prin semn se desparte în douăcomponente: informarea pe de o parte şi cunoaşterea pe de alta. Conţinutul semnului este pur energetic, el se poate transmite doar dacădezvoltă un anume nivel al energiei, şi acest lucru a fost dovedit de diferitele maşiniale inteligenţei artificiale ce au fost inventate şi care au contribuit decisiv la naştereade noi nivele ale informării, din ce în ce mai complexe. Nimeni nu poate şti acum cuprecizie, care va fi evoluţia sensului informării, sau al comunicării, dar poate imaginaacest lucru, poate simula sensuri subiective, adâncid astfel accesul în diferitele niveleale stării de Haos. Starea fundamentală a Nimicului, a Haosului se constituie din totalitateaproiectelor virtuale, a „stărilor de visare”, a năzuinţelor de modificare a unorRealităţii, de naştere a unor noi Realităţi, pe care le lansează totalitatea FormelorMateriale existente în Univers. Această categorie de expresii virtuale, inefabileconstituie substanţa din care Universul se întrupează în formele viitoare. Starea formală şi informală a Universului mă duce din nou cu gândul la aporialui Zenon „Achile şi broasca”: forma perisabilă tinde mereu să atingă nemurirea, darorice strădanie a sa o va apropia doar; atingerea nefiind posibilă. Spre deosebire desubiectul aporiei, în cazul acesta, explicaţia este foarte simplă: Forma Materială estenemurirea însăşi, deoarece, fiecare existenţă prezentă, fiind ultima limită aUniversului, cuprinde atât informaţiile esenţiale a întregii evoluţii de până la sine, câtşi proiectele virtuale ale evoluţiilor viitoare, dincolo de care nu mai există decâtInefabilul. Iar pentru a se putea extinde, Universul are nevoie de o nouă existenţă,care să definească o nouă Realitate. Această nouă existenţă se va constitui, la rândulsău, ca ultimă limită a Universului şi va transmite informaţiile esenţiale ale originii,definindu-l astfel pe Unu, dar şi întreaga pluralitatea existentă, în momentul prezent,ca Unu, împlinind astfel continuu ambiguitatea nemuririi.Durerea ca formă a erorii Negreşit vor trebui redefinite noţiuni, categorii, relaţii şi mai ales se va impuneca filosofia să redevină o ştiinţă activă, implicată, capabilă să ţintească spre sistemelecuprinzătoare. Cu alte cuvinte să redevina Ştiinţa Ştiinţelor, Regina acestora. Modaspecializării stricte este valabilă pentru activităţile sectoriale, dar nu şi pentru cele cesunt menite să creeze imagini cuprinzătoare despre Devenire şi Cunoaştere.
De prea mult timp filosofia a moţăit ca o burgheza satisfăcută cu starea ei,ferindu-se să se mai implice cu adevărat în substanţa intimă a existentului. De celemai multe ori se mulţumeşte să bârfească din vârful buzelor, şoptind, doar pentrucunoscători, zeflemele în doi peri. Odinioară era ştiinţa celor puţini, dar importanţi; pe ei trebuia să-i lumineze,lor trebuia să le structureze sensul gândurilor, pentru că aceştia aveau datoria săplămădească proiecte conforme unui sistem coerent, care să stabilească legăturiindestructibile, cu valori fundamentale ce veneau dintr-o metafizică primordială.„Produsul naturii, obiectul fasonat prin îndemânarea omului nu-şi găsesc realitatea,identitatea decât în măsura în care participă la o realitate transcendentă. Gestul nucapătă sens, realitate decât în măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială.”68 Filosofia nu este ştiinţa materiei ci a Haosului, ea trebuie să cuprindă mecanicastării de virtualitate şi să propună căile prin care Formele Materiale pot tinde cătreaceasta. Filosofia nu este o ştiinţă morală, şi nici socială, ea este ştiinţa care se ocupăde mecanica Haosului, a alcătuirilor virtuale care trebuie să devină forme, şi mai apoiRealităţi, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Iar cele ce sunt sortite arămâne încă în starea lor imperceptibilă, trebuiesc presupuse, trebuiesc visate,trebuiesc plămădite. „Înţelegând durerea ca pe o formă a erorii, eroarea ca pe oîndepărtare de lege; legea ca pe un fiind al lui este; simţim durerea ca pe oîndepărtare de este; ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, înmurind.”69 Ea trebuie să transforme Nimicul în forme ale gândiri, captând diferiteleexpresii ale Inefabilului , pentru ca acestea să poată materializa formele ce vor definio Realitate nouă. Odinioară motorul gândirii umane, factorul care dădea sens, şi lumina ţelulunui destin social formând personalităţile ce susţineau sistemul moral, filosofia şi-apărăsit locul din avangardă şi se târăşte agonic macerând evenimente depăşite şipreparând mereu din ele o poţiune incertă.68 Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1991, p.1469 Nichita Stănescu, op.cit. p.78
In schimb s-a dezvoltat o nouă breaslă, mai gălăgioasă şi mai oportunistă:ideologii. Dacă filosoful era preocupat să scormonească în mecanica inefabilă aHaosului, să trudească alimentat cu informaţiile noilor descoperiri din diversedomenii, să împingă continuu graniţile virtualului, să contribuie la definirea unor legigenerale, pe care să clădească un sistem menit să cuprindă Existenţa; ideologul esteconvins că singura şansă a omenirii este să se vâre, cu arme şi bagaje, în sistemulimaginat de el, sistem ce se bazează, de cele mai multe ori, pe o găselniţă ce ţine treizile. Copleşită de mulţimea gălăgioasă a ideologilor politici, economici, deimagine, de vânzări, de învăţământ, de cultură, de medicină, de orice, mulţime carearuncă o pulbere măruntă peste Realitate şi o ascund privirii, omenirea orbecăie întrudefinirea unui nou destin, neatentă la tendinţa concretului. Sau poate incapabilă săsesizeze această tendinţă. Preocupaţi de avantajul momentului, oamenii vehiculeazăinstrumente uşuratice, patinează la suprafaţa Realităţii, pierzând încetul cu încetullegătura cu vibraţiile adânci care mocnesc. Cercul celor care-şi permit să mai întreţinăastfel de legături este din ce în ce mai restrâns, şi riscăm să ajungem la atitudineameşterilor zidari ce deţineau secretul „cheii de boltă”, ceea ce ar adăuga lumii noastreo nouă serie de discriminări. Ca după o ploaie rapidă de vară, peste Realitate s-a aşezat o mâzgă alunecoasăcare te umple de alte griji, îţi modifică acţiunile, te împinge să pierzi legătura cumodelul cosmic ce dădea greutate faptelor tale: „Aşadar, lumea care ne înconjoară, încare se simt prezenţa şi opera omului – munţii pe care-i urcă, regiunile populate şicultivate, fluviile navigabile, oraşele, sanctuarele – are un arhetip extraterestru,conceput fie ca un «plan», ca o «formă», fie pur şi simplu ca un «dublu» existândprecis la un nivel cosmic superior.”70 Lumea omului a fost dintotdeauna vulnerabilă în faţa timpului său, dezarmatăşi sărăcită de mijloacele prin care îşi asigura legătura cu valorile mai stabile, maiprofunde, acest lucru a impus mereu prezenţa unor personalităţi puternice care sădomine forţele momentului. Acţiunile acestora au fost determinante în atingerea unorsensuri, pe care şi le asumau până la ultima lor consecinţă, sau în negarea altora, în70 Mircea Eliade, op. cit. p.17
identice condiţii. Dar, de fiecare dată, au sfârşit prin a reinstala sistemele ce aveaucapacitatea de a conserva calităţile fundamentale, mai viguroase şi mai complexe, faptcare dovedeşte că omenirea nu se poate abate de la axa teleologică a materiei vii şi dela principiile Devenirii. „Această tendinţă spre devalorizarea momentuluicontemporan nu trebuie considerată ca un stigmat pesimist. Dimpotrivă, ea trădeazămai degrabă un exces de optimism, căci, în agravarea situaţiei contemporane, o partecel puţin dintre oameni vede semnele regenerării care trebuie neapărat să urmeze.”71 În lungul istoriei Materiei s-au plămădit forme ce păreau de neconceput întimpurile trecute. Aceste forme au schimbat radical sensul înţelegerii, au deschisporţile unei manifestări mai profunde a Realităţii din cosmosul imediat şi au lărgitaceea parte a Universului ce găzduieşte alcătuirile in-formale. Au fost, acestemomente, clipele mitice ale unei Realităţi, clipe care au dus la modificarea unorexistenţe mistice, la redefinirea acestora. Şi care au contribuit decisiv la procesul deDezmărginire a Universului, făptuind forme şi mijloace decisive pentru evoluţiaviitoare a acestuia. Cu alte cuvinte, putem afirma, că Universul este o alcătuire mereuşi permanent insolită, depinzând de capacitatea sa de a permite formelor şi mijloacelorneaşteptate să fiinţeze. Este foarte greu, pentru om, să sesizeze astfel de momente în evoluţiacelorlalte nivele ale formelor materiei, dar putem lesne presupune că ele există. Dince în ce mai mulţi oameni de ştiinţă încearcă în zilele noastre să pătrundă în„secretele” altor forme de existenţă a materiei vii, vor astfel să refacă, să reactivezemoduluri de memorie ale evoluţiei spre apariţia omului. Cercetările despre trecut ne arată constant faptul că, fiecare moment al acestuiacunoaşte un grad mai mare de inocenţă. Întotdeauna, trecutul va fi mai inocent decâtclipa de faţă, şi deci mai înălţător, mai măreţ în realizările sale. Viitorul, în schimb,prefigurează pericole datorate pierderii continui a inocenţei. Presentimentul acesteiprimejdii naşte în noi nevoia nedefinită a prezenţei unei fiinţe arhetipale, primordiale,ferită de toate pericolele şi atotcuprinzătoare. „Primitivii nu se simţeau întotdeaunainocenţi, dar tindeau să devină prin mărturisirea periodică a greşelilor. Putem vedeaîn această tendinţă spre purificare nostalgia paradisului pierdut al animalităţii? Sau,în dorinţa sa de a nu avea « memorie», de a nu înregistra timpul şi de a se mulţumi71 Mircea Eliade, op.cit., p.99
