Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

şarpantă facită din grinzi, bârne, ascoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, undesunt?Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală,conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi înafara corporalităţii şi a gândirii?.”169 Şi, iată cum, atât din observaţiile fizicienilor, cât şi din cele ale psihologilor,dar şi a vechilor înţelepţi, putem crede că fiecare Formă Materială nu este alcevadecât o stare de moment a instabilităţii funcţiilor extrase din Haos şi definite deinformaţii ce se interferează continuu în Cosmos. Materia Cosmosului este şi nu este în acelaşi timp, totul depinzând decirculaţia informaţiilor puse în joc de relaţia Materie-Realitate. Ceea ce ne dovedeştecă definitorie nu este existenţa, viaţa, manifestarea, ci non-existenţa, cea care permiteorice, oricând, oricum, şi mijloacele ei de activare a funcţiilor: informaţiile. Cercetările făcute până la ora actuală în domeniul fizicii qunatice, ne fac săcredem că aici s-ar afla graniţa dintre Cosmos şi Haos, locul de unde începeexpansiunea Materiei. Când vorbesc despre expansiune nu mă gândesc nici o clipă lafaptul că ne aflăm într-un tereitoriu al dimensiunilor microscopice, ce apoi vor devenidin ce în ce mai mari şi vor sfârşi în cealaltă extremă, acolo unde dimensiulile suntimperceptibile pentru că sunt prea mari. De loc nu gândesc aşa, pentru că Universuleste lipsit de dimensiuni, iar expansiunea nu înseamnă organizarea materiei în strcturidin ce în ce mai voluminoase. Mai bine zis, nu înseamnă doar asta, expansiunea înspaţiu ar trebui privită ca o consecinţă a modului cum Materia se organizează pentru afacilita circulaţia informaţiilor într-un mod din ce în ce mai orgnaizat şi superiorcomplex. Pentru Materia universală, nu este importantă forma sub care se organizează,decât în masura în care aceasta poate activa funcţiile generatoare de noi informaţii.Organizarea în structuri superioare, dar mereu perfectibile, se datorează îmbunătăţiriicontinui a nivelului de informare, motiv pentru care nici una dintre informaţiile noucreate nu trebuie să dispară. Ele nu trebuiesc conservate ca atare, în Forma Materialăce le defineşte, ci trebuiesc aduse dintr-o stare recesivă prin refacerea procesului ce a169 Alexandra David-Neel, op.cit., p.40

dus la apariţia lor. Or, acest lucru nu se poate face decât atunci când o funcţie puneelementele materiale în situaţia de a crea condiţiile refacerii respectivei informaţii. Cu alte cuvinte o informaţie, practic nu există, există doar un model deorganizare a Materiei într-o funcţie ce poate fi definită printr-o anume informaţie.Ceea ce înseamnă că Haosul cuprinde tot ceea ce nu există, adică tot ceea ce nu aredecât viitor. Modul în care unda acţionează asupra masei seamănă foarte bine cu ceea ceface un sculptor cu o materie amorfă, nedefinită din care îşi pregăteşte o imaginefinală. Diferenţa este că imaginea Materiei universale nu este niciodată finală. FiecareFormă Materială, doar pare că este finală datorită compuşilor săi, în fond însă, înintimitatea ei se produc procese inefabile care îi schimbă condiţia în fiecare clipă. Nicio Formă Materială nu-şi poate permite să aibă o imagine finală, stabilă, fixă. Dacăacest lucru s-ar întâmpla, procesul de expansiune universală s-ar opri, datorită stopăriicomunicării. Universul nu trăieşte decât datorită informaţiilor pe care starea de Dezechilibrule întreţine. Aceste informaţii trebuie să dea naştere continuu unor funcţii armonizatecu condiţia prezentă a Materiei. Acest fapt impune ca informaţiile să existe mereuîntr-o condiţie de non-existenţă, condiţie din care să poată fi extrase de momentul cele reclamă. O informaţie nu poate fi materializată, ci doar funcţia pe care o defineşteare posibilitatea să organizeze Materia după o soluţie. Iată de ce, unda trebuie să aibă instrumente care s-o ţină mereu pregătităpentru o stare de simpatie. Apariţia, în corpul Materiei, a unui moment care să inducăstarea de simpatie cu respectiva undă, o va face pe aceasta să reacţioneze imediat,pentru că acest moment este cel ce semnalează apariţia unui dezechilibru, în fond oreacţie născută din înfruntarea Materie-Realitate care a produs un nou element alDezmărginirii. Două sunt instrumentele active ale undei: frecvenţa şi lungimea de undă.Aceste instrumente sunt teribil de importante în procesul Comunicării, ele poartăinformaţii despre starea undei, despre forţa acesteia, despre gradul de simpatie pecare-l poate produce. Să nu ne imaginăm vreo clipă că unda este definită în afara laboratorului de osingură frecvenţă şi de o singură lungime de undă. Necesităţile studierii modului decomportare a corpului negru a făcut ca în laborator să se încerce reducereafascicolului de unde până la izolarea unui singur foton. Aceasta a permis să se emită

anumite definiţii importante, este adevărat, doar că în stare naturală avem de-a face cufascicole de unde, cu benzi de frecvenţă, cu alte cuvinte cu matricii care permit oparticularizare a simpatiilor. În interiorul unui fascicol de unde, există o multitudine de varietăţi alefrecvenţei şi ale lungimii de undă, varietăţi ce permit fiecărui foton să răspundă unuisemnal particular de simpatie venit din Materie. Condiţia aceasta de existenţă atât aundei cât şi a masei, impune specificul unicatului. Universul este alcătuit numai şi numai dintr-un din unicate, diferenţiate prinparticularităţi dintre cele mai subtile. Modul de interacţionare al acestora permiteDezmărginirea şi lărgeşte capacităţile de Expansionare a Sinelui. Să nu ne amăgim, în Univers nimic nu seamănă cu nimeni; nimic nu esteegalul nimănui; nimic nu poate găsi modelul fidel, nimic nu poate fi mărginit. Dar,este la fel de adevărat că puterea asociativă a unicatelor formează matricii care mărescforţa de impact cu Realitatea, determinând momente importante în creareaDezechilibrului. Forţa matriciei constă în faptul că fiecare unicat acoperă o expresieparticulară a Realităţii, determinând schimbări pornind de la orice varietate ainformaţiei. Iată de ce, Materia Universală are nevoie de toate formele sale unice deexistenţă pentru a-şi întreţine Comunicarea. Pentru Materie, importantă este informaţia şi nu forma de existenţă, aceastadin urmă are un destin perisabil, limitat de condiţiile impuse de Realitatea întreţinutăde un anume sistem informaţional. Atunci când, sub acţiunea Formelor Materiale,sistemul informaţional se modifică substanţial, dispariţia unora dintre acestea şiapariţia altora are menirea de a armoniza condiţile Cosmosului. Se poate afirma căfiecare Formă Materială acţionează în permanenţă pentru propria sa dispariţiecosmică. Toate modificările ce survin pe parcursului unei existenţe, au menirea de aimpune cele mai substanţiale particularităţi, acelea care acţionează cel mai agresivasupra Realităţii. Dar, aceste particularităţi sunt tocmai motorul ce împing FormaMaterială spre propria dispariţie, şi înlocuirea ei cu o alta capabilă să acţioneze cu maimultă eficienţă aspura Realităţii. Aparent diferenţele dintre Forma Materială dispărutăşi cea care o înlocuieşte sunt foarte mici, lucru relativ şi profund dependent de stareadin acel moment al Dezmărginirii. Din punctul de vedere al uneia, sau alteia dintrecategoriile de Forme Materiale dispariţia cosmică reprezintă o catastrofă, dar pentruUnivers este procesul ce asigură Dezmărginirea Sinelui.

Fiecare expresie a Materiei - de la cea mai simplă, fundamentală: corpusculul;până la cea mai complexă, superioară: omul -, are menirea de a întreţine sistemul decirculaţie a informaţiilor în întregul Univers. Iată de ce, Uiversul nu-şi poate permitesub nici o formă să provoace dispariţia uneia sau alteia dintre categoriile de FormeMateriale fără să fi efectuat un transfer de funcţii în noua categorie ce se impune încontactul cu Realitatea. Din această cauză, nici o Formă Materială nu apare sub impulsul hazardului, şinici nu dispare datorită acestei cauze, ci totul se datorează modificărilor lente afuncţiilor ce le susţin. Modificări ce în final duc la dispariţia vechii funcţii şi laapariţia alteia, superioare ca eficienţă în comunicare, şi care va influenţa decisivdestinul Formei Materiale. Că este imposibil vreunei Forme Materiale, datorităperisabilităţii sale, să pătrundă şi să înţeleagă sensul adevărat al evoluţiei universale,este adevărat. Iată de ce, cercetând istoria evoluţiei Formelor Materiale de pe pământ,antropologii, biologii, arheologii etc. au constat în repetate rânduri salturi aparentneobişnuite, salturi determinante de o schimbare inexplicabilă. Aceste salturi sunt inexplicabile pentru spectatorul care priveşte evoluţiaformei din exterior, pentru că ele au fost preparate lent, prin modificările impuse deacţiunea Formei Materiale asupra Realităţii. Şi nu numai acţiunea acelei FormeMateriale, ce a suferit saltul, ci a întregului ansablu de forme contemporane sieşi.Presiunea pe care au exercitat-o asupra Realităţii a condus la o mobificare bruscă aacesteia, modificare ce necesită influenţa unor funcţii modificate radical, sau chiar aunor funcţii noi ce s-au preparat în parcursul evoluţiei. Modificarea radicală apărută în lumea Formelor Materiale – apariţia saudispariţia unor categorii – nu face altceva decât să indice forţa de Dezmărginire aUniversului. În felul acesta, Universul îşi poate permite să-şi împlinească Sinele,relevându-şi funcţii noi, care împing expansiunea în nivele insolite, şi preparăMateria pentru a extrage funcţii noi din Haos. Astfel se împlineşte condiţia uneicontinui relativităţi a Universului.Zbârnâitul vesel Vorbeam ceva mai sus despre două calităţi fundamnetale ale materiei:frecvenţa şi lungimea de undă. Putem afirma fără doar şi poate că întreg Universuleste o veselă zbârnâială. Tot ce există în Univers, fie undă, fie corpuscul, fie o Formă

Materială complexă există într-o condiţie ondulatorie. De la frecvenţa particulară aquantei, până la interferenţele deosebit de complexe ce definesc existenţa unuiorganism sofisticat, totul se exprimă în interiorul unor frecvenţe ce leindividualizează, le fac unice. Mai mult decît atât, frecvenţa indică starea FormeiMateriale, condiţia ei, capacitatea de a simpatiza, sau nu, cu alte fecvenţe. Putemafirma că, baza comunicării porneşte de la această condiţie a materiei: frecvenţa. Şimai este un lucru important: existenţa matricială. Cred totuşi, că fiind doar opreocupare a matematicienilor şi a unei categorii de fizicieni, condiţia unei existenţematriceale a rămas o mare necunoscută pentru noi, muritorii de rând. De cele maimulte ori se alge calea sepărării unei singure variabile dintr-o matrice pentru a putea fistudiată. Pentru Univers însă, existenţa matricială este condiţia fundamentală careface posibilă coerenţa şi unitatea relaţiei Materie-Realitate. „Ultimul tip de spectruprezintă caracteristic un număr de benzi care atunci când sunt studiate cu o rezoluţiefoarte înaltă sunt găsite a fi constituite dintr-un număr enorm de linii spectrale foarteapropiate. La prima impresie un spectru molecular de bandă se prezintă ca fiind fărăsperanţă de explicat din cauza complexităţii.”170 Dacă acţiunea Materiei asupraRealităţii s-ar face nu cu entităţi matriciale, ce presupun un număr oarecare devariabile, ci cu unităţi individuale, starea Uiversului în sine ar fi alta, iar Comunicareanu şi-ar mai avea rostul. Aşa, însă, fiecare variabilă a unei matrici, rămânând încondiţia de unicat, trebuie totuşi să contribuie la efectul matricial global, iar pentruaceasta este nevoie să semnaleze starea dezechilibrului său, să nască informaţii, deci.Respectivele informaţii modifică efectul global, îl fac elastic, adaptabil, oportunist, cuintenţia fermă de a modifica continuu Realitatea. Iată de ce nu sunt întru totul de acord cu faptul că limitele Cunoaşterii sedatorează doar neputinţei unor mijloace tehnice ale unui anume timp istoric. O mareparte din limitele Cunoaşterii se datorează pur şi simplu inexistenţei anumitormomente ale Realităţii. Ele nu s-au născut, la acel timp istoric, deci nu puteau ficunoscute. Iată de ce, Cunoaşterea reia mereu momente ale Realităţii, abordându-ledin unghiuri diferite, ceea ce ne face pe noi să ne mirăm teribil de rezultate derivatedin Cunoaştere, petrecute cu mult timp în urmă, atunci când se părea nu ar fi fostcondiţii ca ele să se întâmple.170 Ezvind H Wichmann, Op. cit., p.112

Este adevărat că o parte a Cunoaşterii se dedică studierii principiilorfundamentale ale structurilor Realităţii, din această condiţie se conturează spiritul uneiepoci istorice şi se desprind modalităţile tehnice de abordare a unui act, darmodificările radicale, descoperirile insolite, ce nu au fost posibile la o anume epocă,faptul că trebuie să constatăm mereu nemărginirea Cunoaşterii, se datorează tocmaimodificărilor continui din Realitatea care tinde mereu să Dezmărginească Materia însine. Totul este în acelaşi timp limitat şi nelimitat; limitat în raport cu condiţiaimpusă de perisabilitatea Formelor Materiale dintr-o matrice, şi nelimitat în raport cuevoluţia impactului dintre Materie şi Realitate, care nu cunoaşte dimensiuni. Afirmaţia lui Platon, ca şi credinţa lui Pitagora, că Unu este în acelaşi timp şiunitate şi pluralitate se probează în aceste condiţii. Ba, mai mult, ne face să înţelegemcum anume Universul nu depinde de dimensiuni şi nici de Materie, ci mai degrabă desensul extragerii de către Comunicare a funcţiilor din Haos. Nu trebuie nici o clipă să ne imaginăm ca acest sens al extragerii funcţiilorpresupune premeditare, sau scop. El se defineşte odată cu parcursul său, dependenttotal de jocul impus de evoluţia Dezechilibrului ce provoacă Dezmărginireauniversală, iar aceasta poate fi cauza fundamentală pentru care Cunoaşterea relevămereu momente noi. Procesul Cunoaşterii nu se va opri atâta timp cât Dezmărginireava continua să întreţină expansiunea Materiei în propriul Sine. Cred că afirmaţia: Unu este atât unitate cât şi pluralitate – privită prin prismaComunicării – merită un pic de atenţie. O Formă Materială este indubitabil o strctură complexă, o pluralitate care înconfruntarea sa cu Realitatea se confruntă cu diverse Nevoi. Pentru a se putea adaptadiferitelor Lipse generate de o Nevoie, Forma Materială generează o informaţie carese va propaga în întreaga ei strucutră, iar pentru aceasta este necesar ca aceasta,informaţia, să se descompună în componente ale sale asimilabile în formele cecompun nivelele de organizare. Trebuie, deci, să se emită matricii informaţionalecorespunzătoare Formelor Materiale ce o alcătuiesc. Aceste matricii, la rândul lor,odată ce vor excita un anume nivel, se vor descompune la rândul lor, propagându-secătre straturile fundamentale. Conform acestui mecanism, o informaţie se propagă înîntreaga strctură a Formei Materiale, în matricii corespunzărtoare nivelului deorganizare.