numai să-l suporte ca pe o dimensiune a existenţei sale, dar fără să-l « interiorizeze»,fără să-l transforme în conştiinţă, vom ajunge să vedem mai degrabă seteaprimitivului pentru «ontic», voinţa sa de a fi cum sunt fiinţele arhetipale ale cărorgesturi el le reproduce fără încetare?” 72 Toate aceste eforturi presupun o lungă trenă de nelinişti, suferinţe, dureri,renunţări, abandonuri şi reluări, dar sunt motivate şi de nevoia de a realiza o maiprofundă capacitate de comunicare cu alte forme ale materiei. Preocupat fiind deastfel de lucruri, ca şi de obsesia ciclului acţiune-reacţiune imediată, omul acordăpuţină atenţiei momentelor importante din propria evoluţie şi lasă înţelegerea să fiecopleşită de pre-judecăţi. Aceste acţiuni, ce s-au înglobat astăzi atât de organic înexistenţa noastră, încât s-au transformat în reflexe sociale, au modificat radical modulde înţelegere.Infinitul este doar labirintul absolut Desigur, infinitul este un labirint absolut, fiindcă este incapabil să fiinţeze. Dincolo de comunicarea prin sisteme şi coduri de semne, care este specificărasei umane, transmitem generaţiilor viitoare informaţiile esenţiale, ce se ivesc înexistenţa speciei, şi prin alte mijloace, inefabile. Şi nu doar informaţiile esenţiale deordin fiziologic, ci şi acele informaţii sociale fundamentale, ce pot modifica atitudineaviitoare faţă de realitate; ele sunt fixate, codificate şi transmise, iar generaţiile viitoaresunt organic pregătite pentru naşterea unor noi forme ale materiei, dar şi pentru a danaştere unor noi realităţi. Toate aceste informaţii sunt desprinse din masa infinitului,iar selecţia lor este făcută de tendinţele oportuniste ale fiecărei Forme Materiale.Aceste căi de comunicare nu-şi găsesc, sau nu şi-au găsit încă, corespondent înlimbajele codificate ale omului, iată de ce, ele sunt asimilate asemenea mineralelordin fluxul sanguin, total independent de aportul raţiunii. Generaţiile ce urmeazăapariţiei unei informaţii viitoare, o primesc prin sistemul genetic şi nu simt nevoia s-odefinească, ea apare ca o atitudine firească în raport cu realitatea modificată; netezindcalea spre lărgirea orizontului Devenirii. Cu fiecare nouă etapă asimilată atât vitezacât şi sensul Devenirii se Dezmărginesc.72 Idem, p.72
O să numesc aici doar două dintre aceste momente ale istoriei recente: apariţiafotografiei a schimbat în întregime sensul comunicării în artele plastice, ceea ce a scosla lumină alte articulaţii ale limbajului iconic şi a atras o revoluţie profundă în toategenurile de comunicare culturală, cu consecinţe importante asupra modului deînţelegere esenţială a cosmosului; Apariţia sunetului reprodus şi amplificat electronic a propus sonorităţi deneimaginat înainte dar şi posibilitatea unor înşelăciuni ordinare. Ca şi multe dintre alte momente care au modificat esenţial sensul Devenirii, înceea ce priveşte umanitatea, şi acestea două au trecut aproape neobservate. Efectelelor s-au prăvălit peste existenţă şi au ascuns cu totul momentele iniţiale, doarconsecinţele resimţite din ce în ce mai puternic, ne determină să ne punem întrebări.Aparenţele înneacă substanţa adevărată şi ne determină să căutăm răspunsuri acolounde ele nu pot fi. Astfel tindem să complicăm fapte simple şi să nu vedem efectelefireşti, normale. Iată ce ne poate împiedica, de exemplu, să realizăm că: ambele momente aucontribuit decisiv la la configurarea unui nou proletariat: operatorul de informaţii,ceea ce este atât de firesc, încât nu realizăm efectele devastatoare pe care aceastăcategorie le are asupra existenţei societăţii de azi. S-a născut, astfel o nouă catgoriesocială, care începe - aidoma, sclavilor, ţăranilor, muncitorilor etc., în lungul istorie -să-şi impună drepturile de breaslă, de tagmă, de categorie socială. Momentul istoric actual este dominat de activitatea acestuia şi modelul propusa devenit un soi de religie ale cărei reguli sunt urmate cu multă fidelitate, fără să sefacă o analiză a acestora. Nu discutăm dacă acest model este bun sau rău, nu discutămnici dacă este productiv sau nu, singurul lucru care ar putea să intereseze: cantitateade prejudecăţi pe care o naşte şi o întreţine. Fiecare dintre momentele istorice generate de conturarea unei conştiinţe declasă, au dat naştere unei trene de evenimente cu influenţe directe asupra atitudiniisociale dar mai ales asupra celei economice, pentru că au fost generate importanteplexuri născătoare de stimuli care au irigat anumite zone ale unei comunităţi. Rînd perînd zonle acestea au intrat în atenţia societăţii impunîndu-şi propriile fanteziicreatoare dar mai ales aducătoare de profit. Dar, în acelaşi timp, momentul fiecărei noi descoperiri ne ascunde, în maremăsură, evoluţia viitoare a acesteia care, de cele mai multe ori, este extrem desurprinzătoare, având efecte spectaculoase asupra Devenirii. Devenirea se manifestă
asemeni unui labirint pe care trebuie să-l străbaţi fără să ai cea mai mică indicaţiedespre soluţia drumului şi, cu toate acestea, după un timp, începi să elaborezi formuleimaginare prin care să presupui calea. Fiecare formulă imaginată te face să simţinevoia unui cod elaborat prin care să separi soluţiile posibile. Şi toate acestea au început, odata, de mult, tare de mult, printr-un gest, ce afost considerat atât de mărut, încât s-a pierdut cu totul în negura istoriei : naştereasemnului.Am învăţat la istorie că, pentru om, ca specie, esenţiale au fost : descoperirea focului,descoperirea roţii, poziţia erectă, alimentele gătite, şi mai ştiu eu ce alte descoperiri deacest gen. Se nasc teorii puternic argumentate despre fiecare dintre acţiunile ce par săfi contribuit fundamental la schimbarea statutului rasei umane, în evoluţia sa ca formăa materiei vii, dar nimeni nu mai acordă acum importanţă naşterii semnului. Fiecare domeniu al formării umane a cunoscut revoluţia sa, se pare că a venittimpul ca şi ştiinţa înţelepciunii să treacă printr-o prefacere revoluţionară, pentru că eiîi revine sarcina de a imagina sisteme, de a defini, redefini, de a armoniza categoriietc.. Personal m-am hotărât să acord o altă importanţă momentului de naştere asemnului, care poate arunca o oarecare altă lumină asupra modului în care societateaomenească a evoluat. Să nu îţelegeţi nicidecum că mă voi strădui să fac o demnostraţie partizană şiconvingătoare. Nu, de fel. Mă voi strădui, doar, să descriu – atât cât mă duc pe mineputerile – structura în care naşterea semnului îşi are locul său. Personal nu cred de fel, că trebuie să vă conving de ceva. Nu mă intereseazănici de cum acest lucru. Eu doar încerc să descriu o Realitate aşa cum mi se arată eamie. Asta însemană, că – obligatoriu - şi ceilalţi au o viziune în relaţia lor directă cuRealitatea care-i conţine şi pe care o conţin. Ne aflăm în faţa unei relaţii matricialecare acţionează relativ şi reciproc ; la rândul său Realitatea fiind o matrice. Fiecareelement al acestor matrici producând acţiunile sale unice, cu scopul lor precis înporocesul Devenirii. Restul este o problemă de atitudine.Despre trectul prezent, cu dragoste. Dacă ne uităm cu atenţie la etapele istorice parcurse – fiecare dintre eledesenând nişte frontiere – vom putea observa că problema esenţială constă în
desluşirea unor nuanţe noi ale schimbului de informaţii dintre diversele forme alemateriei. De fiecare dată cînd a fost asimilat un moment nou, ce a participat cu unstrop esenţial de lumină, fluidul de comunicare a cunoscut o schimbare, şi-a deplasataccentul, urmând o traiectorie cumulativă. Dacă nimic nou nu s-a petrecut, sensul afost schimbat din nou, mereu urmărindu-se asimilarea unei părţi a noului ce trebuiasă îmbogăţească “limbajul” sistemului. Putem afirma că pînă acum omenirea a învăţatsemnele sistemului rînd pe rînd şi că a sosit momentul să treacă la o etapă nouă: săalcătuiască părţi de sistem. Nu spun părţi de vorbire (cu toate că tot despre un fel degramatică ar fi vorba !), pentru că avem de a face cu diverse alte sisteme decomunicare, fiecare cu importanţa sa în ceea ce înseamnă Devenirea cosmică. Laurma urmei totul se reduce la această Devenire. Universul – în esenţa lipsei sale descop – se împlineşte pe sine, se defineşte cu minuţie şi tenacitate. Toate elementelesale sunt angrenate într-o interacţiune eficientă care prefigurează o realitate după alta. Noţiunea de comunicare trebuie repusă în discuţie şi mai trebuie parcursdrumul înapoi spre naşterea fiecărui semn. O!, nu vă fie frică, nu o să am deloc obraznicia să pretind că eu aş fi acela carea izbutit să desluşească tainele. Cred doar că este important ca cineva să deschidăbalul, cineva trebuie să pună în circulaţie îndoielile, credinţa, patima. Vechile texte budhiste ne-au lăsat un număr de norme care ar avea menirea săne facă gîndirea mai limpede dacă am avea tăria să le respectăm: “Nu acorda credittradiţiilor, chiar dacă sunt respectate de multe generaţii şi în multe locuri; nu credeîntr-un lucru pentru că mulţi vorbesc de el; nu acorda credit înţelepţilor dinvremurile trecute; nu crede în ceea ce ţi-ai imaginat, închipuindu-ţi că ţi-a fostinspirat de o divinitate. Să nu dai crezare la nimic din ce spun maeştrii sau preoţii tăi,bazîndu-te doar pe autoritatea lor. După ce verifici, crede doar în ceea ce tu însuţi aiexperimentat şi recunoscut ca fiind înţelept, în ceea ce va fi conform cu binele tău şial celorlalţi.” (Kalama Sutta)73 Cu cît societatea devine mai complex organizată, mai capabilă să fereascădestinele individuale de impactul cu partea neagră, surprinzătoare, crudă a existenţei73 Apud Buddha în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de NicolaeConstantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.16
cosmice, cu atît traseul individului este mai pre-desenat şi mai închis între limiteleunor reguli impuse administrativ, şi greu de înlăturat. Societatea contemporană a ajuns să se zbată între, nevoia individului de a-şidetermina singur destinul şi forţa societăţii de a-şi impune obiectivele, ceea cereclamă redefinirea continuă a unor categorii ca : libertate, necesitate, aspiraţie, liber-arbitru, conştiinţă, demnitate, mândrie, morală etc. . Pîrghiile economice şi sociale, din ce în ce mai sofisticate şi mai inflexibileajung să deţină – într-un mod administrativ fireşte, dar aceptat datorită stabilităţiimajorităţii comunitare – controlul asupra traseului pe care şi-l doreşte o existenţăanume, un anume destin individual. Este nevoie de creativitate, tenacitae, clar-viziuneşi motivaţie deosebit de puternice, pentru a putea învinge mecanismul administrativ,creat pentru stabilitatea unei majorităţi, din ce în ce mai solidare, şi care are nevoie derepere administrative foarte clare, chiar dacă sunt ambiguui moral, repere care să-ijaloneze existenţa. Majoritatea comunitară tinde să preia astăzi funcţiile despotului arhaic,impunând categoric, norme administrative şi nu valori morale, iar relaţia dintreindivid şi comunitate se organizează după modelul sugerat de Roland Barthes :„ Despotul şi supusul sunt legaţi unul de celălalt, trăiesc unul prin celălalt, îşidobândesc fiinţa din poziţia lor în raport cu celălalt.” 74 Majoritatea comunitară nu mai aspiră la modelul spiritual, la valoarea moralăfundamentală ca o condiţie de neconceput a existenţei, ci la modelul administrativcreat pentru stabilitate. Cu cât o comunitate este mai abil organizată, din punct devedere administrativ, cu atât coerenţa sistemului va aplatiza sistemul de valori morale.Norma înlocuieşte valoarea şi devine calitatea unui destin fără asumare. Nu mai estenevoie să-ţi asumi tu responsabilităţi, pentru acte pe care alţii le-au verificat şi le-aunormat. Norma mai are o calitate importantă : este vizibilă, este uşor de definit ; spredeosebire de valoare, ce trebuie câştigată, ce trebuie modelată dintr-o masa amorfă,abstractă. Valoarea presupune merit, pe când norma presupune disciplină Sistemul de norme administrative este foarte perisabil, în raport cu Realitateaşi foarte sensibil la tendinţele imediatului colectiv subiectiv. Sistemul de valori moralese dovedeşte a fi cu mult mai temeinic în susţinerea relaţiei individ-materie, ajungând74 Roland Barthes, op. Cit ., p.57
până la straturile deosebit de profunde ale acestei relaţii, acolo unde se păstreazăzestrea informaţională fundamentală. Nu trebuie să ne imaginăm că valorile moralesunt reclamate şi impuse de realităţi ale mecanismului comunitar, că sunt specificedoar omului. Ele sunt expresie a relaţiei dintre Realitate şi strucutra matricială deelemente materiale compuse, impuse nemijlocit de legitatea iradiată din procesul deDezmărginire a Universului, cu scopul precis de a păstra unicitatea fiecărui elementdin compoziţia unei Realităţi, dar şi de a asigura evoluţia acestora spre forme din ce înce mai performante. Dacă viaţa unui individ dintr-un stup de albine este hotărîtă de feromonulmătcii, în societatea contemporană standing-ul şi impozitul pe venitul global fac acestlucru. Teoretic creăm tot mai multe legi menite – teoretic - să ne protejeze libertatea,dar practic mecanismul de înglobare socială devine din ce în ce mai necruţător, ceeace cultivă gregaritatea tot mai extinsă şi creează o presiune din ce în ce mai evidentăşi agresivă aspura spiritelor libere, creative. Mecanismul de exploatare a spirituluicreativ devine din ce în ce mai sofisticat şi mai riguros, guvernat fiind de o sumă dereguli tot mai stricte, reguli ce au la bază filosofia eficienţei imediate, în dauna normeimorale. Dacă, în Evul Mediu de exemplu, diferenţa dintre calitatea destinului, între unsenior şi iobagul său era copleşitoare, am putea spune monstruoasă ; astăzi acesteextreme au devenit teribil de accesibile, pe parcursul unei singure existenţe. Un ompoate să treacă prin ambele categorii, sau dintr-o categorie în alta, totul depinzând deştiinţa acestuia de a se raporta la normele socio-economice de care vorbeam mai sus,şi de a valorifica sensurile acestora. În tot acest peisaj, valorile şi normele morale capătă alte nuanţe, se definescdupă alte sisteme de apreciere, de cele mai multe ori deformându-şi conţinutul, înstrânsă legătură cu tendinţele impuse de o majoritate socială bine organizatăadministrativ. Asistăm, tot mai neputincioşi, la un proces de depreciere a normelormorale, de modificare accentuată a acestora. Putem vorbi despre faptul că sistemul de valori şi norme administrative seimpune asupra sistemului de valori şi norme morale, configurând un alt tip deconduită socială. Modul în care conştiinţa colectivă este din ce în ce mai concentratăasupra accelerării ritmului de creştere a coeziunii dintre indivizii planetei, deaplatizare a piramidei sociale ; truda asiduă pentru a pune la punct sisteme politice,care să asigure fiecăruia rangul de cetăţean al unei comunităţi unice, nu este pur şi
simplu orgoliul sau ambiţia unor personaje publice în căutarea originalului.Comunitatea umană este împinsă către configurarea „ statului planetar”, care săasimileze toate celalte comunităţi, dar, pentru ca acest lucru să fie realizabil, trebuiesc,mai întâi, puse în funcţiune acele mecanisme comunitare care să depăşească înimportanţă diversele valori ale comunităţilor existente în prezent. Conflictul dintrediversele “fiinţe comunitare„ nu pleacă de la faptul că valorile lor specifice ar fineapărat în conflict, ci de la spaima că vor dispărea după ce au realizat coeziunearespectivei comunităţi din timpuri străvechi. Faptul acesta dovedeşte, că, dincolo deexistenţa lor în sistemele de semne comunitare, valorile fundamentale ale unui grupsocial se transmit genetic, iar modificarea are nevoie de contribuţia mai multorgeneraţii. Dacă au îndeplinit funcţii esenţiale, valorile de care vorbeam mai sus suntdeosebit de greu de înlăturat, pentru că instinctul de conservare al speciei va întrâziacât mai mult respectivele modificări. Din nefericire – sau din fericire, poate ! – aparrisurile pierderii de identităţi, de specific, de unicităţi. Omirea tinde să devinăcosangvină în toate straturile expresiei ei. Realizarea unei stări cît mai armonioase pe întregul pămînt, conservarearesurselor, asigurarea unui echilibru al regnului biologic, oprirea procesului dedegradarea a mediului, toate acestea sunt etapele preparatorii pentru un processpectaculos, impus de condiţiile unei realităţi ce se defineşte tot mai pregnant, dar alcărui scop nu este, nici pe departe, fericirea speciei umane, ci atingerea unui alt nivelal organizării materiei. Poate chiar unul care să ducă la dispariţia formei numită om. Dispariţia unor specii, de-a lungul istoriei devenirii biologice, sunt consideratecatastrofe, sau sunt puse pe seama unor catastrofe, dar se vorbeşte foarte puţin desprefaptul că acestea şi-ar fi îndeplinit o funcţia evolutivă, au ajuns la o formă deechilibru cu Realitatea şi au devenit inutile. Privind înapoi, o perioadă de câţiva zecide ani - cât este necesar sa dispară o formă a materiei - este privită ca o catastrofă ;trăită : este doar o funcţie consumată, iar actanţii săi forme devenite inutile. Omul, ca specie, mai păstrează o mare doză de aroganţă în autodefinireadestinului său. Dar, în mecanica universală, funcţia omului este doar una dintreformele necesare pentru perfecţionarea Devenirii materiei. Aşadar, omul ca formă amateriei, este strâns înglobat în mecanismul Devenirii, el este dependent de toatecelelate forme, este într-o strânsă interacţiune. Catastrofa este miezul unui scenariu spectaculos şi justificant, pe cândinutilitatea alimentează sentimentul zădărniciei, doar că în univers, zădărnicia nu
există. Tot ceea ce devine zadarnic dispare, sau se conservă, pentru a face loc formelorproductive. Dacă ţinem cont de faptul că omul este una dintre formele materiei vii – săspunem, una dintre cel mai bine organizate forme ale acestei materiei -, atuncitendinţele manifestate presupun apropierea unui moment important în destinul acesteiforme a materiei. Moment pe care nu-l putem defini, dar care presupune otransformare. Nu neapărat şi o dispariţie. Aşa cum spuneam la începutul acestei lucrări, inteligenţa artificială, ADN-ul şiclona sunt trei piloni, ce vor contribui spectaculos la modificarea sensului formeimateriei denumită : om. Oricum, în procesul acesta al Devenirii, omenirea va rămîne acelaşi ghem detendinţe contrarii, ce se vor înfrunta permanent, mânate fiecare de scopuri şi limitecunoscute sau nebănuite. Viteza cu care se vor modifica valorile morale va creşte ;echilibrul dintre administrativ şi spiritual va fi din ce în ce mai tensionat; se vorimpune alte categorii, născute din acţiunile indiferente şi implacabile ale Realităţii, şitoate acestea vor menţine mecanismul evoluţiei, care este guvernat de tendinţafundamentală a materiei : Expansiunea Universală. Şi toate acestea se vor datora, înbună măsură, faptului că un nivel de inteligenţă paralel ( inteligenţa artificială) vacontribui la creşterea vitezei de apariţie a noilor categorii şi la impunerea unui numărsporit de valori noi. Se va duce o luptă foarte dură între sistemul de valori administrative şisistemul de valori morale, pentru că modificarea rapidă şi agresivă a Realităţiireclamă cu totul alte sisteme şi mecanisme comunitare, dar şi dispariţia unora ce aufost la mare rang perioade lungi de vreme şi pe care instinctul de conservare vaîncerca să le păstreze, chiar dacă funcţiile lor s-au epuizat. Imaginaţi-vă prezenţa unui ins din epoca silexului într-un mall. Pentru el toateapariţiile, atât cele obiectuale cât şi cele vii, vor avea cu totul alte semnificaţii decâtcele reale. Pentru el organizarea dintr-un mall se va dezvălui conformă cu sistemulsău de valori, iar sistemul relaţionar va fi un mister inaccesibil. Omenirea face parte dintr-o lume materială în continuă Devenire, devenire cedepinde de fiecare acţiune individuală, pentru că aceasta fixează, încetul cu încetul,modificările ce transformă o Realitate în alta, printr-un proces care, atunci când adevenit sesizabil este ireversibil : Nihil est sine ratione.