Din înfruntarea Forma Materială-Realitate s-a născut o Nevoie, adică unmoment de dezechilibru, mai grav, sau mai puţin grav. Acest moment aldezechilibrului este o stare inefabilă, subtilă, energetică, o undă care pune în mişcareun proces deosebit de complex ce se propagă spre straturile fundamentale ale formeişi va trece în Haos. Propagarea acestei unde spre straturile fundamentale ale formei,aduce după ea o excitare a fiecărei matricii ce intră în alcătuirea Formei Materiale,fapt ce pune fiecare unitate a matricei în stare de dezechilibru şi, în felul acesta,impune extragerea din Haos a unei unde compatibile vibraţiilor sale. Momentul dedezechilibru generat de Nevoie, la nivelul Formei Materiale şi descompus până lanivel fundamental, impune extragerea din Haos a unor funcţii care să se supună unuiproces de Compunere prin interferenţe, până când se va naşte un răspuns la nivelulFormei Materiale. În felul acesta, Forma Materială poate face faţă în conflictul săupermanent cu Realitatea. Pentru că momentul de dezechilibru, născut din confruntarea Formă Materială-Realitate, are o dinamică extrem de complexă şi de subtilă este nevoie ca Materia săpoată găsi căile spre soluţionarea celor mai inefabile expresii ale acestuia, iată de ceeste necesară o existenţă şi o exprimare matricială. Aceasta este modalitatea de răspuns a Materiei la provocările continui aleRealităţii. Iar pentru că, în fapt, Realitatea reprezintă starea de moment a Materiei estenevoie ca aceasta să afle continuu despre sine în ce condiţie a ajuns. Pentru aceasta, eatrebuie să genereze informaţii, adică să fie capabilă să compună şi să descompunăvibraţii, ceea ce permite existenţa unui proces continuu de adaptare a Materiei la eaînsăşi. Dacă Materia Universului nu ar exista într-o condiţie ondulatorie, ar fi lipsităde frecvenţă, şi deci, de capacitatea de a comunica modificările ce intervin în fiecaremoment al existenţei sale. Fără această formă de existenţă oscilatorie, legăturile dintreCosmos şi Haos nu ar mai fi posibile, iar trecerile permanent subtile dintr-o stare înalta nu s-ar mai putea face. Haosul şi Cosmosul ar fi două entităţi separate, fără legături între ele; Materiaar exista într-o formă unică, îngheţată, neevolutivă, pe când funcţiile nu s-ar mai puteatransforma în informaţii care să permită evoluţia. Abia atunci ar fi o pace universală,împănată de fericire eternă, de armonie şi un perfect echilibru universal, cele douăexpresii ale Universului: Haosul şi Cosmosul ar exista într-un perfect echilibru

neevolutiv, două entităţi limitate, ceea ce ar presupune că totul ar fi lipsit de viaţă, deDevenire, de Dezmărginire. În fond, cînd ne referim la informaţie trebuie să ne gândim la seria de procesefizice ce-o definesc. Pentru că la nivel fundamental, informaţia este un proces fizicdeterminat de un moment de dezechilibru în existenţa unei Forme Materiale, fie eaparticulă sau strctură complexă. Existenţa noastră datorează toate momentele, pe careni le putem defini şi pe care le putem traversa evolutiv, frecvenţei şi interferenţei. Datorită acestor două stări ale Materiei sunt posibile toate procesele decompunere şi descompunere care definesc inefabilul Dezmărginirii şi alDezechilibrului, dar care se transformă în acte ce pot fi apreciate prin simţuri.„ Acestea fiind spuse, am considerat corpul viu ca pe un fel de centru de unde sereflectă asupra obiectelor înconjurătoare acţiunea exercitată de obiecte asupra sa: înaceastă reflexie constă percepţia exterioară. Dar centrul presupus nu este un punctmatematic; este un corp expus, la fel ca toate corpurile din natură, acţiunii agenţilorexteriori care ameninţă să-l dezintegreze. Tocmai am văzut că el rezistă la influenţaunor asemenea cauze. Nu se limitează la a reflecta acţiunea venită din afară; luptă şiastfel absoarbe ceva din această acţiune. Aici ar fi sursa afectelor. Am putea spuneprintr-o metaforă că, dacă percepţia măsoară puterea de reflxie a corpului, afectulmăsoară puterea de absorbţie.”171 Relaţia, pe care Henri Bergson o descrie în citatul de mai sus, ar fi greu deimaginat în absenţa frecvenţei şi a interferenţei. Desigur, dacă ne imagnăm Materia Universală ca pe o entitate lipsită decapacitatea de a emite şi transmite informaţii, atunci am putea presupune că oacţiune iniţiată într-un anume punct este rodul unui ansamblu de factori izolaţi caresunt puşi în mişcare de forţe aleatorii, de pârghii ale hazardului, şi atunci importanţafrecvenţei şi a interferenţei poate fi considerată minoră. Dar dacă, acceptăm că un act al Realităţii, născut prin acţiuneaDezechilibrului undeva într-un punct al Universului, îşi propagă informaţiile subforma unei unde care va excita întreaga Materie Universală, atunci frecvenţa şiinterferenţa devin factori deosebit de importanţi ai relaţiei Materie-Realitate, factoricare exclud întâmplarea, hazardul.171 Henri Bergson, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996,pp.47-48.

Într-un asemenea caz, totul este rezultatul lanţului cauză-efect şi fiecareelement ce intră în componenţa Materiei Universale se găseşte într-o legătură directăşi indisolubilă cu celelalte. El participă atât la crearea unei cauze, cât şi la apariţiaefectului, doar că reacţiile sale sunt specifice nivelului care îl înglobează. Vîgotski este cel care surprinde foarte exact mecanismul de funcţionare alacestui sistem de păstrare a unităţii materiei, dar, în acelaşi timp şi de individualizarea acesteia în forme materiale: „După cum se ştie, şi în natura organică structura sedovedeşte a fi extrem de strâns legată de funcţie. Ele sunt unitare şi se explicăreciproc. Fenomenele morfologice şi fiziologice, forma şi funcţia se condiţioneazăreciproc. Într-o formă cât se poate de generală am putea indica direcţia în care seproduce modificarea structurii, spunând că structura se modifică în sensul unei maridiferenţieri a părţilor. Strucutra superioară se deosebeşte de cea inferioară, în primulrând, prin aceea că este un întreg diferenţiat în care părţile disparate îndeplinescanumite funcţii şi în care unificarea acestor părţi într-un proces unitar se realizeazăpe baza legăturilor funcţionale duble şi a intercorelaţiei existente între funcţii. Wernercitează cuvintele lui Goethe care spunea că deosebirea dintre organismele inferioareşi superioare constă în diferenţierea mai mare a celor superioare. Cu cât orgnismuleste mai perfect, cu atât părţile sunt mai puţin asemănătoare. Uneori, întregul şipărţile se aseamănă mai mult sau mai puţin între ele, alteori întregul se deosebeşteesenţialmente de părţi. Cu cît părţile sunt mai asemănătoare cu atât ele sesubordonează mai puţin unele altora. Subordonarea părţilor presupune o corelaţiemai complexă între părţile organismului.”172 În structura Materiei universale, nimic nu se află pe acelaşi plan şi nimic nu segăseşte într-o stare identică, totul se supune regulei funcţionării matriciale, carepropune un număr de variabile cu caractere unice, capabile să dezvolte - prin acţiuneacomună - eliminarea unor serii de dezechilibre şi înlocuirea lor cu altele. Paradoxal, această stare a Materiei universale cultivă atât promovareainformaţiei, fie prin descompunere, fie prin compunere, contribuind la menţinereaUniversului într-o permanentă excitaţie, cât şi la individualizarea radicală a fiecareiforme ce intră în componenţa sa. Participarea fiecărei Forme Materiale variabile laprocesul de prelucrare a informaţiei contribuie atât la conturarea propriei172 L. S. Vîgotski, Op. cit., p.119.

individualităţi, detaşând-o de celelalte variabile, cât şi la lărgirea bazei informaţieiprelucrate, prin propria contribuţie. În felul acesta este întreţinută relativitatea Universului, ceea ce va menţineexistenţa unui moment important de dezechilibru care să necesite reacţii specifice.Ori, un moment de dezechilibru necesită existenţa unor forme de nivelul quantelor,care sunt permanent instabile şi care pot reacţiona la cel mai inefabil excitant.Alcătuirile complexe sunt rezultatul activităţii de comunicare dintre particule şiquante, direcţia de dezvoltare a fiecărei variabile a unei categorii de Forme Materialeeste hotărâtă de sensul de comunicare de la nivelul inefabil al quantelor. „Se pare că ogenă de mărime medie este constituită din circa 900-1 500 perechi de nucleotide.Dacă o succesiune de trei nucleotide codifică un singur aminoacid, înseamnă că ogenă formată din 900 perechi de nucleotide este alcătuită din 300 unităţi de cuvintecod.”173 Toate aceste cifre precizează cu claritate faptul că la nivelul acesta, apropiatde Inefabil, există o activitate extrem de bogată şi de plină de sens. Dar nu cumva săne imaginăm că strucutra unei nucleotide reprezintă o limită inferioară, ea face partedeja din categoria strucutrilor organizate, strucutră care a rezultat în urma unoreforturi informaţonale. A fost un drum lung şi a necesitat serii întregi de procese, pentru a se ajungeaici, ceea ce presupune că bogăţia şi viteza proceselor devine cu atât mai importantăcu cât ne aproppiem de stare Inefabilîă a existenţei Materiei. Nucleotida este deja o strcutră inteligentă, cu un statut definit, capabil săcontribuie la definirea unei informaţii pentru nivelul superior de organizare alMateriei. Este foarte greu de crezut în acest moment că mai poate interveni hazardul,fortuitul, întâmplarea într-un astfel de sistem. Dimpotrivă, se poate afirma, că Materiase plămădeşte continuu în sensul eliminării accidentelor. Ceea ce pentru noi pare unaccident, este doar rezultatul încercărilor de a defini noi variabile, care să conducă la oabordare mult mai rafinată a impactului cu Realitatea. Iată de ce, Materia Universalăcaută căile cele mai sigure pentru a-şi comunica în întregul ei fiecare informaţieapărută din modificarea Realităţii.173 Ioan Vintilă, Mutaţii genetice care determină culoarea la animalele de blană şi pielicele,Bucureşti, Editura Ceres, 1981, p.12

Poziţia faţă de Realitate este aceeaşi, fie ea a unei anume Forme Materiale, fiea Universului, doar dimensiunile impactului sunt radiacal deosebite. De fapt, nuputem vorbi decât despre unul şi singurul impact între Univers şi Realitate, pentru căel se produce la nivelul Materiei. Oriunde se întâmplă, ecoul este comunicat întregiisubstanţe universale, iar acest fapt contribuie decisiv la păstrarea coeziunii pluralităţiiîn esenţa lui Unu. Mai mult, lipsa de dimensiuni a Universului este hotărâtă delimitele dimensiunilor fiecărei matrice a vreunei Forme Materiale. Lipsa de sens estedată de forţa cu care fiecare variabilă matricială încearcă să-şi promovezeindividualitatea, unicitatea. Pentru cei care iubesc afirmaţiile fundamentaliste putemafirma că Universul pur şi simplu nu există, pentru că el nu are o conştiinţă de sine, nuare un scop şi nici un spirit al evoluţiei. Pur şi simplu, Universul poate fi categorisit ca o stare fundamentală aComunicării ce se caracterizează ca esenţă a sa. Mai simplu spus: Universul este cutotul altceva decât substanţa-i. Toate acestea te duc cu gândul la neasemuita frumuseţe a alcătuirii universale.Această pendulare între Existenţă, Non-Existenţă, între Scop şi Lipsa-de-Scop, întreInefabil şi Material, între Materie şi Realitate, te poate face să exclami asemeni luiBaudelaire:„Nu ştiu nici eu ce m-a vrăjitÎn frumuseţei ei deplină:Înflăcăratul Răsărit,Sau Noaptea care mă alină?”174 Şi mai trebuie să înlăturăm o pre-judecată, anume aceea a împărţirii materiei în„moartă” şi „vie”, în anorganică şi organică. Desigur dacă facem acest lucru pentrustatisticile de laborator, pentru clasificările care să înlesnească organizarea unorsisteme ale cunoaşterii, atunci ar fi acceptabil. Din nefericire, aceste categorisiri au instalat o falsă imagine şi au încurajatjudecăţile trunchiate şi ne-drepte. Dacă stau şi mă gândesc niţel pot spune că: Materiaeste o entitate unică, aflată într-o stare de permanentă evoluţie, rezultată dinacţiunile pe care le produce asupra Sinelui său.174 Baudelaire, Op.cit., p.67

Fiecare formă ce ia naştere din Materie, exprimă modalitatea acesteia de amodela starea de dezechilibru care s-a născut din impactul pe care ea îl are cu eaînsăşi, şi care defineşte Realitatea. Materia acţionează continuu asupra propriei stări,modificându-i condiţiile şi realizând evoluţia. Iar pentru a-şi păstra unicitatea estenecesar să informeze Întregul despre orice schimbare ce are loc oriunde în cuprinsulei. Aşadar, fie „moartă” sau „vie”, fie anorganică sau organică, Materia esteunică, indisolubilă, unitară şi se deosebeşte radiacal de formele ei individuale, pentrucă la nivel universal ea este rezultatul informaţiilor particulare care circulă şiinterferează prin întreaga structură, ceea ce impune ca formele individuale care oalcătuiesc să se deosebească substanţial între ele, dar şi de Întreg. Şi dintr-o dată se iveşte o situaţie nebunească, iar dacă eşti slab de înger ţi secam taie respiraţia: în condiţia în care Materia este unică, o Formă Materială poatedeveni oricând altă Formă Materială cu condiţia să-şi modifice sistemul generator deinformaţii. Întrebarea este: poate face asta conştient şi individual, sau este doarrezultatul către care o împing încetul cu încetul condiţiile evoluţiei? Dar asta ar puteapresupune o anume ciclicitate, care împinge mereu Materia în Propriul Sine, caregenerează o expansiune în propria fiinţă, mereu spre o Devenire ce presupune caUnicul să se transforme mereu într-o altă calitate. Materia devine şi nu devine eaînsăşi, rămâne şi nu rămâne Materie, iar Universul se îndreaptă, odată cu Materia sa,spre o pierdere a Fiinţei şi spre o Devenire într-o altă Fiinţă, necunoscută,neformulată, dar rezultată din acţiunea continuă şi controlată a Materiei asupra eiînsăşi. Te copleşeşte gândul,dar... asta e Realitatea.Zumba, zum „La o anumită eneregie deasupra energiei stării fundamentale atomul va fiionizat. Această energie este cea mai mică energie la care un electron şi un atomodată ionizat pot exista complet separaţi unul de celălalt. La acestă energie şideasupra, «atomul» nu mai există ca un atom dar noi putem încă considera sistemulconstând din atomul odată ionizat şi electron. Evident, acest sistem poate aveadeasupra energiei de ionizare orice energie dorim. Mulţimea energiilor posibile sle

sistemului constă dintr-un şir de nivele discrete de energie sub energia de ionizare şidintr-un continuum desupra acestei energii.”175 Atât nivelele de energie discretă de sub nivelul de ionizare, cât şi cele careformează energia continuă de deasupra, sunt teritorii de manifestare ale unor frecvenţecapabile să exprime şirul de nivele de energii. Cele care sunt sub nivelul de ionizaresunt responsabile de starea sistemului, se exprimă sub o anumită formă, şi comunicăsituaţia în care se găseşte sistemul. Este, dacă vreţi, nivelul fundamental alinformaţiei, extrem de sensibil la prezenţa oricăror alte frecvenţe cu care ar puteasimpatiza şi interfera. Acest nivel fundamental al informaţiei constituie baza comunicării universale,el indică starea în care se găseşte particula, şi care sunt tendinţele ei. Tot datorităferecvenţei, putem afla informaţii, despre o structură elementară, cum ar fi molecula,iar mai apoi despre structuri tot mai complexe. Acest sistem informaţional bazat pe percepţia frecvenţei este folosit deorganismele inferioare, dar, într-o măsură din ce în ce mai redusă şi mai nuanţată, şide organismele evoluate, la toate nivelele de organizare. Omul, la rândul său îşibazează o anume proporţie din informaţiile pe care le consumă, sau le generează, peanumite frecvenţe, cu toate că a pierdut în lungul evoluţiei, capacităţi importante de aconştientiza prezenţa acesteia. La acest nivel comunicarea se produce în termeni radicali, simpli şi lipsiţi denuanţe. Ea are menirea de a stabili o relaţie între părţile ce intră în componenţa unuisistem, relaţie ce se bazează pe simpatie sau antipatie. Energiile pot interfera, sau sepot respinge, fapt din care rezultă că frecvenţa poate fi prietenoasă, pentru o anumestrucutră, sau poate fi primejdioasă. Organismele, cu cît sunt pe un nivel inferior ca organizare, posedă un sistemcu care se pot proteja de frecvenţele primejdioase, dar, în acelaşi timp, sunt capabilesă creeze relaţii cu frecvenţele prietenoase. Este cunoscut faptul că fotonul ultraviolet de bandă C (253,7 nm) este extremde periculos pentru organismele vii, datorită acţiunii pe care o are asupra atomului dehidrogen din componenţa ADN-ului. Prezenţa acestui foton, semnalată fiind de175 Eyvind H. Wichmann, Op. cit.,p.115

fecvenţa sa, este percepută de organismele vii, ceea ce denotă faptul că acestea „suntinformate” prin vibraţiile pe care condiţia oscilatorie a acestuia le emite. Fotonul trece de la starea quantă la cea de particulă, în prezenţa electronuluiatomului de hidrogen, acesta „cade” pe un nivel mai apropiat de nucleu şi rupelegătura pe care atomul de hidrogen o asigură între cele două enzime ale lanţuluiADN. Ruperea acestei legături induce o replicare artificială a ADN-ului ceea ce are carezultat distrugerea celulei. Organismele inferioare, care nu au posibilitatea să-l evite, suportăconsecinţele. Organismele evoluate, în schimb, cele care au posibilitatea de a evita ozonă iradiată cu ultraviolete de bandă C, o vor face fără ezitare. Acest fapt poateproduce două afirmaţii:fiecare etapă a evoluţiei este produsă de relaţia memoriei etapelor trecute cu oRealitate nouă; evoluţia nu ar fi posibilă fără existenţa unui transfer de informaţii înambe sensuri, atât de la memorie la actul ultim al acţiunii, cât şi de la actul ultim alacţiunii la memorie.Privită din afară, de la nivelul la care a ajuns organizarea strucutrii materiale ce poartănumele om, relaţia dintre o quantă şi un electron al atomului de hidrogen pare dictatăde hazard. În fapt, însă, acestă relaţie este rezultatul unui scop produs de o anumeNevoie. Este adevărat că definirea acestei Nevoi este dificil de făcut, atâta vreme câteste o asemenea distanţă între organul cu care noi percepem efectul Nevoii şiîmplinirea acestuia. Când spun că este o „asemenea distanţă” nu mă refer ladimensiunile spaţiale ci la cele ce definesc modul de organizare al materiei, pentru căacest fapt este deosebit de important în evoluţie. Un nivel de organizare al materiei odată depăşit, presupune înglobarea sa într-o structură mai complexă, superior organizată. Cu cât strucutra este mai complexă, cuatât nivelele inferior organizate devin fundamentale, sunt cuprinse şi sunt „uitate” decătre întreg. Organismul, în întregul său, este cu totul deosebit de părţile salecomponente, care funcţionează după cu totul alte principii şi au cu totul alte scopuridecât întregul. Un om nu va conştientiza niciodată starea celulelor cel formează, de multe orinici măcar pe cea a organelor. Atâta vreme cât, ficatul să spunem, funcţioneazănormal, eu nu am conştiinţa prezenţei acestuia. Iar scopul meu, ca şi evoluţia, estediferită de a acestuia, motiv pentru care este posibil să fac o mulţime de lucruri careintră în conflict cu starea ficatului meu.

Faptele mele vor produce o stare de dezechilibru – dincolo de limita normală -căruia ficatul trebuie să-i facă faţă; el trebuie să acţioneze pentru a reface echilibrulunei Realităţi pe care eu o schimb. De la nivelul ficatului meu, dezechilibrul produsde mine este o catastrofă provocată de hazard, în fapt însă ea a fost rezultatul uneiNevoi a întregului, pe care eu am dorit s-o sting. Acest mecanism se propagă în jos, pe scara organizării materiei, până lanivelul fundamnetal ce desparte Cosmosul de Haos, Haos din care sunt extrasefuncţiile care trebuie să refacă acel echilibru de la nivelul ficatului. Atâta vreme câtficatul meu găseşte resursele pentru a putea produce circuitul informaţional cătreHaos şi dinspre Haos, totul vă fi în regulă pentru mine. Dar, în momentul în care numai pot fi extrase din Haos funcţiile care să menţină starea de normalitate a structuriificatului meu, acesta îşi modifică structura, pierzând din capacităţile de a performa,iar organismul meu, în întregul său, va resimţi acest lucru, pentru că celelalte organe,la rândul lor vor fi aruncate într-o stare de confuzie. După cum vedeţi, lucrurile nu se hotărăsc la nivelul superior organizat al uneistructuri matriale, ci la nivelul contactului dintre Haos şi Cosmos, acolo undesălăşluieşte lumea funcţiilor ce pun în mişcare relaţia Materie-Realitate. Evoluţiaîncepe cu relaţia quntă-particulă, relaţie ce declanşează procesul care înglobează sumade interferenţe ce vor avea ca rezultat final o funcţie, iar acestă funcţie va organizaMateria într-o anumită strucutră activă. Şi toate acestea devin posibile datorităfaptului că existăm într-un Univers ondulatoriu, unde frecvenţa are stări de simpatie şiantipatie. La nivel fundamental, frecvenţa este indiferentă faţă de scop, definitoriupentru ea este capacitatea de a simpatiza cu o altă frecvenţă şi a da naştere uneicombinaţii anume, sau a distruge o anume alcătuire materială. Prezenţa unui neutrinîntr-un nucleu al unui atom are ca rezultat explozia acestuia datorită prezenţei în plusa unei particule de masă infimă într-o relaţie stabilă de frecvenţe. Dacă ar fi să simplificăm foarte mult lucrurile am putea reduce totul laurmătoarea schemă: eu produc o stare de dezechilibru pentru ficat, acesta esteinformat de acest fapt şi produce la rândul său o stare de dezechilibru pentrucomponentele sale, acestea se informează şi produc, la rândul lor stări de dezechilibrupentru compuşi, totul se descompune până la nivelul Inefabil de contact dintreCosmos şi Haos, din care sunt extrase funcţiile necesare ca răspuns, iar procesul sereface în sens invers şi fiecare nivel compune o recţie de răspuns.

Tot ceea ceea ce se va întâmpla în interiorul unui astfel de proces, poate acuzahazardul, dar la nivelul ultim un scop a declanşat întregul circuit. Şi, iată că, acest faptne aruncă într-un paradox : Universul este lipsit de scop, dar Materia sa acţionează învirtutea unuia, născut din acţiunea ei asupra Sinelui. Putem să spunem că, frecvenţele, ce definesc fiecare element fundamental alMateriei, sunt primele semne ce contribuie la înfăptuirea Comunicării. Fiecareelement fundamental este definit de o frecvenţă unică, asemeni unei amprente. Chiardacă un aparat de măsură ne va arăta că un număr x de electroni, să spunem, auaceeaşi frecvenţă, fiecare dintre aceştia există ca variabilă a unei matrici şi ca atare semanifestă într-o frecvenţă personală, diferită de a tuturor celorlalţi electroni de acelaşigen. Dacă vreţi, fiecare electron este o nuanţă a unei benzi de frecvenţă, pe care unaparat o detectează global. Datorită acestui fapt, fiecare electron va simpatizadiferenţiat faţă de alte frecvenţe. Starea aceasta a Materiei oferă posibilitateavariabilităţii compuşilor, dar şi posibilitatea de a evolua în ea însăşi, lărgindu-şi înpermanenţă capacitatea de a adapta formele sale la imperativele Realităţii. Vibraţiile produse de starea oscilatorie a Materiei, constituie pentru niveleleinferioare ale acesteia o muzică ce are un sens extrem de exact, ele comunică intenţiişi sunt percepute ca atare. Din fericire, sau din nefericire – cine poate oare hotărî? – înlumea fundamnetală a Materiei nu există opţiuni. Elementele fundamentale trebuie să se supună combinaţiilor dictate descopurile definite din dezechilibrele apărute în nivelele superioare, iar comunicarea seface în sensul impunerii unui nou statut şi nu a opţionării pentru un nou statut. Oscilaţiile unei quante sau a unei particuile devin armonice, frecvenţele lorintră într-o stare de simpatie, iar cele două elemente intră într-un proces de modificarea stării iniţiale. Fie că e reversibil, sau ireversibil, procesul respectiv declanşează unlanţ de modificări ce se propagă în întreaga strcutură a Materiei, până la nivelul deunde s-a produs dezechilibrul. Acest fapt este extrem de important pentru evoluţie, pentru că datorită lui potfi configurate funcţiile ce au ca rezultat combinaţiile ce stau la baza structurilorsuperior organizate. Putem afirma că o strucutră ce defineşte o anume FormăMaterială este alta în fiecare clipă, în ea producându-se mereu modificări substanţiale,care pornesc de la nivelul fundamental şi se propagă până la cel mai proaspăt strat alÎntregului. Aceasta fiind modalitatea prin care Forma Materială rămâne conectată

continuu la evoluţia Realităţii, dar şi aceea de a da naştere unor informaţii ce suntfolositoare în evoluţia Nivelului în ansamblul său. Fiecare nivel de Forme Materiale reprezintă, la un moment dat, graniţa ultimăşi cea mai revoluţionară dintre Materie şi Realitate, creat fiind cu scopul de a permiteapariţia unui nivel superior, prin modificări subtile în propria strucutră, modificăricare duc la extragerea din Haos a unor noi funcţii. Odată depăşit, nivelul de FormeMateriale va exista cu misiunea de a menţine circulaţia informaţiilor fundamentale şide a lărgi plaja de soluţii în cazul unor situaţii limită. Fiecare nivel de FormeMateriale, are capacitatea de a reactiva anume informaţii recesive, de a puteatransforma anume avataruri în funcţii active. Dacă înfruntarea Materie-Realitateimpune o anume soluţie şi instaurează o anume formă de Dezechilibru, acesta va găsiîn interiorul Materiei acea informaţie recesivă capabilă să dezvolte funcţiile care săconducă la soluţiile de stingere a acelui dezechilibru. În aceste condiţii, vor apăreaforme ce nu au putut fi dezvoltate într-un anume stadiu de evoluţie. Faptul că Universul îşi Expansionează propriul Sine, că împinge Devenireacătre nivelele cele mai subtile ale propriei Materii, impune acesteia capacitatea de aputea dezvolta o direcţie de Expansiune din orice punct şi din orice moment al său.Pentru aceasta, Materia nu trebuie să piardă nici o funcţie, nici o structură, odatăcreate, ci doar să le transforme continuu în forme mai apropiate de Realitate. Poate fi acesta motivul pentru care frecvenţa este forma fundamentală decomunicare a Materiei, ea îşi dezvoltă funcţiile până la nivelele ultime, superiororganizate. Putem spune chiar: din ea se dezvoltă toate celelalte mijloace decomunicare ce au ca rezultat superior naşterea semnului. Dar, să nu ne imaginăm că sistemul de comunicare indus de către frecvenţăeste direct şi simplu, că informaţia se propagă din nivel în nivel, organizând pur şisimplu funcţiile structurii. Dimpotrivă, drumul informaţiei este sinuos şi extrem decomplex, ea este nevoită să revină de multe ori în nivele inferioare pentru a activafuncţii recesive care devin necesare în procesul de reorganizare a Materiei, ca apoi să-şi continue traseul impus de un anume moment de dezechilibru, până la ultimaconsecinţă. Propagarea – fie ea prin compunere, fie prin descompunere – este un proces cenu încetează niciodată în Univers. Ea menţine atât Haosul cât şi Cosmosul în stareactivă şi coerentă, fîcând posibilă adaptarea Materiei la momentele de Dezechilibru pecare le traversează datorită acţiunii ce o exercită asupra ei însăşi.