Devenirea nu înseamnă de loc un proces prietenos, ci este dintru început unrăzboi pentru impunerea supremaţiei formei celei mai oportuniste, celei mai bineadaptate la noua Realitate. Materia trebuie să-şi desăvârşească continuu procesul deexpansiune, şi cea mai performantă modalitate este pluralitatea formelor. Cu cât suntmai multe forme, cu atât şansa de a fi găsită calea optimă creşte. Masa, în sine, estefinită, dar modalităţile de combinare ciclice sunt infinite. Nimic nu se pierde, nimic nuse câştigă, totul se transformă, este doar un fel de a spune, pentru că fiecaretransformare impune o nouă funcţie de oportunitate, şi mai sofisticată în procesul deExpansiune al Materiei. Iar scopul Materiei este tocmai de a obţine astfel de funcţii,din ce în ce mai speculative, mai creative în condiţiile noilor Realităţi, pe care să lepoată pune în contact spre a fi obţinute premise noi de manipulare a substanţeiuniversale.Pe cai, pe cai ! E cale lungă Realităţile timpului nostru generează semne evidente, care ne arată căomenirea pare să rafineze tot mai mult spiritul de Expansiune, spirit care a împinsrasa umană spre cucerirea, încetul cu încetul, a planetei dar şi a multor, foarte multorteritorii ale căror funcţii sunt greu de definit într-o primă fază. Ele încep să-şi arateutilitatea abia când pot combina rezultate şi obţine mijloace care măresc abilitatea înprocesul de prelucrare a unei Realităţi. De data aceasta nu mai este vorba de oExpansiune geografică, cu toate că vor urma şi alte etape ale acestei forme deExpansiune, cum ar fi colonizarea spaţiului cosmic. Era de colonizare cosmică estedoar o previziune ce întreţine încă un spirit romantic, ficţional, dar care se va supune,la rându-i, unor reguli dure impuse de realităţile ce se vor devoala rând pe rând.Pentru a se ajunge la o astfel de poziţie, omul mai trebuie încă să cucerească, să„ colonizeze “ alte domenii ale cunoaşterii. Încetul cu încetul, dimensiunile unor funcţii clar definite, prin care umanitateapătrunde tot mai adânc în teritorii ale Inefabilului, vor diversifica şi vor întrupa alteforme ale cunoaşterii. Există multe alte forme ale cunoaşterii, imperceptibile încăpentru simţurile şi gândirea omenească. Putem vorbi despre faptul că începem să întrezărim o definiţie mai consistentăa stării de ubicuitate, care să extragă această funcţie din zona misticismului religios şis-o aducă spre aceea a funcţiilor energiei ; iar Teoria Relativităţii este desigur un prim
pas, care, ca şi invenţiile ordinare din trecut, are nevoie de un timp mai îndelungatpentru a fi asimilată. Universul are şi nu are început şi sfârşit ; este, în acelaşi timp, prezent şiabsent; finit şi infinit etc. Aceste perechi de antinomii dovedesc faptul că Universul,lipsit de dimensiuni, poate conţine orice dimensiune neconceptualizată. Odată ce odimensiune poate fi definită, va începe să opereze cu forme conceptualizate cedelimitează un moment al relativităţii şi devine aparţinătoare a unui Cosmos.Sensurile Realităţii sunt dictate nu doar de conjunctura ce se defineşte în momentulprezent, ci şi de o sumă din tendinţele cumulate în întreg timpul trecut. Actul devoinţă – pe care îl putem defini şi ca fiind o calitate a unei acţiuni în desfăşurare,acţiune determinată, care nu mai poate fi oprită -, ce se finalizează într-o acţiune îndesfăşurare, reprezintă suma tuturor acestor tendinţe ce au nevoie de un timp al lorpentru a se împlini şi al cărui scop este transformarea unei Realităţi vechi într-oRealitate nouă, cu calităţi modificate. Aceste calităţi împing limitele Universului, modificându-i dimensiunile, dar şisubstanţa. Iată de ce, fiecare moment al Universului presupune o nouă clipă deExpansiune ce se petrece atât în sensul viitorului, cât şi în sensul trecutului, ceea cepare să facă posibilă tocmai starea de ubicuitate de care vorbeam. Omul nu poate să facă excepţie, şi trebuie, el însuşi, să-şi asume spiritulExpansiunii. Şi nu numai Expansiunea ce conduce la cunoaşterea fizică, ci, mai ales,Expansiunea în formele energeiei, în straturile Inefabilului, ale virtualului, acolo undese poate redefini continuu şi fundamental Haosul, cel din care se nasc noile limite aleUniversului material. Dacă în secolele al XVI-lea sau al XVII-lea miza era dată de noile teritorii aleTerrei, iar secolul al XIX-lea definea explozii spectaculoase în domeniile ştiinţelor,stabilea sisteme de limbaj specific şi prevedea schimbări de mentalitate revoluţionare,în zilele noastre chemarea cosmosului atrage aventurierii, şi nu putem vorbi doarcosmosului perceput geografic. Devine din ce în ce mai evident faptul că oamenii sunt împinşi de Realitateaprezentă să-şi făurească un destin cosmic, nu doar ca trăitori pe una dintre planete, cişi ca făuritori ai unei Expansiuni a rasei umane în spiritul ei. Nu trebuie de loc să văgîndiţi numai la o Expansiune fizică, în care omeni călare pe neobosite naveinterplanetare se deplasează dintr-un loc într-altul. Gîndiţi-vă la manifestarea din ce înce mai evidentă a tendinţelor de pătrunde în teritoriile energiei. Este posibil, sau nu,
ca destinul societăţii omeneşti de pe planeta Pământ să aibă, cândva, un sfârşit, darevoluţia Formei Materiale om este destinată să-şi continuie funcţiile – poate doar subforma unor informaţii funndamentale stocate într-un ADN oarecare - contribuind lacrearea de sisteme ale cunoaşterii. Altă dată ţinutul de necontestat al vrăjitoriei şi practicilor oculte, manipulareacalităţilor energetice naşte practici tot mai studiate şi mai controlabile. Omul îşiîndreaptă atenţia spre teritoriile energetice, pe care simte nevoia să şi le anexeze, la felcum a făcut şi cu teritoriile masei. Se vorbeşte încă cu destul de multă pudoare despre acest destin; poate că neeste încă frică să pronunţăm cuvinte ce par a fi nesăbuinţe, ambiţii deşarte a unorfiinţe cu puteri „atât de fragile” în comparaţie cu imensitatea Universului. De faptceea ce ne sperie sunt limitele noastre ca individ, sau ca specie, şi acest lucru neîmpidică să realizam faptul că fiecare Formă Materială este egalul cosmosului, toatămecanica universală stând la baza fiinţări noastre. În Univers nu există ierarhie bazatăpe sistemul nostru de măsurători, este posibil să nu existe ierarhie de fel, pentru că,într-un organism care funcţionează, toate componentele sunt pe acelaşi plan deimportanţă. Mă întreb cum ar arăta un clasament al organelor ce compun propriulnostru corp, cum am hotărî care este mai important şi care funcţionează într-un plansecund, sau terţ. Dar acum trebuie să parcurgem un nou traseu al Expansiunii, trebuie săcucerim etapă cu etapă, semn cu semn, teritoriile energiei, aşa cum am facut cu celeale masei, doar că acum avem în spate o experienţă, şi sisteme elaborate de semne cucare să întreţinem forme tot mai complexe ale informării ; ce ne vor ajuta să necumpănim gesturile şi să elaborăm o strucutră de mecanici al căror viitor putem să-lîntrevedem şi să-l planificăm pe durate din ce în ce mai lungi. Putem afirma că în acest moment ne aflăm la pragul dintre instinct şiconştient. Dacă am purtat atîta vreme în noi o sumă de informaţii, ce veneau dinstrăfundurile existenţei materiei fără să fim în stare să le definim, dar acţionînd dupăstimulii lor, devenim acum capabili să conştientizăm caracterul informaţiilor şi putemîntrezării scopul acestora. Pe măsură ce fiecare informaţie primordială s-a definit conştient, iar acţiunilesale s-au limpezit, Realitatea însăşi, prin nevoia sa de Dezmărginire, a reclamatimpunerea spiritului de creativitate. Cunoştinţele despre Univers acumulate,mecanicile ce stau la baza unor acţiuni, sensurile logice previzibile, toate acestea
eliberează creativitatea, o impun. O privire aruncată de-a lungul istoriei ne arată că,fiecare epocă a acesteia a fost guvernată de un anume spirit. Dacă pentru antici,natura, cu modelele sale, cu ştiinţa de a se dezvălui celui preocupat, cu porniriledominatoare, dar şi tolerante, impunea configurarea unor mentalităţi ; dacă a urmatspiritul mistic, apoi cel mecanic, fiecare cu trena sa de tendinţe specifice, în zilelenoastre, creativitatea tinde să stabilească regulile. Sau, mai bine spus, omul începe săpătrundă misterul celei mai tainice funcţii a materiei. Pentru că, creativitatea estefuncţia cea dintâi, şi cea mai inefabilă, a materiei. Dar, pentru ca noile funcţii alecreativităţii să devină funcţionale, ea, creativitatea, trebuie redefinită şi acceptatădincoace de aura sa misterioasă şi spectaculoasă. Creativitatea se redefineşte mereu eaînsăşi, cu cât sunt îndepărtate mai multe straturi prin cunoaştere.Naşterea : o nobilă binecuvântare Împlinirea unei stări noi este un proces foarte lung şi lent, aproape insesizabil,noua calitate ni se dezvăluie abia când şi-a împlinit procesul de făurire, abia atunciputem să-i dăm un nume, putem s-o caracterizăm ca fiind. Până atunci avem de a facecu un traseu al creaţiei ce tinde spre un scop, pe care încă nu-l poate defini concret, şicare va să fie cândva conţinutul devenirii. Odată împlinit actul creaţiei, el devine activîn acţiunea de conştientizare a modului în care este modificată Realitatea, spredezmărginirea acesteia. Faptul că, în timpul procesului de creaţie nu putem defini cuclaritate scopul acestuia (De multe ori nici nu-l putem bănui, cu adevărat.) constituiedovada că Dezmărginirea nu se face după un proiect, ci în lipsa totală a unui proiect ;ea presupune o serie de explozii de forme create cu scopul de a întrupa o multitudinede Realităţi de graniţă, care Realităţi sunt dominate de spiritul creativităţii, ca mijlocde impunere a unor forme adaptate pentru definirea altor Realităţi modificate ce vordeveni, la rândul lor, pentru un anume timp, de graniţă. Existenţa unui proiect arînsemna limite precise, condiţii apriorice presupuse şi mecanisme dedicate, fapt ce arconduce la eliminarea Dezmărginirii însăşi. Creaţia tinde să obţină o nouă Realitate care să dea naştere altui proces decreaţie pentru împlinirea altor forme. Şi totul se repetă la nesfârşit reluându-se,asemeni unei şenile ce foloseşte mereu aceleaşi elemente pentru a parcurge distanţele. În acest proces, creaţia naşte mereu forme perisabile, muritoare, care disparodată cu Realitatea ce le-a impus. Ele se descompun, eliberând particulele primordialece vor intra în noi combinaţii, tinzând în permanenţă spre înlocirea Lipsei Universale,