În cazul acesta, Interferenţa poate fi considerată cel de al doilea elementfundamental şi extrem de important al Comunicării. Datorită Intreferenţei, frecvenţelese pot compune şi descompune, alimentând continuu strucutra materială cu informaţiidespre momentele Dezechilibrului. Nu putem spune: momente grave, sau mai puţingrave, pentru că ele, momentele nu pot fi clasate după o ordine a gravităţii. De regulă,momentele Dezechilibrului trebuie să fie lipsite de gravitate, pentru a păstra Matereiposibilitatea de a-şi orgniaza reacţia. Atunci când un moment al Dezechilibrului este grav, atrage după o sine ocatastrofă în sânul unor categorii de Forme Materiale, pentru că acestea nu suntpregătite să se informeze până la ultima consecinţă şi, drept urmare, nu pot da naştereunor funcţii care să organizeze mijloace de adaptare. Dar, respectiva catastrofă nu esteindusă categoriei de Forme Materiale din exterior, ci se datorează, în cea mai maremăsură, atitudinii pe care compuşii categoriei au avut-o faţă de o Realitate. După cum am afirmat mai sus, fiecare Formă Materială, sau categorie deForme Materiale, acţionează oportunist asupra unui moment de Realitate, încercândprin acţiuni permanente să producă o stare de armonie cât mai completă, între condiţialor şi condiţia momentului. Doar că, fiecare astfel de acţiune are o influenţă decisivăasupra fiecărui compus al momentului de Realitate, şi sfârşeşte prin a determina otransformare radicală a condiţiilor acestuia. O astfel de transformare a momentului deRealitate nu înseamnă altceva decât împlinirea prosesului de Dezmărginire, prinadăugire unor noi calităţi, până la momentul respectiv necunoscute. Dezechilibru instalat va fi profund, uneori atât de profund încât categoria deForme Materiale este pusă în imposibilitatea de a mai putea realiza o armonizareoprtunistă, şi va fi copleşită de noile condiţii. Fiecare moment de dezechilibru este urmarea firească a acţiunii Materieiasupra ei însăşi, iar aceasta va hotărî în bună măsură – la nivelul Universului – careeste nivelul de Dezmărginire. Este foarte posibil ca momentele de Dezmărginire să nu se suprapună la nivelUniversal, ceea ce înseamnă că Universul în sine nu este pus niciodată în situaţia unuimoment de dezechilibru catastrofal. El se Dezmărgineşte prin acţiunile succesive alediferitelor categorii de Forme Materiale, niciodată pin Dezmărginirea Materiei întotalitatea ei.

Calitatea Momentului de Dezmărginire produs, poate induce forme extrem debrutale de dezechilibru, cu un efect de genul bulgărelui de zăpadă, şi tocmai de aceea,Materia caută să se păstreze într-o stare continuu informată asupra noilor condiţii. Materia trebuie să fie informată continuu la nivel universal, ca atare de lastarea fundamentală şi până la ultima sa consecinţă ea este rezultatul Comunicării.Dar ceea ce devine cu adevărat straniu, pentru capacitatea noastră de a percepefenomenele universale, este faptul că, cel puţin noi oamenii, nu putem percepe cuadevărat unde este nivelul fundamental şi unde este nivelul ultimei consecinţe. Chiardacă, din raţiuni dictate de Cunoaştere, noi clasificăm Formele Materiale după diversecriterii, niciodată nu putem stabili cu claritate o ordine firească şi capabilă să nu laseîn urmă o multitudine de semne de întrebare. Încercările repetate de a da răspunsuriinfailibile au fost sortite eşecului, au rezistat doar cât să traverseze momente scurte şiiluzorii, iar fiecare răspuns a fost însoţit de o cohortă de îndoieli. Ppoate fi considerată, sau nu o erezie afirmaţia ce urmează : MateriaUniversală este organizată după principii care impun ca fiecare Formă Materială săreprezinte şi să reproducă continuu începutul şi sfârşitul Universului, punctul din careîncepe Expansiunea şi care este capabil să dea naştere permanent unor noi calităţidimensiunilor; prin el trecând în fiece clipă informaţii esenţiale din întreaga substanţăuniversală. Lipsa de dimensiuni, de scop şi de existenţă a Universului impune necesitateaca fiecare Formă Materială să fie determinantă de un set specific şi riguros de:dimensiuni, scop şi existenţă; iar acest lucru nu ar fi de fel posibil dacă, nu ar fiComunicarea starea fundamentală a Universului, stare care cuprinde atât Haosul câtşi Cosmosul. Nu trebuie să înţelegem că voi modifica afirmaţia: „la început a fostCuvântul”; cu: „ la început a fost Comunicarea”. De fel, doar că noile momente aleCunoaşterii ne pot îndreptăţi să credem că, fundamnetal, Comunicarea motiveazăprincipiile de funcţionare ale tuturor Formelor Materiale, fie ele complexe, fie ele detot simple. Şi că instrumentele ca: frecvenţa, interferenţa, compunerea,descompunerea stau la baza existenţei, motivată de Dezechilibrul Universal. Oricât ar părea de nefiresc, absurd şi de neconceput, totul se datorează unorprocese atât de depărtate de capacitatea de a fi percepute datorită înglobării, de a fianalizate cu mijloacele riguroase ale cunoaşterii, atât de nesupuse înţelegerii, încât seîncearcă mereu a fi eliminate din povestea care începe cu: „La început a fost...”

Şi totuşi! Şi totuşi, Aristotel încearcă să ne facă să înţelegem că există o mecanică arelaţiilor care are un sens, o direcţie: „ În strânsă legătură ce cele de mai sus se puneîntrebarea dacă numerele, corpurile, suprafeţele şi punctele sunt substanţeindependente sau nu. Căci dacă nu sunt, nu ne putem explica ce este Fiinţa şi ce suntsubstanţele lucrurilor. Căci însuşirile, mişcările şi relaţiile, stările şi raporturile separe că nu semnifică substanţa nici unui lucru, căci ele toate sunt predicatele unuisubstrat şi nici unul din ele nu constituie un obiect concret. Pe lângă acelea care par,în cea mai mare măsură, a însemna substanţa în sine, adică Apa, Pământul, Focul şiAerul, din care sunt alcătuite corpurile compuse, apar stările de cald şi de frig şialtele asemănătoare, ca atribute nu ca substanţe independente, şi numai corpulcăruia îi revin aceste determinări subzistă ca o realitate şi ca o substanţăindependentă. Dar corpul este o substanţă într-o măsură mai mică decât t suprafaţalui, precum aceasta e o substanţă într-un grad mai mic decât linia, iar aceasta într-omăsură mai mică decât punctul şi unitatea. Căci corpul e doar determinat de acestea.Ele pot, pe cât se pare, să existe şi fără corp, dar este peste putinţă ca corpul săexiste fără acestea.”176 Potrivit lui Aristotel, un principiu este cuprins într-o fiinţă, ea funcţioneazădatorită funcţiilor pe care el le instaurează, el reprezintă stutus-ul acelei fiinţe, şi caatare este firesc ca el să nu se supună cunoaşterii, nici el şi nici funcţiile fundamentalecare sunt cuprinse în principiile de funcţionare ale unor compuşi ce intră încomponenţa respectivei fiinţe, adică fac parte dintr-un alt set de dimensiuni, unui altscop şi a unei alt fel de existenţe menite să faciliteze configurarea de informaţiispecifice nivelului compusului. O astfel de erezie ne obligă să imaginăm Uiversul compus din instrumentecapabile să configureze nivele, fragmente, părţi ale informaţiilor care circulă înîntregul său cu scopul de a menţine acurateţea Dezmărginirii. Când spun mereu Dez-marginire, am un sentiment ciudat, pentru că margini este un teremen ce dă o imagineprea concretă de spaţiu, iar procesul la care mă refer are foarte puţine legături cuspaţiul.176 Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRA, p.108

Dez-mărginirea Universului nu se referă la spaţiu, pentru că Universul, aşadupă cum am convenit, sper, este lipsit de această dimensiune. Dezmărginirea artrebui să reprezinte capacitatea Materiei de a expansiona în ea însăşi, pe toateplanurile şi sub toate formele, dând naştere continuu la noi seturi de dimensiuni spredirecţii ale Devenirii care să permită Universului păstrarea lipsei de existenţă. Iată de ce, Materia trebuie să aibă ca şi calitate primordială, capacitatea de aconfigura informaţii pentru toate nivelele ce intră în componenţa sa. Materia este o formă compusă, continuu străbătută de informaţii despre stareasa, şi pentru aceasta, ea trebuie să creeze continuu Forme Materiale capabile săconfigureze informaţii de nivel, cu rolul de a facilita compunerea şi descompunereaacestora, ceea ce reprezintă mecanismul fundamental al Dezmărginirii.Di căluţule, di! Avem două puncte A şi B, între aceste două puncte este o distanţă oarecare,care trebuie străbătută. Ca să porneşti din punctul A şi să ajungi în punctul B îţitrebuie, oricum ar fi, un mijloc de propulsie, fie el propriile tale picioare, fie un mijlocde transport. Un mijloc care să te împingă din punctul A în punctul B, pentru căoricare ar fi modalitatea de transport, în final tot despre împingere vorbim şi atuncicând ne referim la muşchi, dar şi dacă ne gândim la cel mai performant motor. Lanivelul nostru de existenţă, când ne referim la mişcare, ne gândim întotdeauna lamodalităţile prin care putem împinge un obiect oarecare din punctul A până în punctulB. Mişcarea este o acţiune care ne preocupă foarte mult, căreia îi acordăm oatenţie deosebită, fie că vrem să ajungem la vecinul de vis-a-vis, fie că dorim săvizităm una dintre planetele sistemului solar. Ea, mişcarea înlesneşte fiecărei FormeMateriale accesul la o anume formă de Expansiune, la cea mai simplă formă deExpansiune. Dar, chiar dacă este o formă simplă, oferă capacitatea de a putea lărgi câmpulinformaţional. Această formă de Expansiune ne pune în contact cu noi teritoriiinformaţionale, mărind şansa de a produce o mutaţie, o schimbare radicală înparcursul evoluţiei. Expansiunea oferă posibilitatea ca o anume informaţie din noulteritoriu să declanşeze un proces spectaculos de transformări în interiorul FormeiMateriale.

De mult, de tot, la începuturile manifestărilor industriale, calfele erau obligatesă facă o călătorie lungă, de câţiva ani, în parcursul cărei trebuiau să poposească pe lacâţiva meşteri faimoşi din ţări diferite. Era o călătorie de iniţiere, de multe ori primejdioasă, cu consecinţe dramatice,dar oricum ar fi fost, în final îmbogăţea ucenicul prin contactul direct cu situaţii şipersonaje insolite. Acesta era nevoit să facă faţă unor provocări neaşteptate, unorsituaţii dificile sau doar aventuroase, şi toate acestea îl transformau încetul cu încetuladucându-l la condiţia pe care breasla convenise că trebuie s-o îndeplinească unmeşter: înţelepciunea. Suma de experienţe, cu toate avatarurile şi consecinţele derivate, pe caretânăra calfă o traversa într-un timp relativ scurt, producea indubitabil transformăriînsemnate de personalitate. Cel iniţial, plecatul dintr-un climat în care responsabiităţile reveau altorpersoane; grija sa fiind doar aceea de a asimila deprinderi, era silit, ca rând pe rând,să traverseze experienţe care îi solicitau participarea integrală. Toate acesteaproduceau modificări repetate în structura personalităţii sale. Suma de evenimente şi experienţe trăite în lungul călătoriei, oferea o şansăîndestulătoare pentru calfă, de a trece de la statutul de protejat la cel de proteguitor, dela cel care trebuie să înveţe, la cel care va învăţa pe alţii. Călătoria trebuia să-lîmplinească ca făptură socială, cu îndatoriri şi responsabilităţi faţă de meserie şi degeneraţiile ce vor veni, ori un astfel de statut presupunea o bogăţie de fapte asimilate,de soluţii ivite din situaţii limită. Presupunea, de asemeni, respectul învăţat princontactul direct, admiraţia însămânţată de exemple vii, însemna să înveţi a-ţi socotibine faptele, a şti să-ţi măsori puterile cum se cuvine, să îndrăzneşti cu măsură şi săapreciezi ceea ce primeşti. Călătoria obligatorie a calfei era o etapa hotărâtoare pentru, de acum, nici preatânărul om, dar nici atât de bătrân încât să nu mai conteze. Exerciţiul expansiuniiîncepea pe tărâmul geografiei, datorită traseului pe care urma să-l străbată, şi sfârşea,hăt, în acele meleaguri spirituale ce aveau să-i hotărnicească existenţa. Acest lucru îmi aduce aminte de aporia Săgeata a lui Zenon În punctul A stă un arcaş care vrea să trimită o săgeată în punctul B, în care seaflă o ţintă. Dar pentru a ajunge în punctul B săgeata ar trebui să treacă prin mijloculdistanţei segmentului A-B, adică punctul C. Pentru a ajunge să străbată punctul C,săgeata trebuie însă să străbată mijlocul distanţei A-C, adică punctul D. Ca punctul D

să fie străbătut de săgeata buclucaşă, însă, aceasta trebuie să treacă prin mijloculdistanţei A-D, adică punctul E. Şi judecata se repetă până cînd, prin reducţie, putemconstata că totul este doar o iluzie subiectivă şi că, de fapt, săgeata nu pleacă niciodatădin punctul A. S-au scris biblioteci întregi, şi minţi strălucite au încercat să confirme sau săinfirme această aporie, ca, de altfel, toate celelalte paradoxuri ale filosofului. Nuadevărul, sau falsitatea acestei aporii mă interesează în momentul de faţă, ci unexerciţiu de extrapolare. Calfa noastră pleacă din punctul A şi trebuie să ajungă în punctul B, dar în calea sa este obligatoriu să treacă printr-o serie de accidente, mai grave sau mai banale.Această serie de accidente va începe obligatoriu cu un prim accident, care seconstituie într-o primă ocazie pentru tânărul om de a expansiona într-un alt teritoriu,pe un alt tărâm: filosofic, moral, juridic, emoţional etc. Accidentul, survenit într-unspaţiu geografic, deschide o revelaţie spre un alt nivel de Realitate, nivel care vacontribui, într-un fel sau altul, la modelarea stării acelei Forme Materiale, numităcalfă. Să nu vă închipuiţi cumva că modelarea se va petrece doar în plan emoţional.Nici vorbă, modelarea străbate toată strucutura, reordonând contribuţia compuşilor,funcţionarea acestora. Fiecare accident, fiecare întâmplare generatoare a unui moment dedezechilibru, induce în întreaga structură o activitate complexă care se dezvoltă îndouă direcţii: una se îndreaptă spre straturile fundamentale, de unde va extrage acelefuncţii necesare pentru a contribui la reducerea dezechilibrului resimţit; cealaltă vasemnala dezechilibrul celorlalte Forme Materiale, fie ele din aceeaşi categorie, fie dincategorii diferite. În felul acesta întreaga Materie este străbătută de informaţii ce provin, în fond,dintr-o anume stare a ei. Din nefericire, sau din fericire, fiecare din aceste procese este ireversibil şiexclude şansa de a se mai putea reveni la o stare originară. Odată asimilată oexperienţă, ea marchează Forma Materială, o modifică, fără să-i ofere şansa să mairevină la vechiul format. Iată de ce, în parcursul existenţei noastre, fie că ne dămseama, fie că nu, în fiecare clipă fiinţa noastră moare, dar, în aceeaşi clipă, ne naştemîntr-o altă nouă strcutură, de parcă am fi acel şarpe ce-şi leapădă pielea ce nu-l maiîncape. Ori, lucrul acesta nu s-ar putea petrece dacă întreaga noastră strcutură nu s-

ar modifica, permiţând noilor funcţii să-şi intre în drepturi şi să guverneze stadiul celnou pe care l-am atins. Mecanismul este valabil pentru modul de a exista a totalităţii FormelorMateriale, ceea ce face ca ele să se informeze reciproc şi să producă o sumă deinterferenţe care să contribuie la legăturile foarte puternice ale Materiei în Univers.Cum sunt aceste legături la nivelul Universului este foarte greu de imaginat, cel puţinpentru o minte ca a mea. Dar ele induc reguli foarte active în fiecare nivel deexistenţă. Fiecare categorie de Forme Materiale resimte limitat manifestareainformaţiilor provenite, datorită mecanismelor de Compunere şi Descompunere aacestora. Calfa, străbătând Accidentul nr. 1, va ieşi din el modificat şi va intra înAccidentul nr.2 o altă persoană decât cea care a plecat din punctul A, originar, alcălătoriei. Lucrurile se vor petrece la fel pentru fiecare dintre accidentele călătoriei,contribuind astfel la procesul de iniţiere a acestuia, proces care era la mare cinstire înacele vremi, dar care şi-a pierdut cu totul importanţa în zilele noastre când a fostînlocuit cu instrucţiunile de folosire, adică cu aplicarea întocmai şi fără implicare aexperienţei altuia, descrisă punctual. Şi iată cum, aporia „Săgeata” a lui Zenon se dovedeşte a fi cu totul adevărată. Săgeata aflată în punctul A nu va ajunge niciodată în punctul B. În acest punctva ajunge o cu totul altă săgeată, odată ce a fost nevoită să traverseze realităţile tuturorcelorlalte puncte ale parcursului. Iniţierea presupunea tocmai provocarea anumitor experienţe pe care subiectultrebuia să le abordeze fără o pregătire prealabilă. Ea, iniţierea conţinea un miezmisterios, tainic care avea menirea de a provoca în subiect o putenică stareemoţională, chimică. Insolitul, neaşteptatul, surprinzătorul erau mijloace de iniţiere,modalităţi de a provoca dezechilibre importante, tocmai pentru ca cel supus uneiastfel de proceduri să-şi folosească forţele la intensitate maximă. Desigur, pentru noi oastfel de atitudine este una brutală, primitivă, inacceptabilă, dar procesele strucutralecare se produceau în cel supus iniţierii erau de o forţă formatoare ce nu poate fi atinsăde tehnicile şi mijloacele moderne, care încearcă să excludă tocmai provocarea unuidezechilibru. Un astfel de proces, presupunea fără îndoială victime, dar acest fapt eraconsiderat indicele de selecţie cuvenit demnităţii unui anume rang, nivel, stare.

Mândria de grup, demnitatea rangului, conştiinţa nivelului de importanţă, impunea unastfel de sacrificiu, pentru că la o anume demnitate nu pot accede decât cei capabili. De la omul primitiv ( „ Căci, la urma urmelor, asemănările noastre cuprimitivul sunt mult mai numeroase decât deosebirile; ceea ce avem comun cu el şireţinem în mod deliberat ca fiind adevărat şi folositor datorăm strămoşilor noştriiprimitivi care au câştigat încetul cu încetul prin experienţă şi ne-au transmis prinmoştenire ideile aşa-zise fundamentale, pe care suntem înclinaţi să le socotimoriginale şi intuitive.”177) - şi până la generaţiile pe care le cunoştem direct, nemijlocitşi ale căror fapte ne pot influenţa prin contact curgerea, ne pot modifica destinul. Tot acest segment de existenţă hotărăşte că: „Suntem asemenea moştenitorilorunei avuţii care a fost transmisă de atâtea veacuri, încât amintirea celor care austrâns-o s-a pierdut în vremuri şi stăpânitorii ei actuali o consideră posesia originarăşi inalterabilă a vieţii lor încă de la începutul lumii.”178 Cele două citate au fost folosite pentru a încerca să afirm că există o formă decomunicare cu mult mai directă, esenţială, naturală decât cea a semnelor, fie eleiconice sau sonore, un act care se produce în acele momente în care strucutra FormeiMateriale se reorganizează; când un moment de dezechilibru a declanşat o anumechimie ce traversează întreaga strcutură, până la nivelele fundamentale, până lacontactul cu Haosul din care îşi extrage funcţiile trebuincioase. În aceste momentesunt generate energiile necesare pentru funcţionarea viitoare a întregii structuri, dar şipentru interferenţele cu energiile altor Forme Materiale. Aceste energii marchează un anume moment pe scara timpului, fie el mai lungsau mai scurt, şi produc efectul de comunicare despre care vorbeam mai sus. Desigurcă, odată generate, energiile acestea produc efecte până la consumarea lor, ceea ceface ca procesele derivate să fie de neoprit. Acesta fiind unul dintre motivele pentrucare vechii învăţaţi se temeau de anumite acte şi spuneau că pun în pericol existenţaînsăşi, Universul chiar. Eu cred că sunt puse în pericol anumite forme ale existenţei, anumite segmenteparticulare, nu întreaga existenţă a Universului. Acestuia îi poate fi modificat doarsensul, direcţia evolutivă, traseul în care se dezvoltă expansiunea, şi nimic altceva.177 James George Frazier, Op. cit., vol. II, p. 267178 Ibidem.

Dar existenţa Inefabilă a acestui gen de comunicare, ne face să nu mai ţinemcont de ea, iar lipsa acelor înţelepţi dedicaţi, care să vegheze ca ea să se păstreze vie,să-şi producă efectele, ne determină să ne îndepărtăm şi să preferăm mijloacele unorprocedee de tot superficiale. Când afirm că lipsesc înţelepţii de o anumită formaţiunenu mă gândesc nici o clipă că ei nu mai există fizic, ci pur şi simplu că înţeleciunealor îşi restrânge aria de influenţă atât de mult încât efectul aproape piere, acoperit demaldăre de fleacuri sforăitoare şi viu colorate. Cunoştinţele unei astfel de categorii de înţelepţi devin tot mai esoterice, şi, caatare, respinse, pentru că cel mai greu lucru de aceptat şi de sesizat este tocmaiInefabilul, atunci când te îndepărtezi de zona în care el poate fi resimţit şi doveditmanifest. Orice act menit să elibereze energii este hotărâtor, pentru că ele, energiileeliberate hotărăsc indubitabil direcţia existenţei colective dar şi individuale. Odatăeliberată, suma de energii nu mai poate fi oprită până la consumare, până laasimilarea în anumite Forme Materiale, prin interferare. Ele trebuie să definească unanume nivel al Devenirii pentru a da naştere unor informaţii de care Dezmărginireaare nevoie în procesul de întreţinere a veşniciei Universului. Fiecare incident, fiecaremoment al Dezmărginirii, naşte o energie ce se constituie ca un punct marcat înexpansiunea Materiei în Sinele său. Orice s-ar spune, iniţierea era un exerciţiu demn de a fi repetat mereu, şi poatecă ar trebui recâştigat ca experienţă chiar dacă forma sa ar trebui adaptată la noilecondiţii ale existenţei, pentru că astfel am putea ajunge să înţelegem o stare decomunicare fundamentală:„N-avea să-mi spunăNimic pământul? Tot pământu-acestaNeândurător de larg şi-ucigător de mut,Nimic?”179 Tot ce încerc să susţin prin această argumentaţie este că: expansiunea – fie easub forma fizică, geografică; fie sub forma sa metafizică – impune comunicareafundamentală specifică, datorită faptului că orice teritoriu, de orice fel, dă naştereunor informaţii care declanşează procese de transformare structurală, în Forma179 Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p.7.

Materială supusă acestui procedeu. Pentru ca Materia să-şi poată păstra esenţaoportunistă este nevoie că fiecare matrice a sa să expună fiecare variabilă la uncontact nemijlocit cu Realitatea. Variabila va da naştere unei comunicări fundamentale specifice, sub formaunei experienţe unice. Informaţiile rezultate dintr-un asemenea proces, vor interfera şivor forma experienţa fundamentală unică a matricei, care la rândul său va interfera cuexperienţa fundamentală unică a altei matrici de gen şi aşa mai departe. Ori, pentru a se împlini acest proces, este nevoie de Mişcare sub toate formelesale existente: deplasare, organizare-reorganizare, asimilare-eliberare, compunere-descompunere etc. Toate acestea sunt instrumente ale Expansiunii născătoare deinformaţii pe care Materia le pune în circulaţie pentru propia sa Dezmărginire.Vino, vino, iubite fruct. Când ne referim la mişcarea întreţinută de Formele Materiale complexe,superior organizate, cu certitudine trebuie să ne gândim la un mijloc de împingere, darnu trebuie să renunţăm la a cauta o diferenţă de potenţial, pentru că aceasta existăindiferent de forma sub care se realizează mişcarea, deplasarea.. Pentru Formele Materiale primordiale, forma forţei care realizează mişcarea seschimbă, nu mai este vorba de o forţă de împingere ci de una de atracţie. La primavedere nu ar fi vorba de vreo diferenţă, atracţie sau împingere vorbim de o forţă carepune în mişcare o Formă Materială. Dar lucrurile nu sunt chiar aşa: în cazulîmpingerii Forma Materială trebuie să dezvolte ea forţa care s-o pună în mişcare fieprin mijloace interioare, fie exterioare. În cazul atracţiei, vorbim doar de mijloace exterioare ale căror efecte serevarsă asupra formei implicate. Însă pentru ca aceste efecte să se producă estenevoie de o relaţie de simpatie între frevenţa, emisă în spaţiul în care se producediferenţa de potenţial, şi Forma Materială. Dacă această relaţie nu se instalează, Forma Materială primordială nu varesimţi diferenţa de potenţial, şi ca atare nu va intra în relaţie. Diferenţa de potenţial se instalează în urma dezechilibrului datorat unuiproces oarecare şi generează anumite frecvenţe care declanşează prin simpatie unnumăr de forţe de atracţie. La nivelul graniţei dintre Cosmos şi Haos, frecvenţa, prinpresiunea creată, va impune detaşarea unei (unor) unde energetice, a unei (unor)

quante, care ar trebui să echilibreze starea Formei Materiale generatoare a diferenţeide potenţial. Frecvenţa generată atrage quanta, determinând-o să se deplaseze cătreForma Materială aflată în această stare. Respectiva stare de atracţie este resimţitădoar de acea frecvenţă particulară care poate deveni simpatică cu frecvenţa emisă decătre Forma Materială aflată într-o diferenţă de potenţial. Trebuie să ne gândim, însă, că nu avem de a face cu un fenomen local, care seconsumă doar la aces nivel, ci că se ajunge la această situaţie prin descompunereainformaţiei generate de către o stare de dezechilibru venită din straturile superioare aleMateriei, care încearcă să impună o reacţie de compunere a unei informaţii noi care vaface transeul în sens invers, reorganizând întreaga masă a Materiei şi constituindu-se ca un răspuns la starea de dezechilibru originară. Diferenţa de potenţial, emite un număr de matrici, cu un număr oarecare demiulţimi de variabile care se exprimă prin frecvenţe particulare ce determină atragereaanumitor quante sau particule fundamentale. Acestea se deplasează, nu prin mijloacelelor, ci determinate de forţa de atracţie, ca atare nu sunt împinse către, ci atrase de. Atunci când eu mă deplasez din punctul A în punctul B, o fac datorită proprieimele voinţe şi cu scopul de a determina punctul B să acţioneze în favoarea mea.Atunci când o quantă este atrasă de o particulă primordială o face din voinţa acesteiadin urmă şi acţionează în favoarea scopului impus de aceasta. Un astfel de mecanismde funcţionare este hotărâtor pentru modul în care trebuie să se organizeze şireorganizeze o Formă Materială. Lucrurile devin cu totul spectaculoase atunci când ne referim la materiaorganică care presupune o activitate informaţională extrem de bogată, fapt careînseamnă o continuă diversificare a modalităţilor de comunicare. Acest lucru nu sepoate face decât prin îmbogăţirea continuă a sistemului fundamental de extragere aunor funcţii din Haos. Şi mai presupune ceva: inexistenţa unui Început, a unui Act Prim care să ducăla un lanţ cauzal. Înseamnă că Nimicul, Haosul este o entitate virtuală care poatedeveni activă atunci când cea mai neînsemnată tensiune reclamă necesitatea uneifuncţii. Haosul, Nimicul constituie entitatea din care sunt provocate mereu, mereuÎnceputuri de către Necesitate, dar care – ea însăşi - este lipsită de Început. Putem spune deci, că Haosul este o entitate virtuală în afara Necesităţii.