ele însele fiinţând într-o totală lipsă de echilibru. Iată de ce nu putem vorbi despreExpansiune ca despre un proces ce se petrece doar geografic. Fiecare Realitatedefinită neagă în bună măsură o altă Realitate şi doreşte să impună propriul său spiritde expansiune, cu formele sale, cu tehnicile sale, cu scopurile sale, clar exprimate saunu. Putem afirma, că Devenirea este motorul creativităţii, dovedeind a fi procesulfundamental căruia i se supune Materia pentru a Dezmărgini Universul. Creativitatea nu este o invenţie a omului, şi nu se rezumă doar la sistemele desemne ce pot crea coduri, ci este un proces esenţial al tuturor Realităţilor ce sunt şi sevor naşte. Iată de ce, de cele mai multe ori, spiritul creativ trebuie căutat dincolo deaparenţa materială, dincolo de mecanica faptului curent, ce se întâmplă sub ochiinoştrii. Inefabilă fiind, creativitatea se supune unor reguli foarte greu de definit.Aceasta este calitatea dar şi dezastrul creativităţii ; nefiind purtătoare de semne, cicreatoare de semne, ea nu poate fi percepută fizic, nu poate fi recunoscută dupămodele. Cu cât actul de creaţie este mai profund, cu atât recunoaşterea sistemului noucreat are nevoie de un timp mai lung pentru a deveni perceptibil şi asimilabil. De ce poate pătrunde un om atît de adînc în înţelesul unor semne?; cum seproduce această înţelegere ? Pentru că nu este vorba doar de nivelul de înţelepciune, ci mai ales deintensitatea cunoaşterii, capabilă să producă revelaţii despre structura unei Realităţiiar aceste revelaţii luminează un fragment de parcurs, care rămăsese ascuns până laacel moment, dar şi care va rămâne ascus încă o vreme pentru ceilalţi. Foarte multtimp s-a crezut (poate nedrept de mult timp!) că misterul unei creaţii ţine de elementeesoterice datorate ba unei divinităţi, ba unei organizaţii, secte, clan, religii etc. Istoriane demonstrează că toate acestea sunt doar încercări ale imitatorilor de a păstra unsecret dobîndit cumva şi că, de fapt, actul creator adevărat se datorează impunerii într-o anume Realitate a unui nou factor – provenit dintr-un anume nivel al Inefabilului -care schimbă accentele cunoaşterii şi deschide un orizont ascuns pînă ieri. Ruptura pe care acest factor îl produce face ca structura să se prăbuşească, sădevină instabilă şi să se mişte cu rapiditate, să se remodeleze, pentru a atinge punctulde echilibru necesar unei noi origini. În Devenirea universală, fiecare element alMateriei presupune creativitate şi acest fapt se datorează tendinţei continui spre o
stare de dezechilibru, ce face ca momentul de armonie, de înlăturare a Lipsei să fienegat chiar de însăşi procesul în sine. În acelaşi timp, sub acţiunea spiritului creativ, sunt preparate FormeleMateriale din ce în ce mai perfecţionate, şi mai prefecţionabile, menite să întreţinăactul creaţiei. Nu o divinitate este Creatorul, ci, pur şi simplu Creaţia este Creatorul, în felulacesta ajungându-se la temelia Relativităţii. Fizica quantică a definit că : universul, în stadiul său microscopic,funcţionează după principiul complementarităţii la nivelul graniţei dintre cele douăstări: energie şi masă. Acolo unde energia şi masa nu s-au definit ca şi stare, la nivelul acela,categorii antagonice, ce se exclud, devin complementare. „Prin complementaritate,Bhor desemnează situaţia paradoxală a noţiunilor clasice, care, atunci când suntaplicate în domeniul atomic, se exclud şi în acelaşi timp se completează. Dacă vremsă aflăm natura luminii sau a materiei, suntem puşi în faţa unei alternative insolubile.Pentru lumină, trebuie să recurgem când la teoria electromagnetică, care este ointerpretare ondulatorie, când la teoria fotonilor, care este o concepţiecorpusculară. “ 75 Fiecare etapă a Devenirii presupune un proces de perfecţionare a elementelorsale creatoare, menite să modifice revoluţionar Realitatea prezentă şi s-o transforme,asimilând-o, înglobând-o într-o nouă Realitate. După acest principiu, la nivelulmacrocospic unda şi corpul se definiesc şi se exclud în noile forme ale cunoaşterii,pentru că nu mai sunt principii fundamentale, ci structuri funcţionale. „Concepteleobişnuite sunt « idealizări», mai mult sau mai puţin adecvate experienţei,reprezentând aspecte unilaterale ale realităţii.“76 Elementele unei etape se pregătesccontinuu pentru dispariţie, pentru moarte, cu presentimentul că se vor recunoaşte într-o altă Realitate nou născută. „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutulnu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici otransformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nuse întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri75 Petre Botezatu, op. cit., p.15676 Ibidem
primordiale; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost revelatgestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în clipa aurorală a începuturilor. ”77 Şi totuşi, există posibilitatea ca unda şi corpul să se supună principiuluicomplementarităţii şi la nivel macroscopic, dar limitele cunoaşterii noastre de astăzisă nu-i sesizeze mecanica. Procesului de cunoaştere nu se pot supune decât formele şiprocesele ce s-au definit şi şi-au împlinit un destin. Cu alte cuvinte nu putem cunoaştedecât realitatea trecută, consumată. Realitatea în devenire este însoţită de o zonămisterioasă ale cărei finalizării sunt doar probabile şi se supun legilor statisticii.„Situaţia poate fi caracterizată astfel :Comportarea individuală este imprevizibilă sau previzibilă cu probabilitate ;Comportarea colectivă este previzibilă.Dacă ne întrebăm, pe baza analizei făcută probabilităţii, ce consecinţe experimentaledecurg dintr-o teorie probabilistă, ajungem la următoarele rezultate, stabilite laînceput :Probabilitatea se referă la individ şi este subiectivă ;Frecvenţa se referă la colectiv şi este obiectivă ; de unde rezultă că :Probabilitatea nu poate fi direct verificată ;Frecvenţa în colectiv este singura verificabilă ; iar în privinţa prevederii rezultă că:Previziunile asupra comportării individuale sunt de probabilitate şi neverificabile ;Previziunile asupra comportării în colectiv sunt statistice şi verificabile.“78 Creatorul de sistem este, la rându-i, un instrument, el a fost preparat milioanede ani în retortele misterioase ale Universului pentru a ajunge la momentul în care sădea un nou sens comunicării. Creatorul de sistem nu este rezultatul unor acţiuni dinviaţa prezentă, ci rezultatul organizării Materiei pe parcursul evoluţiei sale în căutareasa continuă de a împlini formula optimă de modificare a Realităţii. Creatorul desisteme este responsabil în întregime pentru modificarea profundă a unei Realităţi.Scopul creării sale este acela de a face să explodeze o Realitate într-o multitudine deforme, care, la rândul lor să devină Realităţi. În Dezmărginirea ei, Materia s-a organizat etapă cu etapă, pentru momentulapariţiei unui anume creator de sisteme. Desigur, acest proces nu s-a făcut în baza77 Mircea Eliade, op.cit., p.7278 Petre Botezatu, op. cit., p. 144
unui proiect („ Proiectul este o încercare de a ajunge la ceea ce voim. Căci întâideliberăm dacă ţinta poate fi urmărită sau nu; se apreciază apoi ceea ce este maibine şi aceasta este decizia. Ca urmare, adoptăm şi reglăm ceea ce deliberarea ajudecat ce este mai bine, aceasta este intenţia fixată. După ce s-au hotărât etapelevine preferinţa, adică alegerea. Într-adevăr, alegerea despre care este vorba adoptădintre două proiecte pe cel mai bun. Urmează apoi punerea în execuţie, impulsuliniţial şi executarea. Astfel se realizează intenţia, care, începând din acest moment,încetează.”79), niciodată nu a fost presupus acest creator, nu s-a urmărit obţinereaunei anume forme particulare, ci doar a unui instrument care să perfecţionezeprocesul creativităţii şi să întreţină activitatea scormonitoare de modificare aRealităţii. Existenţa, în Univers, a unui asemenea proiect (obţinerea unui anumecreator sau formă) ar fi însemnat îngheţarea tuturor celorlalte variabile ce conduc spreDezmărginire. Întreg ciclu evolutiv al Materiei urmăreşte împlinirea unei funcţii ceare nevoie de o anume etapă istorică, şi numai de aceea, pentru a deveni completă şioperaţională. Iată de ce, Materia este capabilă să meşterească o eternitate pentruîmplinirea unei anume funcţii, pregătind cu migală organizarea etapei istorice capabilăsă suporte acea funcţie, căpătând astfel formă. Modul în care se exprimă, la nivelmicroscopic, relaţia energie-masă oferă posibilitatea apariţiei şi exprimării tuturorFormelor Materiale, în toate variantele ce există într-un colectiv, fiecare, la rândul săudând naştere unui nou colectiv, care se va putea exprima sub toate formele născătoarela rândul lor. Această mecanică universală este datorată tocmai lipsei totale a unuiproiect, dar şi a dimensiunilor în care acesta s-ar putea exprima. Pe parcursul apariţiei creatorului de sisteme există nemumărate alte forme,aflate în diferite stadii de cuprindere a unei Realităţii. Aparent, foarte multe se vorpierde din cauza faptului că nu se pot împlini toate condiţiile necesare pentruDevenire, se vor stinge în lupta pentru atingerea ţelului conţinut, datorită faptului căstructura nu a fost dotată cu forţa necesară, de fapt ele contribuie substanţial ladefinirea acelei forme ce va atinge statutul de Creator. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere vom putea afirma că, unCreator este elementul primordial al Comunicării, iar la rîndul ei Comunicarea se79 Apud Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în Gândirea Evului Mediu, traducere deOctavian Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.98
dovedeşte a fi forma superioară, inefabilă prin care Materia încearcă să-şi atingăscopul : Dezmărginirea. Un lucru e sigur : o Forma Unică ar fi teribil de nesigură, iată de ce, Materia sepulverizează într-o multitudine de forme compuse, care odată ce şi-au împlinit funcţiase reduc, eliberând elementele primordiale ce vor fi gata să se recompună, nascândalte forme. La o privire superficială, un astfel de plan pare teribil de îngust şineverosimil; acest lucru numai dacă îţi imaginezi că elementele primodiale conţinuteîntr-o formă vor tinde să se recompună într-una asemănătoare. Doar că tendinţa deDezmărginire a Universului impune mereu apariţia de Forme Materiale noi, definitede funcţii necesare şi care conţin proiecte şi tendinţe noi. Se asigură astfel mecanismulprin care undeva, cîndva se va întrupa întocmai acea formă de care Materia are nevoiepentru a mai face un pas în procesul de Dezmărginre a Universului. Ori, pentru a-şi asigura Dezmărginirea, Universul impune o Lipsă de proiect,ceea ce dez-limitează pornirile Materiei de a naşte forme ; şi, mai ales, lipsa oricăreidimensiuni. Universul este o structură complet lipsită de dimensiuni, deoarece existenţalor ar presupune ca acesta să funcţioneze pe principiille şi pe funcţiile fundamentaleale Formelor Materiale, ceea ce ar produce o continuă limitare, o veşnicăperisabilitate, ceea ce ar exclude Dezmărginirea, care este condiţia fundamentală aexistenţei universaale. Formele Materiale nu sunt altceva decât mijloacele prin careUniversul îşi asigură Expansiunea şi Dezmărginirea, pentru aceasta ele trebuie să fieperisabile, pentru că noile generaţii să lărgească capacităţile de diversificare aunicităţii. Fiecare element al unicităţii poartă cu sine o altă posibilitate de întreţinerea Expansiunii şi a Dezmărginirii, care odată asimilată se dezice de Forma Materialăcare a propus-o, aceasta putând astfel să elibereze principiile fundamentale, iarprocesul să cunoască un nou început. Dimensiunea este un atribut al perisabilului, al limitatului, al cunoaşterii,funcţii specifice pentru Formele Materiale compuse ce au o existenţă trecătoare. Umanitate (o formă a Materiei) este o oglindă în care se reflectă – princunoaştere - multitudinea de funcţii ale celorlalte Forme Materiale şi face posibilăcreativitatea, (o funcţie a Materiei), cea care asigură continuitatea eternă a cicluluinaştere-moarte-re-naştere. Până în zilele noastre, creativitatea supremă a fostconsiderată aceea a unui Mesia, acela care asigură coerenţa ciclului, sub orice formăs-ar fi manifestat el. Doar Mesia era capabil să sublinieze fragilitatea exprimării