Heidegger rezumă un astfel de principiu la ceea ce este legat de om, defiinţarea sa. Ori, acesta nu este de fel un principiu al speciei om, ci al întregii Materii,ori cât de greu de crezut ar părea. Dar să vedem ce spune Haidegger: „Dasein-ul uman – adică o fiinţare care seaflă în mijlocul fiinţării şi se raportează la fiinţare – există în aşa fel încât fiinţareaeste întotdeuna manifestată în întregul ei. Caracterul acesta de «întreg» nu trebuieînţeles anume, căci apartenenţa lui la Dasein poate să rămână ascunsă.Dimensiunile unui atare «întreg» sunt variabile. Caracterul de «întreg» este înţelesfără ca întregul fiinţării manifeste să fie, la rândul lui, surprins anume chiar cercetatşi lămurit «pe deplin», în toate corelaţiile sale specifice, în toate zonele şi straturilesale. Această înţelegere anticipator-cuprinzătoare a caracterului de întreg reprezintă,însă, trecerea-dincolo către lume.”180 Toate afirmaţiile filosofului sunt valabile pentruMaterie în sine şi reprezintă esenţa Existenţei Cosmosului, în care fiece informaţienou ivită are menirea de a inunda întreaga sa fiinţă şi a menţine capacitatea dereorganizare a Materiei pentru a fi continuu propria sa Realitate. Dacă ar fi să ne luăm după aparenţele pe care le impune existenţa noastrăperisabilă, ca şi după cunoştinţele pe care le avem, am putea crede că singurul sistemcare evoluează continuu este societatea umană, care se foloseşte de structuriinformaţionale ce acţionează ca nişte memorii, şi la care putem apela ori de câte orieste nevoie. Dar această convingere este doar o impresie falsă: Întreaga Materieevoluează şi se reorganizează continuu conform funcţiilor impuse de noilecondiţii ale Realităţii. Ea, Materia, respectă un proces implacabil de modificare continuă a Realităţii,de dezvoltare a calităţilor ei oportuniste care sunt – în fapt – ucigătoare pentru fiecarestadiu al Realităţii, deoarece contribuie din plin la modificarea climatului, ladesfiinţarea treptată a acestuia şi la înlocuirea cu un altul ce provine din propria-istructură. Iată de ce, fiecare Formă Materială trebuie să aibă în conţinut un numărdeosebit de mare de matrici, ce conţin la rândul lor o sumă de mulţimi de variabile,gata oricând să devină active în desăvârşirea tendinţelor oportuniste. „După cum seştie, proteinele sunt alcătuite din compuşi chimici mai simpli – aminoacizii – legaţiîmpreună într-un lanţ lung denumit «lanţ polipeptidic». Acest lanţ polipeptidic al unei180 Heidegger, Op. cit., p.103

proteine poate conţine un număr foarte mare de aminoacizi, în general între 200 şi500. Fiecare aminoacid în forma necombinată prezintă în structura sa o grupareamino (NH3+) şi o grupare carboxil (COO-), ambele grupări ataşate fiind la acelaşiatom de carbon. De acelaşi atom de carbon se mai leagă un atom de hidrogenprecum şi una din structurile caracteristice fiecăruia din aminoacizii cunoscuţi pânăîn prezent.”181 Dacă vom depăşi preocuparea pentru înţelegerea mecanismului chimic defuncţionare a sistemului, va începe a miji un alt orizont, care prezintă Materia ca ostructură de forme care se divid, se descompun, pe măsură ce se apropie de starea deHaos, proliferând în unităţi tot mai numeroase, mai instabile şi mai perisabile.Tendinţa este de a atinge acea stare fundamentală în care pot deveni, ele însele Haos,lipsindu-se total de orice funcţie. Atunci înseamnă că orice formă a Cosmosului este adânc înfiptă în Haos, deunde îşi extrage existenţa, atâta vreme cât poate genera dimensiuni, pentru cădimensiunile sunt cele care definesc Materia unui moment. Dar atunci, înseamnă că dimensiunile nu sunt exterioare Formei Materiale cigenerate de aceasta ca limită a Devenirii, că sunt, în esenţă, la fel de perisabile ca şiForma Materială şi că sunt continuu modificate de către confruntarea dintre Materie şiRealitate. Din acest unghi de vedere, Haosul apare ca o stare a lipsei de funcţii active darnu şi neconcepute, o stare a eliberării toatale din capcana dimensiunilor. Odată atinsăstarea de Haos, orice formă iese din formă, se lipseşte de dimensiuni şi de funcţii şi varămâne aşa până când o diferenţă de potenţial din lumea formelor va necesita ofuncţie şi va emite o anume frecvenţă. La acest nivel de organizare al Materiei, avem de a face cu structuriinformaţionale stabile, cu funcţii de conservare a unui model anume, şi cu structurivolatile care contribuie foarte activ la naşterea unei diferenţe de potenţial menit săpună în mişcare sisteme combinatorii noi ce se pot organiza pentru a face faţă uneianume stări de dezechilibru instalată. Un rol deosebit în aceste strucutri volatile îl areatomul de hidrogen, datorită fragilităţii sale. Având un singur electron el este foartevulnerabil în prezenţa unei quante, care poate modifica nivelul de evoluţie al181 Ştefan Popescu-Vifor, Op. cit., p.26

eletronului şi, deci, poate contribui la ruperea legăturilor cu alte elemente. Tensiunileinduse de către strctura moleculară în legătura sa cu atomul de hidrogen sunt cele carepot declanşa acea diferenţă de potenţial care să producă o frecvenţă anume menită săatragă o quantă. In felul acesta atomul de hidrogen se desprinde şi face posibil un lanţde reacţii de reorganizare a structurii materiale. Pentru fizicieni, chimişti şi geneticieni reacţiile de la acest nivel sunt unspectacol de multe ori statistic, ei urmărind să stabilească valori ale dimensiunilorprocesului. Pentru mine, însă, important este modul în care totul se reorganizează şicum, la acest nivel, începe naşterea unei informaţii care, pe măsură ce străbateMateria, din nivel în nivel, prin interferenţă devine din ce în ce mai complexă, seorganizează din ce în ce mai sofisticat silind întreaga structură să se transforme.Desigur, transformările de care vorbesc nu sunt întotdeauna sesizabile, vizibile, darsunt întotdeauna resimţite. Şi pentru că o structură complexă nu poate să-şi modifice doar părţi, celelatecomponente rămânând în afara procesului, ea trebuie să-şi ofere posibilitatea de aresimiţi şi cele mai sensibile perturbări. Pentru aceasta este nevoie de un număr câtmai mare de variabile, fiecare dintre acestea contribuind în fiecare clipă lareorganizarea structurii pentru a se adapta cerinţelor impuse de Realitate. „După cum se ştie, în nucleul celulei somatice există un număr oarecare deperechi de cromozomi homologi. În urma segregării, fiecare membru al fiecăreiperechi de homologi va trece în una din cele două celule fiice. Odată cu cromozomiihomologi se ditribuie şi genele situate pe fiecare din aceştia. Gruparea membrilorperechilor de homologi şi deci a membrilor perechilor de gene alelice în cele douăcelule fiice rezultate din meioza primară se face în mod întâmplător, conform legilorprobabilităţilor, acţionând în acest caz cea de a doua lege a eredităţii şi anume legeagrupării independente a materialului genetic. Probabilitatea ca într-o anumităcelulă, respectiv într-un anumit gamet, să se realizeze o anumită grupare a membrilorperechilor de homologi, respectiv o anumită grupare a unor gene va fi egală (1/2)ª, nreprezentând numărul de perechi de cromozomi homologi caracteristic specieirespective. De exemplu, la taurine (½)30. Raportul de (½)n indică şi faptul cănumărul tipurilor de gameţi teoretic posibil – fiecare cu un alt conţinut genetic – va fiegal cu 2n adică 524 288 tipuri la suine, 1 073 741 824 la taurine, 134 217 728 laovine etc.”182182

Înainte de toate vreau să amendez o anume afirmaţie din citatul de mai sus, şianume că gruparea perechilor de homologi şi de gene alelice se face întâmplător.Pare întâmplător datorită vulnerabilităţii sistemului de observare, dar ceea ce seîntâmplă în procesul de meioză se petrece după nişte reguli stabilite de NevoiaMateriei de a se adapta la o Realitate evolutivă, şi nu este deloc întâmplător. Noi nusuntem în stare să refacem lanţul motivaţional, şi nici să-l observăm, dar asta nuînseamnă că el nu există. În procesul de meioză sunt create nişte diferenţe de potenţialfoarte puternice, diferenţe care stabilesc regulile de organizare a materialului geneticşi care sunt ilustrate de numărul imens de gameţi existent în fiecare celulă. „La incidenţa unui fascicol de radiaţii X asupra unui difuzor, după trecereaacestora prin el, se observă radiaţii X difuzate în toate direcţiile. Conform teorieielectromagnetice, undele electromagnetice de radiaţie X cu frecvenţa ν provoacăoscilaţii forţate ale electronilor difuzorului, iar aceştia la rândul lor emit radiaţiielectromagnetice secundare de aceeaşi frecvenţă în toate direcţiile.”183 Am revenit laacest citat pentru că vorbim despre stări ale energiei degajate de către proceseleexistente la nivelul fundamental al Materiei. Fiecare undă degajată într-o direcţieoarecare va fi atrasă de o frecvenţă simpatică şi va interfera, producând o undă maicomplexă care va accede la un nivel superior de existenţă al Materiei. Procesul acesta se va repeta până la ultimul nivel de consecinţă, despre careputem spune că este acela care a determinat o stare de dezechilibru, stare care s-adescompus influenţând pe rând existenţa nivelelor inferioare. Masa materiei se reorganizează continuu sub controlul undelor energetice,sigurându-i acesteia capacitatea de a rămâne în contact profund cu Realitatea. O quantă smulge un electron dintr-o structură moleculară. Acest proces se facecu degajare unei cantităţi anume de energie care difuzează într-o anume direcţie.Această undă va interfera cu o alta, delimitând o zonă comună de energie, nu neapăratsuperioară, dar sigur mai complexă. Procesul acesta se repetă, iar noi, FormeleMateriale complexe suntem rezultatul. Desigur nu-l putem defini cu exactitate pentru că fiecare nivel superior este, înfapt, consecinţa asimilării. Fiecare nivel inferior este asimilat într-o anume proporţie, Idem., pp.44-45183 Stefan Muscalu, Op. cit., p.55

sau în totalitate, în nivelul superior, el nu vine cu informaţii distincte, definibile, cieste parţial asimilat şi se transformă în forma superioară. „Căci la nivelulexperienţei individuale mitul n-a dispărut niciodată complet: el se face simţit învisele, fanteziile şi nostalgiile omului modern, şi enorma literatură psihologică ne-aobişnuit să regăsim marea şi mica mitologie în activitatea inconştientă şisemiconştientă a oricărui individ.”184 Mircea Eliade vorbeşte despre „amintirile” pecare Forma Materială superioară le resimte din prezenţa, desigur activă, ainformaţiilor asimilate, şi care au un caracter manifest ce contribuie la definireaexactă a unei identităţi, a unei amprente care face parte, însă, dintr-o matrice, la rândulei unică şi inconfundabilă. În felul acesta s-ar putea explica şi nevoia imperioasă a fiecărei variabile de a-şi manifesta aderenţa la o anume categorie, deoarece fiecare variabilă este expresiaunei anume funcţii matriciale şi trebuie să-şi definească destinul în limitelecategoriilor de informaţii care au format-o. Fiind subiecţii degajărilor energetice, cu consecinţe în modificărilestructurale, nu putem defini cu exactitate ceea ce ni se întâmplă, pentru că acestea suntrezultate în funcţie de intensitatea stării de dezechilibru care le impun, dar şi decalitatea tuturor informaţiilor ce fac funcţională structura în sine. Putem doar să realizăm confuz că ceva ni se întâmplă în fiecare clipă. Defapt, în fiecare clipă, interferenţa energetică ne-a acordat la Realitate, modificându-neîntreaga structură şi extrăgând din Haos calităţi noi ale funcţiilor, pe care apoi le-acomunicat întregii alcătuiri. Acest proces nu se produce din grijă pentru calitateadestinului nostru, ci pentru că noi suntem una dintre verigile din lanţ şi trebuie săasigurăm circulaţia informaţiei în întregul Materiei. Dacă un singur element alUniversului, o singură Formă Materială nu s-ar acorda continuu la Realitate, ardeschide posibilitatea unor abateri cu consecinţe imprevizibile şi de necontrolat. Iată de ce, Universul nu se poate lipsi de nici o formă a Materiei sale, iardispariţia uneia dintre acestea se face doar atunci când ea a fost înlocuită cu alta maiperformantă şi care a înglobat prin asimilare şi funcţiile dispărutelor variante.În miezul miezului, o lipsă de miez184 Mircea Eliade, Op. cit., p.130. ., p.130.