dimensiunilor în Univers, dar, în acelaşi timp, să ofere soluţii pentru ca efectulacestora să poată fi evitat. Mesia deţine secretul primordial al lipsirii de dimensiuni,acest secret oferă posibilitatea omului să se sustragă efectului devastator al limitei,prin accederea la un teritoriu în care acestea (dimensiunile) lipsesc. El, poate fi unzeu, un vrăjitor, un vraci, un şaman, sau o persoană aleasă, şi care deţine puterea de aoferi o soluţie. „Mesia îşi asumă – într-un registru superior, evident – rolulescatologic al Regelui-zeu sau al Regelui-reprezentant al divinităţii pe Pământ şi acărui principală misiune era de a regenera periodic Natura întreagă. Suferinţele saleamintesc de cele ale regelui, dar ca şi în vechile scenarii, victoria aparţineaîntotdeauna în cele din urmă Regelui. Singura diferenţă este că această victorieasupra forţelor tenebrelor şi ale haosului nu se mai produce cu regularitate în fiecarean, ci este proiectată într-un illo tempore viitor şi mesianic.”80El va săvârşi un act de supremă creaţie – uneori implicând şi supremul sacrificiu –pentru a izbăvi destinul individual sau colectiv şi a menţine coerenţa Dezmărginirii. Această funcţie – a salvării – este adânc imprimată în fiecare creator desisteme indiferent care este modul său de acţiune, iar efectul nu va fi resimţit doar decătre forma specializată numită om, ci de întreaga Realitate prezentă. Ea, Realitateaprezentă, se va reorganiza în spiritul unui nou sistem, asigurându-şi asimilarea înRealitatea cea nouă ce se va naşte, împlinind astfel un ciclu. „Totul avusese loc şifusese revelat în acel moment, in illo tempore: şi crearea lumii şi a omului şistabilirea în situaţia prevăzută pentru el în cosmos până în cele mai mici detalii(fiziologie, sociologie, cultură etc.).”81 Este evident faptul că Materia nu conservă forme, ci funcţii. Se impune caformele să fie muritoare, pentru ca funcţiile să-şi asigure nemurirea. Viitorul vabeneficia astfel mereu de amintirea formelor dispărute şi la va putea reactiva oricândspre propria devenire.Început şi sfârşit În partea a doua a piesei Aşteptîndu-l pe Godot a lui Samuel Beckett, Vladimirexclamă:80 Mircea Eliade, op.cit., p. 8281 Idem, p. 80
“Călare pe mormânt, ce naştere grea!” Afirmaţia aceasta simplă dă dimensiuni cosmice spiritului tragic alirlandezului: fătul trece din uter, în mormîntul deschis, din întunericul cavităţiimaterne în întunericul pămîntului devorator. Putem afirma, atunci, că femeia este odublă matrice a morţii, deoarece fiecare nou născut este un mort ce face saltul dintr-unneant în altul. Fulguranta clipă de trecere din uter în mormânt cunstituie preţul ce trebuieplătit pentru a accede la eternitate. Într-un cuvânt, s-ar părea că nu existenţa este datulFormei Materiale, ci nemurirea. Viaţa este doar scurtul moment necesar pentruasimilarea unor noi funcţii necesare Dezmărginirii. Existenţa nu este decît o licărire menită să despartă cele două grote, să le facăşi mai misterioase, părând că, în sine, nu este cu nimic productivă. Drept pentru careUniversul îşi comprimă funcţiile atât de mult încât lasă în urma sa straturi nesfârşitede masă inertă, inactivă, în schimb, distilează calităţi care vor transforma mereuRealitatea prezentă. Dar, să-l lăsăm pe irlandez cu angoasele sale. O celulă se divide, apoi cele două celule fiice se supun aceluiaşi proces, făcândmateria să expandeze, dându-i o formă anume, cu funcţii foarte precis determinate.Întregul mecanism de dezvoltare se supune unei primordiale lipsă de reguli, ce obligăforma la un scop fundamental, dar imposibil de conceptualizat. Dacă scopul ar puteafi definit cu claritate, dacă ar putea fi cuprins într-o formulă anume, atunci nemurireaar înnceta să existe, iar Universul şi-ar opri Dezmărginirea. Apoi, brusc, totul se destramă. Forma, care a fixat o sumă de funcţii, se vadescompune eliberând particulele primordiale, reducându-le la starea iniţială, lamemoria iniţială, astfel pregătindu-le pentru alte combinaţii ce vor sta la baza altorrealităţi. “După unele teorii care se ocupă de soarta seminţelor-forţe proiectate înunivers, acestea se înmagazinează într-un receptacol ( a|laya), unde rămân în starede energii latente care pentru a se manifesta, aşteaptă apariţia unor condiţiiprielnice, la fel cum boabele depozitate în podul casei aşteaptă să fie puse în contactcu pământul umed pentru a încolţi.” 8282 Alexandra David-Neel, op. cit., p.52.
O nouă erezie încolţeşte: orice formă materială compusă – inclusivUniversul – este limitată, dar nu mărginită, ci supusă unui proces continuu deDezmărginire. Ea (forma materială compusă) este alcătuită dintr-o structură destructuri din ce în ce mai simple care tind către memoria fundamentală,nonconceptuală: cea a Haosului. Şi, cel puţin pentru mine, dintr-o dată toate aporiilelui Zenon devin foarte limpezi: elementul al doilea din fiecare aporie nu poateatinge un nou câmp din spaţiu, decât după ce acesta a fost dezmărginit deprimul element; Achile nu poate atinge broasca înceată, pentru că aceastadezmărgineşte continuu calea; săgeata nu poate atinge ţinta pentru că aceasta adaugăcontinuu un spaţiu dezmărginit, la capatul celalalt al căii. „Acum, când întreagafizică, de la microfizică la astrofizică, a devenit relativistă, ne sunt riguros interzisedouă concepţii tradiţionale. Prima concepţie este aceea a separării evenimentelor îndouă clase, a celor «deja realizate» şi a celor « încă nerealizate». Ea ne este interzisăde faptul că fiecare observator nu mai decupează spaţiu-timpul relativist în douăregiuni, aşa cum făcea altă dată, ci în trei regiuni: «trecutul», «viitorul», şi«domeniul inacesibil». Între două evenimente separate printr-un interval de genspaţial nu mai există o ordine de succesiune impusă, fapt ce ne interezice în modriguros să socotim că «viitorul» n-ar fi încă realizat, în vreme ce «trecutul» ar fi dejarealizat.”83 În urma unui proces de dezintegrare rămân o sumă de amprente absorbite înHaos ce se definesc ca funcţii n oi ale ale Universului, acestea se vor contribui laapariţia noilor calităţi în formele viitoare, ele sunt mereu gata pentru a fi reactivate,atunci când condiţiile unei Realităţi o cer. Acest proces este posibil tocmai datorităfaptul că elementele primordiale ale Materiei se întorc mereu la memoriafundamentală şi rămân capabile să participe la noi combinaţii. “Acest lucru fiind, se produce cestălalt”84- spune filosofia budistă şi tot eaconchide: ”Toate compusele sunt impermanente”85.83 Apud Olivier Costa de Beauregard, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II, Bucureşti,Editura Minerva, 1982, p.157.84 Idem, p.4585 Idem, p.40
Fără îndoială, orice formă din acest Univers are un început şi un sfârşit, înafară de Materie în sine.“Si bogăţii şi slavă cu totul sunt deşarte,Nu merită ca omul de grijă să le poarte,Dar adevăru-acesta cîţi pot să-l înţeleagă?Mai bine-n desfătare goleşte cupa-ntreagăSi-nveselit pe dată şi ameţit de vin,Poeme vechi rosteşte cu sufletul preaplin.Plimbă-te-n zorii zilei cu-al dimineţii astru,Drept soţ să-ţi fie doar cîte un nor sihastru,Cînd o să vină vremea să îţi închei sorocul,Drept nou lăcaş în ceruri îţi va sorti norocul,Desprins de-ai lumii semeni, nevolnici trecători,Te vei ‘ nălţa deasupra purtat de-un car de nori.”86 Filosofia aceasta (exprimată aici de poetului daoist Lü Dongbin), care teîndeamnă să te detaşezi cât mai mult de prezenţa ta între cele două limite lumeşti, astrăbătut pămîntul de la est la vest şi de-a lungul istoriei explodînd într-o puzderie deforme de la cele mai rafinate, la cele mai revoluţionare ; pînă la cópii de periferie, cuatît mai patetice. Filosofii şi artiştii, bancherii şi oamenii de ştiinţă, ideologii şi administratorii,ba, de ce nu ?, dictatorii sau militarii şi-au împănat acţiunile şi sistemele concepute,cu gesturi reflex ce veneau de la atitudinea pe care o aveau faţă de cele două momenteprimordiale ale existenţei. Concepţia despre început şi sfîrşit ne marchează întregtraseul existenţei; băţoşi de suntem, sau fatalişti -, întrebările despre cum venim şicum părărsim lumea aceasta materială, atît de fascinantă nu ne dau pace şi nemarhează, ne obligă mereu să căutăm un semn al împăcării pe care am dori s-oobţinem.„Începând cu talpa însăşi a mulţimii omeneştiŞi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,86 * * * Nuvela chineză medievală, vol 3, traducere Toni Radian , Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p.207
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,De deasupra tuturora se ridică cine poate,Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerităNeştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –Ce să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”87 (sublinierile aparţin ediţiei) Intreaga existenţă a materiei vii stă sub semnul Lipsei: ceva lipseşte continuuşi acel ceva trebuie obţinut. Lupta pentru a înlocui Lipsa produce o amprentă,marchează o aminitire, iar dacă aceasta (amprenta, amintirea) este importantă areposibilitatea să devină cândva o funcţie, asigurându-ne revenirea în circuitul formelor. Dacă există un început şi un sfîrşit este firesc să existe şi diferite poziţii faţă deaceste momente extreme din existenţa a ceva, sau a cuiva ; trebuie să încercăm săexplicăm cumva aceste întîmplări ; suntem obsedaţi de întrebările ce ne leagă deaceste două necunoscute; trebuie să descoperim ce-a fost înainte şi ce va fi după. Sistemele filosofice sau ştiinţifice care au încercat să explice cum s-a născutUniversul şi ce va fi cu materia, după ce aceasta nu va mai fi ( dacă nu va mai fi) suntatît de multe şi se modifică atît de des, încît spaima şi nedumerirea continuă sărămînă, alimentînd gesturi dintre cele mai spectaculoase. O întreagă literatură încearcăsă ne convingă să acceptăm un sistem sau altul, o părere sau alta . Unele propuneristau sub semnul pur al fabulaţiei. altele folosesc speculaţii ingenioase ce îmbinăsisteme ştiinţifice cu trăiri subiective ; altele sunt rodiri ale unor minţi muşcate deparanoia, dar, oricum ar fi, sunt dovezi palpabile ale faptului că omul nu se poateresemna să joace rolul unui intermediar fără posibilitatea deciziei finale. Hotărând că este cea mai perfecţionată formă a Materiei, omul îşi întăreşte, cufiecare nouă iluminare, convingerea că are un destin special în Univers, destin care îidă dreptul să participe la decizii, că nu poate fi doar o unealtă cu care cineva ( ?)( despre care nu are informaţii foarte precise) doreşte să îndeplinească ceva ( desprecare nu ştie mare lucru). Inţelepţii, fie ei şamani din adîncurile taigalei siberiene, învăţători tibetani,călugări retraşi în adăpostul misterios al mănăstirii, vrăjitori africani, alchimişti87 vezi Scrisoarea I, în Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963,p.113
dornici de a supune masa şi energia, poeţi, filosofi, savanţi etc. au încercat mereu săpună în mişcare mecanisme ideatice capabile să explice cum a început Universul şicum se va sfîrşi, dar mai ales ce se întîmplă cu omul după ce moare. Ce este minunat, pentru noi, cei care astăzi putem citi gîndurile născute dinmomentele lungi de meditaţie, din chinurile de a alcătui un corpus cît mai perfect,minunat spuneam este faptul că, încercînd să reuneşti informaţiile de pe o arie care săcuprindă cît mai multe puncte de pe pămînt observi că există neputinţe comune,îndrăzneli comune şi, oricît de deosebite ar fi mentalităţile, concluziile conduc cătreun fond comun de noţiuni ale momentului istoric. “Cărţile eterne sunt, poate,aceleaşi cărţi pururi rescrise. Rescriem mereu cea ce au scris cei din vechime şi numai este nevoie de nimic altceva.”88 Limitele timpului istoric impun limitele gândirii sociale, chiar dacă atitudineafaţă de realitatea istorică este alta. Conştiinţa faptului că aparţinem unei structuriincomensurabile, că misterul cosmic trebuie trăit şi nu afirmat, a aşezat sistemelefilosofice elaborate în puncte diferite faţă de problematica fundamentală, şi dacăpriveşti convergenţa acestor puncte, imaginea obţinută îşi uşurează percepereaglobală. Fără să te vindece pe deplin, aceasta, imaginea convergentă, are darul să tefacă să sesizezi mecanismul devenirii.“Pe o potecă lăturalnică, un înţelept îşi ducea liniştitul traiMâncând atât cât să vieţuiască numai.Si oricât de sărac şi vrednic de milă părea,El era fericit şi se stima.”89 S-a afirmat multă vreme că această atitudine propusă de filosofia orientalădefineşte o extremă. O extremă acuzată de gîndirea occidentală, că propovădueşteinacţiunea, inactivitatea, fatalismul pasiv, lucru deloc adevărat şi care a arătat doar căoccidentalii nu pot pătrunde dincolo de aparenţele culturii orientale. Incercareaînţeleptului oriental de a păstra trupului său condiţia de vehicul al spiritului reflectădorinţa aprigă de a armoniza cele două extreme ale existenţei: Inceputul şi Sfîrşitul.88 Apud, Borges în Willis Barstone, Borges despre Borges, traducere de Mihaela SimionConstantinescu, Cluj, Editura Dacia, 1990, p. 1489 Martin Palmer, Elemente de Taoism, Bcureşti, Editura RAO, 1995,
Trecerea din uter în mormânt trebuie să lase un semn, semnul acesta fiind esenţialpentru existenţa Universului. Trupul reprezintă eternul Sfîrşit, pe cînd Spiritul este ilustraţia eternuluiÎnceput, iar conştiinţa-cunoaştere90, care încearcă să găsească armonia celor douăcontrarii, va deveni un element al Universului cu drept la eternitate. Pe oriental îl preocupă în permanenţă calea, cu particularităţile şi singurătăţilesale, el este convins că trebuie să se preocupe de perfecţionarea propriului destinastfel putînd să se alăture Devenirii Universale, şlefuindu-i şi mai mult puritatea.Destin, care, odată creat, te face, în funcţie de capacitatea ta de a Deveni, mai apt săînţelegi, altminteri mulţumeşte locului câştigat de puterile tale, mai salbe sau maiputernice. Pentru occidental, în schimb, calea trebuie urmată de cât mai mulţi, ea trebuiesă fie comună, cumulativă. Destinul universal este o ţintă către care trebuiesc atraşicât mai mulţi, pentru definirea unui destin colectiv care este mai important decâtdestinul personal. Pentru aceasta se naşte promisiunea, imaginea făgăduinţei ce conduce cătrelăcomie, către insaturaţie.Nu mi-e destul. Şi după orişiceAş spune : încă o dată !Orice se-ntâmplă-i ca şi cums-ar întâmpla c-o fată.Ah nici un rod nu mi-e destul,Il vreau şi-n alte chipuri.Se poartă râul către mări,Dar piere în nisipuri.Nu-i apă să astâmpere de-ajuns,nu mi-e destul vieaţa, cartea.Iubire-aş vrea, pierzare, jar,cum voi simţi odată moartea.90 Vezi Alexandra David-Neel, op cit., p.56-57
Nici din lumină n-am destul,Căci ea-i doar o legendă, iată.Nimic din zare nu-i destul,Vreau totul înc-odată.”91 Dacă pentru oriental existenţa înseamnă participarea singulară şi permanentăla destinul cosmic, pentru occidental existenţa este drumul către un destin cosmicpromis. Iată de ce, destinul orientalului nu are început şi sfârşit, pe când cel aloccidentalului se petrece strict între cele două limite.Sipetul de zestre Fiecare formă materială este un sipet de zestre, în care se plămădeşte strucutrade funcţii primordiale pentru Devenirea Universală. La rându-i, fiecare FormăMaterială se găseşte într-un sipet şi face parte dintr-o structură producătoare defuncţii. Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, crezând că importanţa structurilor creşte odată cudimensiunile lor de volum, pentru că dimensiunile universului sunt definite deeficienţa şi importanţa funcţiilor de Dezmărginire, ele nu se rezumă doar la a definispaţiul şi timpul. Spaţiul şi timpul sunt dimensiuni importante pentru om, deoarece îi permit săfixeze cunoştinţe despre cosmosul pe care îl percepe, dar limitele acestor dimensiunisunt date tocmai de modul de raportare şi subiectivitate. Orice funcţie a dimensiunilorsapţiu şi timp este relativă, fapt de altfel normal, dacă ne gândim că ele trebuie sădefinească realităţi perisabile, realităţi ce sunt percepute de facultăţile cu care estedotată fiinţa numită om. Probabil că toate celelalte dimensiuni ale Universului, ceastăzi nu sunt încă definite de om, sunt la fel de relative, pentru că toate FormeleMateriei sunt perisabile. Totalitatea dimensiunilor pe care le atribuim universuluinecesită, pentru a fi cuprinse, cunoştinţe despre modul în care funcţionează91 Vezi Încă odată!, în Lucian Blaga, Mirabila sămânţă, vol. II, Bucureşti, Editura pentruLiteratură, 1968, p.103
mecanismul inefabil al tandemului energie-masă, ce formează Materia însăşi. Dar,mai ales, trebuie să devenim conştinenţi că Universul, în sine, este lipsit dediemnsiuni. Dacă vrem să înţelegem mecanica inefabilă a relaţiilor dintre dimensiuniîn Univers, trecuie să înţelegem modul de manifestare a celorlalte Forme Materiale,pentru că şi ele, la fel ca omul, îşi definesc fiinţarea prin dimensiuni relative,dependente de mijloacele de cunoaştere a Realităţii ce le conţin. Cunoştinţele actualeale omului descifrează cu greu funcţiile subtile ale unei alcătuiri impalpabile caenergia. Şi totuşi, după cum par a fi descifrate ultimile tendinţe ale Realităţii,dimensiunile energiei dovedesc a nu limita cu atâta stricteţe teritorii ce trebuie sărămână necunoscute, ci, mai de grabă, ne sugerează modalităţile de orientare cătresensurile primordiale ale naturii Realităţii Universale, acolo unde se nasc cu adevăratdimesiunile fundamentale, ce stau la baza Devenirii şi Dezmărginirii Universului, prinformele sale materiale. Formele Materiale sunt purtătoare şi generatoare de funcţii active ce contribuiepermanent la Dezmărginire, or aceste funcţii trebuiesc cuantificate pentru a se puteaopera cu ele într-o demonstraţie ce ţine de natura umană. Definirea acestor dimensiunieste importantă pentru om, pentru nevoia sa de a înţelege Devenirea universală ;pentru Univers, în schimb, doar efectul manifestat de aceste dimensiuni esteimportant, pentru că un impuls ce se naşte într-un punct al Universului va influenţadirect sensul evoluţiei întregii Materii universale. Acest fapt presupune că Materia se combină şi combină permanent într-o sumăde Realităţi universale ce conţin Devenirea ca sens şi scop. Momentul prezent alDevenirii este definit de totalitatea funcţiilor Materiei care presupun masa ca formă deconservare şi energia ca formă de informare. „Cunoaştem la substanţele compuseforma şi materia, ca de exemplu la om sufletul şi corpul. Nu putem însă susţine căesenţa i-ar reveni numai uneia din ele. Că materia singură, considerată în sine, nupoate fi esenţa lucrului rezultă din faptul că un lucru poate fi cunoascut şi subordonatunei specii sau unui gen prin esenţa sa. Dar materia nu este începutul cunoaşterii şi,nu este posibilă determinarea genului sau a speciei unui lucru pe baza ei, ci numai caurmare a ceea ce este un lucru conform actului său (secundum id quod aliquid actueste). Dar nici forma, considerată în sine, nu poate fi socotită esenţa unei substanţecompuse, deşi unii gânditori au încercat să susţină această părere. Căci rezultă chiar