Am acordat, după cum s-a putut observa, o atenţie deosebită frecvenţei şimodului cum aceasta „simte” o altă frecvenţă simpatică ce o determină să interfereze,cum fiecare dintre frecvenţele nou născute, şi devenite mai complexe, inundă unanume nivel de organizare al Materiei determinându-i modul de a exista prinorganizare informaţională, şi cum, această organizare informaţională determină masaMateriei să adopte o structură sau alta, fiecare fiind expresia unicităţii. Ei bine, am făcut acest lucru din convingerea că, aşa cum particula seconstituie ca element fundamental al masei, quanta al energiei, frecvenţa esteelementul fundamental al informaţiei, care altmineteri ar deveni pentru Materie opovară de neimaginat. O informaţie care s-ar organiza fie în formă energetică, fie înformă de masă, ar trebui stocată într-un fel sau altul şi ar produce o problematicăaproape irezolvabilă. Frecvenţa, însă este o entitate inefabilă, care produce efecte deorganizare şi care îşi permite să existe, la nivel fundamental, într-o totală lipsă deformă, datorită memoriei inefabilă derivată din funcţia care a creat-o. Frecvenţa nu există în sine, ea se manifestă, fie prin intermediul quantei, fieprin cel al particulei, fie prin cel al structurii ce rezultă dintr-o combinaţie sau alta deelemente. Cu alte cuvinte ea aparţinei oricărei entităţi existente a Materiei, constituindzestrea fundamentală de informaţii, zestre ce se modifică la fiecare comandă ce derivădin reacţia la un moment al dezechilibrului, reacţie care genrează o Lipsă din careprovine acea diferenţă de potenţial creatoare de tensiuni în structurile inferioare.Datorită frecvenţei, Materia ce intră în componenţa unei Forme Materiale se poatereorganiza continuu pe durata cât structura îşi menţine funcţiile ce au creat-o. Fie simplă, fie interferată, frecvenţa constituie forma fundamentală decomunicare a Materiei care decide existenţa ondulatorie a Universului, şi care producecapacităţile de a menţine întreaga Materie într-o Memorie unitară şi inefabilă, gataoricând să se acodreze la Realitatea momentului. O frecvenţă începe să devină activă în condiţiile create de un dezechilibruemiţător de tensiuni ce produc fără excepţie o anume oscilaţie. Tensiunile acestea staula baza diferenţei de potenţial care determină crearea unei anume frecvenţe, ce pânăatunci nu a fost necesară, şi ca atare a existat în entitatea lipsei de expresie, în Haos. Se crează astfel un anume moment al Realităţii, particular, unic care determinăprezenţa unui element ce vine din Nimic, din Haos, din starea neconceptualizată şidetermină naşterea unui moment al Inefabilului prin care va fi extrasă din Haos o

entitate care se va transforma într-o particulă materială capabilă să intre în joculorganizatoric al Cosmosului. Acest mecanism devine tot mai complex pe măsură ce forma de organizareeste mai sofisticată, dar fudamental el rămâne esenţialmente simplu şi fărăexpresie. Inefabilul este memoria fundamentală a Cosmosului, a cărei existenţă secuprinde în teritoriul subtil dintre Haos şi Cosmos şi care permite, în condiţia einaturală, o existenţă toală în lipsa de memorie, astfel oferind elementelorfundamentale capacitatea de a fi extrase prin simpatie, şi de a reacţiona la momentelespecifice ale Realităţii, lăsându-se astfel asimilate. Această funcţie a lipsei de memorie îi dă Inefabilului capacitatea de a participala naşterea tuturor memoriilor cosmice, fără să fie nevoie să se păstreze forme înmodele conceptualizate. Funcţionarea Cosmosului nu se face după modele, ci după structurifuncţionale, mereu modificabile, mereu perfectibile, mereu active care pot intra înrelaţii determinate de o diferenţă de potenţial apărută în urma unui dezechilibru cares-a instalat datorită unei Lipse. Astfel, putem spune că întreg Cosmosul este alcătuit din unicate apărutedatorită unor momente specifice ale Realităţii, şi care deschid noi fronturi deexpansiune în Sine ale Materiei. Dacă, mecanismul de funcţionare al Cosmosului ar fimodelul, s-ar limita drastic tendinţa expansionistă a Materiei; fiecare formă tinzândcătre esenţa modelului. Ori, dacă ar tinde către realizarea unui model, comunicarea şi-ar limitadimensiunile prin vehicularea unor structuri informaţionale capabile să realizeze încel mai eficient mod întruparea modelului în esenţa lui. Toate acestea nu ar face decâtsă limiteze totul la prefabricate care să poată fi combinate într-un anume număr devariante. Atunci când spui număr, ori care ar fi acesta, ori care ar fi mărimea lui,incluzi o limită ce nu poate fi depăşită. Numărul cinci, de exemplu, impune o anumelimită ce nu poate fi depăşită, dacă vrem să mai rămânem în limita numărului. Oriceextindere presupune ieşirea din modelul numărului cinci şi apropierea de un altmodel. Cosmosul, însă, nu-şi poate permite să funcţioneze după principiul modelului,el trebuie să-şi întreţină tendinţa expansionistă, iar acest lucru nu se poate face decâtprintr-un joc continuu de unicate ale pluralităţii, care pun în permanenţă în circulaţiediferenţe de potenţial ce au ca şi consecinţă naşterea de informaţii insolite.

În general noi le numim mutaţii, le considerăm accidente, şi cu cât sunt mairadiacale le catalogăm mai drastic, încercăm să le îndepărtăm şi să readucem expresiapropusă la o matcă cunoscută şi, deci, controlabilă. Doar că, la nivelul Inefabilului, controlul nu mai este posibil, şi acesta este şifundamentul mecanismlui. Dacă Inefabilul ar fi un fenomen ce ar putea fi definit şimăsurat, dacă i s-ar putea fixa funcţiile, atunci el ar putea fi pus sub controlul uneicategorii de Forme Materiale şi ar determina apariţia modelului ca formă deexprimare a Universului, ceea ce ar fi egal cu dispariţia acestuia. Cred că trebuie să acordăm Haosului o altfel de atenţie, dincolo de tot ceea ceam moştenit şi ne-a obişnuit cu ideea că, Haosul înseamnă o totală lipsă de orgnizare,că el a existat într-un anume moment al evoluţiei de dinainte Universului, că se vareinstala după dispariţia Universului şi va naşte un nou Univers, etc. Trebuie să încercăm să admitem că Haosul este entitatea care determinăcontinuu calităţile Universului, că este o parte a acestuia; partea fundamentală carecontribuie la menţinerea structurii Materiei în stare vie, mereu activă, mereu capabilăde adaptare la momentul Realităţii. Desigur, în acest caz toată scara noastră de valori ar trebui reevaluată, pentrucă tot ceea ce am definit de-a lungul istoriei gândirii ar trebui reanalizat şi acestea,valorile, puse într-o altă lumină. Şi, mai grav din toate ar fi, că ar trebui să admiteminexistenţa morţii ca o calitate esenţială a destinului cosmic. În momentul în care admitem că Materia Universală este unică şi că fiecareFormă Materială îşi are locul său în strucutra acesteia, contribuind, într-un fel saualtul, la Dezmărginire, că fiecare informaţie se organizează pentru a putea fi activă întoate nivelele structurii universale, atunci moartea nu mai poate fi admisă cadimensiune. Şi chiar calităţile tuturor celorlalte dimensiuni ale existenţei trebuiescreevaluate, pentru că atunci când avem o structură care se reorganizează continuu,redefinind calităţile tuturor componentelor sale, nimic din ceea ce o întruchipează nudispare, nu se risipeşte, ci doar se supune unui proces de adaptare la imperativelenoilor informaţii. Mircea Eliade a surprins extrem de exact felul în care acest fapt se reflectă înspiritul omului arahaic: „Astfel, realitatea, se dobândeşte exclusiv prin repetare sauparticipare; tot ceea ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit derealitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.Această tendinţă poate părea paradoxală, în sensul că omul culturilor tradiţionale nu

se recunoaşte ca real decât în măsura în care încetează să mai fie el însuşi (pentru unobservator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altcuiva. Cu altecuvinte, el nu se recunoaşte ca real, adică «autentic el însuşi» decât în măsura încare încetează pe drept cuvânt să mai fie. S-ar putea deci spune că această ontologie«primitivă» are o strucutră platoniciană, şi Platon ar putea fi considerat în acest cazca filosoful, prin excelenţă, al «mentalităţii primitive», ca şi cum gânditorul ar fireuşit să valorifice filosofic modurile de existenţă şi comportament ale umanităţiiarhaice.”185 Desigur, pentru Platon era cu mult mai uşor să surprindă manifestări aleinstinctului cosmic ce valorau existenţa omului arhaic, datorită faptului că acelaşispirit natural domina gândirea amândurora. Pe măsură ce între Cosmos şi om seinterpun artefactele, acestuia îi vine din ce în ce mai greu să mai ajungă la un contactnatural cu valorile generate de regulile jocului universal. Iată de ce, şi modificările privind moartea ca dimensiune devin tot mai radicaldesprinse din rădăcinile esenţiale. Se instalează din ce în ce mai sigur convingerea cămoartea este o limită inexorabilă a unui destin, un fapt ce pune capăt, o dată pentrutotdeauna, unei evoluţii, în defavoarea concepţiei că aceasta este doar un moment derepaos, care permite regenerarea, reînceperea unei alt fel de evoluţii, cu alte calităţi şicu alte sensuri. Sau, după cum spunea Lucian Blaga:„O înviere e pretutindeni, pe drumŞi-n lumina deşteaptă.Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcatCa fântânile din imperiul lutului.Trecătorule, oricine-ai fi,Ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.”186 Desigur, pare curios să constaţi că, pe măsură ce tehnicile de comunicare însisteme de semne devin tot mai sofisticate, dispare capacitatea comunicariifundamntale, prin modalităţi ce ar permite întreţinerea legăturilor cu fluxulinformaţional generat de structura Materiei Universale. Un proces de asimilare, pecare psihologia modernă l-a descris cu claritate, explică cum se produce îndepărtareade mijoacele fundamentale şi apropierea de alt fel de mijloace impuse de condiţiile185 Mircea Eliade, Op. Cit., p.35186 Lucian Blaga, Poemele luminii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 102

Realităţii nou create, mai sofisticate, mai specializate. „ Cea de a doua lege îndezvoltarea creierului constă în ceea ce poate fi denumit deplasare a funcţiei în sus.«Centrii subordonaţi nu-şi menţin în întregime tipul lor de funcţionare, existent iniţialîn istoria dezvoltării, ci transferă o parte importantă din funcţiile lor anterioare, însus centrilor noi aşezaţi deasupra lor.» Numai în cazul tulburării centrilor superiori,sau în cazul slăbirii lor funcţionale «instanţa subordonată devine independentă,arătându-ne elementele tipului său vechi de funcţionare, care au rămas în ea.» Vedemdeci că centrii inferiori se păstrează în instanţe subordonate o dată cu dezvoltareacelor superiori şi că dezvoltarea creierului decurge după legile stratificării şi aleadăugirii de noi etaje deasupra celor vechi. Când treapta nouă apare, cea veche nudispare ci este anulată de treapta nouă, care o neagă dialectic, transferându-se în eaşi existând în ea. La fel şi instinctul nu se distruge ci se «anulează» în reflexelecondiţionate, aşa cum funcţiile vechiului creier s-au anulat în funcţiile celui nou.”187Condiţiile noi ale Realităţii impun procese din ce în ce mai radicale de asimilare, maiales pentru că Artefactul crează o Realitate specifică, care se dezvoltă cu o viteză totmai sporită faţă de Realitatea cosmică şi impune naşterea unor modalităţi noi deadaptare. În aceste condiţii, pare că societatea umană tinde să se izoleze tot mai multîntr-un cosmos propriu în care funcţioneză reguli modificate, cu toate că, la nivelindividual, datorită zestrei informaţionale căreia îi datorăm capacităţile de adaptare,mai revin în vise, în momentele de reverie emoţii născute din legăturile fundamentale. Manifestările sociale în schimb, îşi modifică continuu atât conţinutul cât şiforma, îndepărtându-se tot mai mult de origini. Generaţie după generaţie participă laritualuri desacralizate, golite de conţinut, cu funcţii radical schimbate, datorită cărorase nasc sisteme noi de semne ce au la bază cu totul alte principii ale comunicării, şi cutotul alte funcţii în relaţia cu Cosmosul. În general tot ceea ce presupune sărbătoarecolectivă, sărbătoare care s-a născut dintr-o funcţie rituală a pierdut întregul conţinutemoţional datorat motivului iniţial şi s-a transformat într-un superficial vehiculeconomic şi de divertisment. Obiceiul acesta tinde să acapareze şi sărbătorile individuale, transformându-ledin momente ce musteau, alimentate de un puternic nucleu emoţional, în copii ale187 L.S. Vâgotscki, Op. cit., pp. 140-141.

sărbătorilor colective, cu alte funcţii şi alte scopuri, departe de cele ce au dat naştereiniţial evenimentului. Ceea ce-l face pe Mircea Eliade să afirme: „Nu e decât unexemplu, dar ne poate lămuri asupra unei situaţii care pare generală: anumite tememitice supraveţuiesc încă în societăţile moderne, dar nu sunt uşor de recunoscut căciau suferit un lung proces de laicizare. Se ştie asta de foarte mult timp: într-adevăr,societăţile moderne se numesc aşa tocmai pentru faptul că au împins destul dedeparte desacralizarea vieţii şi a Cosmosului; noutatea lumii moderne se traduceprin revalorizarea la nivel profan a vechilor valori sacre.”188 Acest fenomen este profund dependent de spiritul care domină o anume epocăistorică şi evoluează odată cu noile manifestări derivate din reflexele impuse de noileexperienţe „filosofice” generate tocmai de spiritul de care vorbesc. În societăţile moderne, noile experienţe sociale sunt generate nu de o revelaţieprovenită din legăturile profunde cu Universul, revelaţie care oferă şansa de apătrunde dincolo de instinct în acest mecanism, ci sunt derivate dintr-o experienţăeconomică, sunt dedicate acesteia şi îşi păstrează cursul atât cît principiile ce pun înfuncţie această experienţă rămân valabile. Desacralizarea, despre care vorbeşte Mircea Eliade, are efecte nebănuite înartificializarea legăturilor dintre om şi Cosmos, în pierderea conştiinţei că suntemasimilaţi unui Univers, ca parte din funcţiile de Expansiune şi Dezmărginire aleacestuia, că suntem una dintre verigile lanţului prin care Materia îşi întreţineComunicarea cu Sinele. Dar mai ales, că prin activitatea noastră contribuim din plinla modificarea Realităţii şi a sensului Dezmărginirii, fără să putem controla, în vreunfel, efectele. Din nefericire, toate încercările pe care societăţile moderne le-au făcut de aresacraliza existenţa umană au eşuat, alunecând spre infertile dispute ideologice. Înaceste zile, cele două religii militante, creştinismul şi islamismul îşi dispută ideologicdreptul asupra unei întâietăţi. Disputa capătă forme dintre cele mai maligne,antrenează eforturi de suprafaţă sau subterane, dar rezultatul este îndoielnic într-olume care pierde din ce în ce mai mult legătura cu funcţiile sacre generate delegăturile primordiale cu Universul.188 Mircea Eliade, Op. cit., p.131.