din cele spuse până acum că esenţa este tocmai ceea ce se înţelege prin definiţia unuilucru.”92 Desigur că, la acea vreme lui Toma D׳Aquino i-ar fi fost greu să opereze cunuanţele care astăzi ni se par de la sine înţelese, dar este remarcabilă intuiţiateologului în ceea ce priveşte manifestarea Formei Materiale ca un întreg articulat cefuncţioneză doar în virtutea unor funcţii esenţiale. Teoriile evoluţioniste surprind două momente importante ale devenirii :tendinţa spre individul perfect şi abaterea absolută. Fiecare Formă Materială tindesă ajungă la expresia completă: individul perfect ; dar pe parcursul acestui proces auloc abateri ce desprind, din trunchiul principal al procesului, o formă ce devineoriginea unui alt proces de obţinere a unei forme perfecte şi aşa mai departe. Individulperfect este o formă lipsită de importanţă, care este menit a priori dispariţiei fărăefecte. El este un capăt de linie, şi dincolo de el nu mai urmează nimic, dar rolul său afost tocmai întreţinerea procesului care să ducă la obţinerea sa, pentru că acest procesa făcut posibilă apariţia abaterilor deschizătoare de alte procese ce dezvoltă DevenireaMateriei. Fiecare Formă Materială dezvoltă o Realitate a Devenirii şi defineşte odimensiune a Universului ce are nevoie de altfel de sisteme de cuantificare decât celeale spaţiului sau timpului, care sunt dimensiunile unor Realităţi ale cantităţii. Abaterile ce apar din parcursul spre un individ perfect nu se dezvoltă linear,ele nu vor păstra întotdeauna sensul direcţiei parcursului din care s-au născut, dar nicimulte dintre calităţile conţinutului. Apar astfel posibilităţi de a fi reactualizate calităţicaduce, recesive, dar şi direcţii de dezvoltare atipice, laterale, sau contrarii celei dincare abaterea a pornit. Ca şi Devenirea, calităţile fundamentale ale Universului suntinefabile, sau cel puţin, inefabile pentru cunoaşterea umană actuală. Ceea ce te facesă presupui că, fiecare Formă Materială a Universului este unică şi îşi cunoaşteRealitatea după dimensiuni definite de capacităţile senzoriale specifice. TotalitateaFormelor Materiale poate fi împărţită în două : pe de o parte categoria formelor cesunt complementare într-o Realitate şi atunci se pot percepe una pe alta şi categoriaformelor ce nu sunt complementare şi care, în consecinţă, nu se percep. Oricum,aceste două categorii de Forme Materiale sunt guvernate fundamental de principiile92 Apud Toma D׳Aquino, Despre existenţă (fiinţă fiinţare) şi esenţă, în Gândirea EvuluiMediu, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.57
informării, care stabilesc sensurile şi obiectivele schimbului de informaţii ce au cascop Dezmărginirea universală. În toate teoriile ştiinţelor exacte, energia a fost legată direct de mişcare, oricealtă formă de manifestare a acesteia intrând în categoria esotericului. Obsesia omuluipentru cucerirea geografică a spaţiului l-a făcut să neglijeze oricare altă calitate aenergiei şi, mai ales, aceea a comunicării. Apariţia inteligenţei artificiale a demontatacest fetiş, şi a dovedit importanţa comunicării, dar mai ales diferenţa dintre ea şiinformare, nu doar la nivelul semnului ca element al acesteia, ci la nivele cu mult maiprofunde şi mai revoluţionare pentru evoluţie. Dar asta este o chestiune de care nevom ocupa mai încolo în cartea numită Pianul cu patru urechi . Putem afirma însă, cu certitudine, că omul, în lungul evoluţiei sale, s-apreocupat îndeosebi de cunoştinţele derivate din studiul masei, a catalogat şiaprofundat aceste cunoştinţe şi a dat naştere a ceea ce îndeobşte numim „ ştiinţelepozitive ” În schimb, tot ceea ce părea nemăsurabil, ce brutaliza cunoşterea prinsimţuri, ce nu se supunea măsurătorilor şi analizelor cu mijloace inventate special,toate acestea au fost aruncate în ceea îndeobşte numim „ metafizică”, adică ştiinţa cese ocupă cu eşafodajele logice, dar mai puţin măsurabile, cea care cuantifică proceseleenergetice. De-a lungul istoriei sale, omul a dezvoltat ştiinţa informării, rămânândînsă mereu la suprafaţa ei. Transmiterea cunoştinţelor, informaţiilor despre anumeforme, ce au derivat din procesul cunoaşterii, pare o tehnică specifică şi specializată.Un proces pe care – s-ar părea (?!?) - doar omul este capabil să-l realizeze. Realitateadovedeşte că actul informării este comun tuturor formelor din Univers. Forma deinformare dezvoltată de către om este specifică şi specializată, dar la fel de bine şicelelalte forme de informare, ale celorlalte Forme Materiale sunt specifice şispecializate. Modalitatea de transmitere a informaţiilor, folosind fixarea acestora pediferiţi suporţi constituie principiul fundamental al Dezmărginirii universale. În lumeaFormelor Materiale se schimbă doar materialele şi modalităţile de fixare a informaţiei,restul procesului trebuie să respecte cu sfinţenie sensurile fundamentale ale Devenirii. Evoluţia ştiinţei informării a ajuns într-un punct crucial în care informaţiilecreative, ce au menirea de a contribui fundamental la Devenire, nu se mai potsuprapune pe procesele cunoaşterii, care au rolul de a permite asimilarea unor niveleale Inefabilului, pe care Devenirea le transformă în Realităţi. Creativitatea poate, sau nu poate, da naştere unor Realităţi cu efect în procesulde Dezmărginire. Cele mai multe din actele creative nu impun Realităţi fundamentale,
ci doar pregătesc apariţia acestora prin lărgirea Realităţilor ce le cuprind. În egalămăsură, informarea poate, sau nu poate, defini corect o sumă de cunoştinţe despre oanume Realitate. Noile descoperiri tehnologice, ne ajută să realizăm faptul că celedouă procese : creativitatea şi cunoaşterea nu sunt complementare ci alternative,fiecare dintre ele definindu-şi şi dezvoltându-şi propriile funcţii şi principii. De foarte multă vreme se afirmă că creativitatea este o formă a cunoaşteriiceea ce este profund fals. Creativitatea nu se poate supune cunoaşterii, tot aşa cumcunoaşterea nu este sub nici o formă creativă. Creativitatea dă naştere unor realităţi ce vor putea fi cunoscute, iarcunoaşterea defineşte informaţii ale realităţii ce se pot alcătui apoi în structuri carevor sta la baza unui proces creativ viitor.Năstruşnice alcătuiri ale gândului Pe măsură ce în mintea mea se formulau spusele de mai sus, se întărea tot maipregnant vechea afirmaţie că toate adevărurile sunt perisabile şi că ele se redefinesccontinuu în funcţie de mişcările fundamentale de la nivelul primordial al Materiei.Pentru că nu există nici o formă neperisabilă, nu există nici o astfel de formă care săse sustragă mişcării. Iar mişcarea, ivită oriunde în Univers, va pune în circulaţieinformaţii proaspete şi se va propaga în întreaga alcătuire a acestuia. Chiar dacă, într-o seară de vară, undeva la munte ne sperie numărul de stele ale cerului - ceea ce nearată că suntem pierduţi, undeva în imensitate, şi că există o disperată neputinţă de lualegătura cu alte lumi – oricât ne-ar speria impresia aceasta, nimic nu se naşte înUnivers fără să fie armonizat cu o Nevoie născută undeva, aiurea. Universul este oalcăturie de informaţii care circulă în întregul său, informaţii menite să facă faţăcerinţelor ivite în procesul de Dezmărginire. Oricât ar părea de neimaginabil, acest proces constituie baza armonizăriiFormelor Materiale aparţinătoare Universului şi care, fiecare, contribuie laDezmărginire. În acelaşi timp, mişcarea asigură permanenta lipsă de memorie aelemetelor primordiale ce alcătuiesc Formele Materiale. Mişcare este o calitate amateriei care asigură nu numai posibilitatea de a realiza, sau desfiinţa compuşi ci -mai ales – şi aceea de a menţine memoria primordială a elementelor fundamentale, înorice alcătuire ar exista, într-un anume moment dat. Desigur, mare parte din afirmaţiile de mai sus pot fi luate drept un atac violentasupra bunului simţ al cunoaşterii umane. Se poate afirma că sunt erezii, născute de
mintea bolnavă a unuia ce pare bântuit mai degrabă de năstruşnice alcătuiri, decât despiritul riguros necesar pentru a face publice unele gânduri cu pretenţii de sistem. Unargument solid ar fi că sunt foarte puţine probe în favoarea unor astfel de afirmaţii.Foarte puţine probe cunoascute încă ; afirmă diavolul mic ce mă îndeamnă să cred înceea ce scriu. Pâna la urma urmei, ceea ce mă interesează pe mine este doar demonstraţia căla baza fiinţării nu stă mişcarea ci informare şi că fundamental pentru orice FormăMaterială nu este cunoaşterea ci creativitatea. Restul sunt avatarurile unui proces fundamentat de prejudecăţi pe care refuzămsă le supunem unei analize nesubiective. De cele mai multe ori nici nu le supunemvreunui fel de analiză; pur şi simplu le acceptăm în virtutea rangului lor de adevărmoştenit. Această primă carte – ca şi cele ce vor urma - nu a avut alt scop decât acela dea încerca să descriu o structură posibilă, şi de a-i argumenta funcţiile. Este convingerea mea că Universul nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată ostare stabilă, rezultată dintr-un proces unic şi irepetabil, ci un structură dezechilibrată,strict dependentă de circulaţia celor mai firave informaţii ce se nasc în interiorul său. Efectele acestora nu sunt nici imediate, nici cutremurătoare, ci mereuadaptabile. Iată de ce îmi pot afirma mereu că, Universul nu s-a născut şi nu va pieriniciodată ; că el nu este gazda noastră (prietenoasă sau nu), dar că viitorul său (sensulacestuia nu starea ) este strict dependent de evoluţia noastră, a fiecărei FormeMateriale ce-i intră în componenţă. În consecinţă suntem chiar alcătuirea sa, chiarpropria sa Devenire. Dar asta nu înseamnă că vreu să vă conving, şi că propovăduiesc convingerilemele ca pe nişte adevăruri. Nu vreau să fac altceva decât să descriu, să relev, săeşafodez, un aspect al unei Realităţi posibile. Dacă ceea ce cred eu este adevărat, saunu are foarte puţină importanţă. Dacă este valoros, sau nu are la fel de puţinăimportanţă. Afirmaţiile ce vor fi trupul acestui op, nu se vor importante, valoroase,fundamentale, ci doar plăpânde seminţe energetice ce pot prinde viaţă sau nu, înviitoare alcătuiri. Pe măsură ce mă apropii de limita existenţei mele, am tot mai mult sentimentulcă Apocalipsa contemporană se apropie de momentul în care va producetransformări spectaculoase. Dar în Univers nu există revoluţii, procesele sunt
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
- 189
- 190
- 191
- 192
- 193
- 194
- 195
- 196
- 197
- 198
- 199
- 200
- 201
- 202
- 203
- 204
- 205
- 206
- 207
- 208
- 209
- 210
- 211
- 212
- 213
- 214
- 215
- 216
- 217
- 218
- 219
- 220
- 221
- 222
- 223
- 224
- 225
- 226
- 227
- 228
- 229
- 230
- 231
- 232
- 233
- 234
- 235
- 236
- 237
- 238
- 239
- 240
- 241
- 242
- 243
- 244
- 245
- 246
- 247
- 248
- 249
- 250
- 251
- 252
- 253
- 254
- 255
- 256
- 257
- 258
- 259
- 260
- 261
- 262
- 263
- 264
- 265
- 266
- 267
- 268
- 269
- 270
- 271
- 272
- 273
- 274
- 275
- 276
- 277
- 278
- 279
- 280
- 281
- 282
- 283
- 284
- 285
- 286
- 287
- 288
- 289
- 290
- 291
- 292
- 293
- 294
- 295
- 296
- 297
- 298
- 299
- 300
- 301
- 302
- 303
- 304
- 305
- 306
- 307
- 308
- 309
- 310
- 311
- 312
- 313
- 314
- 315
- 316
- 317
- 318
- 319
- 320
- 321
- 322
- 323
- 324
- 325
- 326
- 327
- 328
- 329
- 330
- 331
- 332
- 333
- 334
- 335
- 336
- 337
- 338
- 339
- 340
- 341
- 342
- 343
- 344
- 345
- 346
- 347
- 348
- 349
- 350
- 351
- 352
- 353
- 354
- 355
- 356
- 357
- 358
- 359
- 360
- 361
- 362
- 363
- 364
- 365
- 366
- 367
- 368
- 369
- 370
- 371
- 372
- 373
- 374
- 375
- 376
- 377
- 378
- 379
- 380
- 381
- 382
- 383
- 384
- 385
- 386
- 387
- 388
- 389
- 390
- 391
- 392
- 393
- 394
- 395
- 396
- 397
- 398
- 399
- 400
- 401
- 402
- 403
- 404
- 405
- 406
- 407
- 408
- 409
- 410
- 411
- 412
- 413
- 414
- 415
- 416
- 417
- 418
- 419
- 420
- 421
- 422
- 423
- 424
- 425
- 426
- 427
- 428
- 429
- 430
- 431