Atâta vreme cât lumea se va îndepărta continuu de esenţa sacrului şi va fidominată de efectele născute din mimarea ritualului, ea va rămâne prizonierăideologiilor care nu sunt altceva decât manifestări ale unor grupuri de interese.Indiferent de modul seducător în care sunt vopsite, ideologiile rămân cea mai nocivăformă de gestionare a situaţiei civilizaţiei contemporane, şi până când nu se va găsicalea spre o resacralizare profundă şi reală a lumii, spiritul uman se va îndepărta totmai mult de valorile sale, se va dezumaniza continuu şi va fi bâtuit de fantomelenăscute din pornirile subiective ale oricărui grup ce-şi poate formula o ideologie. Absenţa legăturilor cu Starea Universală generează o lipsă profundă de reperecare să ghideze Calea, repere către care să te poţi raporta în fiece moment decumpănă. Acest lucru constituia estenţa civilizaţiilor arhaice şi lipseşte cu desăvârşirecivilizaţiilor moderne, în care Comunicarea s-a transformat într-un vehicul caretransportă cu o viteză din ce în ce mai mare informaţii generate de sistemedesacralizate a modului de a fi. Lipsa unor repere sacre, cu valoare de arhetip, la caresă se raporteze acţiunile individuale, produce incapacitatea de orientare în spaţiulmoral. L-am putea parafraza aici pe Borges, care afirmă undeva că, cel mai perfectlabirint este câmpia, tocmai datorită imposibilităţii de a găsi, sau crea repere.„Această apărare împotriva Timpului pe care ne-o revelează orice comportamentmitologic, dar care, în fapt, este consubstaţială condiţiei umane, o regăsimcamunflată la omul modern, mai ales în distracţiile, în plăcerile sale. Aici se aflăradicala diferenţă între culturile moderne şi restul civilizaţiilor. În orice societatetradiţională, orice gest responsabil reproduce un model mitic, transuman şi, înconsecinţă, se desfăşura într-un timp sacru. Munca, meşteşugurile, războiul,dragostea erau sacramente. A retrăi ceea ce Zeii şi Eroii retrăiseră in illo tempore setraducea printr-o sacralizare a existenţei umane care completa în felul acestasacralizarea Cosmosului şi a vieţii.”189 Lumea modernă patinează pe o realitate artificial creată, în timp ce adevărataRealitate devine pentru noi o necunoscută la care nu mai avem acces, pentru că oascundem tot mai temeinic sub regulile derivate din funcţionarea Artefactului.Cărări şi poteci mărunte189 Mircea Eliade, Op. cit., pp. 137-138

Dovada ce mai concretă a faptului că Universul este cu totul lipsit de Destin,de Dimensiuni şi de Scop îl constituie tocmai modul de manifestare al Materiei, lanivelul componentelor sale fundamentale. Frecvenţa, quanta, particula sunt entităţineselective, ele participă la crearea sau modificare oricări structuri care generează odiferenţă de potenţial . Lor le este profund indiferent sensul sau scopul acesteidiferenţe, sau starea la care urmează să ajungă strucutra creată sau modificată. Ele seextrag din Haos, intră în componenţa Cosmică, dar sunt gata oricând să reintre înHaos, atunci când modificările strucutrii materiale o impun. Elementele fundamentale ale Materiei, despre care vorbim, capătă sens şi scopabia atunci când sunt înglobate într-o structură cosmică, fără ca acestea să devinăfuncţii ale existenţei lor cosmice. Frecvenţa cu care electronul de hidrogen gravitează pe orbita nucleului estesimpatică frecvenţei de 253,7 nanometrii a fotonului ultraviolet de bandă C. Ca atarequanta respectivă este atrasă de acesta, se transformă în particulă materială, cade peelectronul de hidrogen şi îi modifică orbita, apropiindu-l de nucleu. Legăturaelectronului cu celelalte elemente ale unei structuri materiale se distruge, structura dincare a făcut parte intră într-un proces de reorganizare dictat de noile condiţii, creând larândul ei un moment de dezechilibru care generează diferenţe de potenţial ce pun înmişcare un număr de elemente fundamentale. Quanta este expulzată de electron şi ea revine la stare originară de undăenergetică, pierzându-se în lipsa de formă. Odata quanta expulzată, atomul dehidrogen devine o structură gata să fie atrasă în reorganizarea unei alte construcţiimateriale. Am asistat doar la reacţia pe care o undă a avut-o la „chemarea” uneidiferenţe de potenţial. Consecinţele produse, procesul de reorganizare indus structuriinu fac parte din zestrea undei energetice. Pentru ea esenţială a fost diferenţa depotenţial, care a „informat-o” despre o anume stare, şi a determinat-o să aibă unanumit comportament. Întotdeauna acţiunile produse la nivel inferior se datoreazăunor raţiuni superioare, cu mult mai complexe decât sunt capabile să cuprindăstructurile sau elementele participante, care sunt „informate” doar în limitacapacităţilor şi competenţelor lor. Dacă privim descrierea procesului de mai sus, putem constata că informaţiafundamentală este o undă energetică de o anume frecvenţă care poate intra încompunerea unei unde complexe, interferând cu alte frecvenţe ceea ce produce o stareenergetică particulară şi specifică unei anume strucutri materiale. În final se obţine o

Formă Materială ce funcţionează ca o entitate capabilă să participe la procesele decompunere sau descompunere a informaţiilor fie venite din nivelele superioare, fie dincele inferioare. Or, acest lucru mă îndreptăţeşte să cred că stările de dezechilibrucreate în Materia Universală produc informaţii care străbat întreaga Materie, facând-omereu capabilă să rămână acordată la Realitatea pe care o defineşte. Pentru a rămâne însă capabilă să creeze Realitate, Materia s-a organizat pemăsura Dezmărginirii pentru a da naştere unor instrumente de adaptare la momentelede dezechilibru. Şi, de la formele inferioare de organizare ale Materiei, care suntincapabile să interpreteze un astfel de comportament, s-a ajuns la forme superioare,care au asimilat consecinţele, şi-au creat instrumente de protecţie şi au devenitcapabile să „citească” informaţiile despre starea energiei. În cazul quantei ultravioletede bandă C, fiinţele unicelulare nu se pot proteja şi ADN-ul acestora este distrusproducând moartea individului. Dar, atât insectele cât şi mamiferele sunt cateogorii de Forme Materiale careşi-au creat instrumentele cu care pot analiza starea frecvenţei. Ele pot diferenţiafrecvenţele şi pot hotărâ dacă le sunt prietenoase lor, sau nu, acţionând în consecinţă.Spun prietenoase lor, pentru că frecvenţa nu are un comportament prietenos sauinamic. Frecvenţa există şi atât, în schimb, în strucutra unei Forme Materiale, existănivele care impun o anume funcţie a frecvenţei, care poate fi benefică, sau nu,structurii ca întreg. Mai mult, şi-au creat un sistem prin care comunică celorlalţi indiviziinformaţiile asimilate, sistem care, putem spune, se constituie ca limbaj. Se naşte,astfel, un mod de comunicare ce are funcţia de a proteja matricea, dar şi de a o aducela capacitatea de a dezvolta un mod superior de adaptare. Şi iată că pare să se mai prăbuşească un mit, şi anume acela că doar omul afost capabil să evolueze de-a lungul timpului istoric. Se pare că această credinţă estedoar o aroganţă, deoarece devine tot mai evident că fiecare categorie de FormeMateriale evoluează, în legătură fiind cu o Realitate, dând naştere mereu unui mod deinformare pe orizontală, între indivizi, dar şi pe verticală, în lungul generaţiilor. Caremod se va lăsa apoi asimilat de o structură superioară celei care l-a creat, care îl va„uita”, dezvoltând o formă mai complexă de comunicare. „În ultima vreme, Werner aformulat ideea potrivit căreia comportamentul omului cultural adult, modern, poate fiinterpretat numai «geologic», întrucât în el s-au conservat straturile genetice careoglindesc toate treptele parcurse de om în dezvoltarea lui psihologică. Structura

psihologică, spune el, se caracterizează nu prin unul, ci prin numeroase staturigenetice, suprapuse unul deasupra celuilalt. De aceea, în analiza genetică chiarindividul luat separat manifestă în comportamentul său anumite faze ale proceselorde dezvoltare, genetic încheiate.”190 Putem deduce că: Materia asimilează momente ale Realităţii, cu care seorganizează în structuri mai sofisticate, producând, în acelaşi timp, o nouă formă dedezechilibru generator de tensiuni. Vibraţiile emise de aceste tensiuni au anumefrecvenţe care se descompun, simplificându-se, pe măsură ce unda se propagă sprenivelele fundamentale. La nivelul de graniţă dintre strucutră şi elemnt – pentru cătrebuie să considerăm atomul o strucutră, iar particula, sau quanta un element –tensiunile extrag din Haos o frecvenţă simpatică cu care produc o anume combinaţie,fie ea efemeră fie de o anume stabilitate, combinaţie care este asimilată în structurasuperioară. În felul acesta se produce un proces de reversibilitate, prin compunere,prin interferenţă, fiecare aimilare producând o reacţie care încearcă să armonizezestrucutra cu informaţiile produse de dezechilibrul originar. Acest proces de asimilare impune Realităţii noi forme ale Devenirii, Materiarămâne aceeaşi în Formă, dar se schimbă substanţial în strucutră. Acest processchimbă condiţiile date ale Materiei, informează despre tendinţa sa de a produce oExpansiune în Sinele său, informaţie ce generează o diferenţe de potenţial careiradiază în câmpul Materiei o sumă de tensiuni ce extrag din Haos noi funcţii, dar, înacelaşi timp, produc şi mutaţii structurale, Dezechilibrul rămânând astfel constant. Informaţiile fundamentale sunt neinterpretabile şi lipsite de nuanţe. Ele au unconţinut nedivizibil, ca atare sunt deosebit de tăioase şi clare. Conţinutul lor nu poatefi negociat, şi nici conţinutul procesului ce va urma. În schimb, pe măsură ceinterferenţele sunt rezultatul unor asimilări multiple, conţinutul informaţiei devine totmai complex şi generează capacitatea de a iradia informaţii nuanţate şi vor produceelemente ale unui limbaj. Se naşte astfel o cale de comunicare principală, dar şi felurite căi secundare ceau menirea de a nu lăsa nici un nivel al structurii neiradiat de energia pe care o poartăforma informaţională specifică. Câmpurile informaţionale secundare al variabilelorunei matrici au al rândul lor capacitatea de a interfera, creând un câmp energetic mai190 L.S. Vâgotski, Op. cit., p. 141.

puternic şi mai consistent decât cel individual. Acest câmp energetic este adioma unuivector şi reprezintă o tendinţă matricială, care odată constituită nu va mai putea fioprită până la consumarea sa, sau până la definirea unei alte tendinţe cu funcţie deanulare a efectelor celei dintâi. Fiecare matrice de Forme Materiale este guvernată de astfel de vectorienergetici, formaţi din energii rezultate din interferenţa frecvenţelor generate devariabile şi care impun o tendinţă sau alta, conturând astfel o sumă de căi ce seimpun variabilelor, adică Indivizilor. De fapt, aceasta este modalitatea prin careMatricea încearcă să-şi întreţină şi să-şi promoveze oprtunismul, capacităţile deadaptare la Realitatea pe care o constituie, dar şi al cărui subiect este. De-a lungul istoriei sale, omul a vorbit mereu despre acest mod de a fi alMateriei, l-a definit întotdeauna într-o dependenţă directă de mijloacele şiinstrumentele pe care le descoperea prin activitatea cu care încerca să.şi adaptezeexistenţa la un anume statut impus de Realitate. Dintotdeauna a remarcat că există odiferenţă flagrantă între tendinţele scopului individual şi cele ale scopului comunitar,al Matericei care-l cuprinde. De cele mai multe ori a încercat să armonizeze cele douăpoziţii, recurgând la paleative cu rezultate dintre cele mai contradictorii. Dinnefericire, astfel de vectori matriciali sunt rezultaţi din dezechilibre care se produc înalte nivele ale structurii Materiei, nivele la care cunoaşterea nu are acces direct,pentru că – cel puţin la acest moment – este greu să se definească evenimentecuprinse în afara sistemului de dimensiuni care caracterizează existenţa umană. Astfel de evenimente sunt prezente în conştiinţa umană prin efectele pe care leproduc la nivelul intereferenţelor impuse de circulaţia informaţiei dinspre şi înspremomentul dezechilibrului care produce o stare de reorganizare a întregii structuri aMateriei. Sigur este faptul că fiecare nivel al evoluţiei, fiecare matrice de FormeMateriale are o funcţie precisă în procesul de circulaţie a informaţiilor şi într-un sensşi în celălalt, fără un astfel de statut al elementelor sale Materia nu şi-ar putea asiguranici Dezmărginirea şi nici Expansiunea Sinelui. Activitatea fiecăriei Variabile, a fiecărui individ este menită să contribuieconcret şi direct la Dezmărginire, fără să aibă însă libertatea de a alege. Fiecareentitate materială este rezultatul unei funcţii unice, şi întreg traseul pe care trebuie să-lparcurgă de-a lungul existenţei este hotărât de reorganizarea rezultată din impactuldintre informaţiile aflate în circulaţie în strucutra Materiei şi condiţia funcţiei ce aîntrupat-o. Instinctul cosmic al omului arhaic definea acestă stare a Formei Materiale,

fie ea om, animal, plantă sau element mineral, ca pe o capcană fără scăpare, care arezultat dintr-un păcat originar, dintr-o crimă ce impunea o stare de penitenţăprelungită până la momentul în care acesta, păcatul s-ar fi putut dizolva într-o nouăorigine. Pe măsură ce, între om şi Cosmos se interpune Artefactul, care-şi revarsădirect efectele asupra organizării existenţei, apare o nouă metafizică derivată directdin legăturile dintre om şi Artefact, metafizică ce începe să excludă Cosmosul dinconţinutul său. În aceste condiţii, chiar dacă omul este în continuare rezultatul unei funcţiicosmice unice, el refuză să mai conştientizeze starea şi locul său în evoluţia Materiei,devenind o entitate arogantă, cuprinsă într-un univers artificial, dezumanizant. Paradoxal este că, el este cuprins în toate funcţiile cosmice, pe care leîndeplineşte indiferent de voinţa sa, dar, pe măsură ce metafizica impusă de Artefactse instalează tot mai consistent, legăturile sale cu Cosmosul se falsifică şi contribuie lapierderea conştiinţei de aparţinător al unui destin Universal. Dintr-o astfel de relaţie,dimensiuni ca: măreţia, demnitatea, eroismul, grandoarea, sacrificiul, suferinţa îşipierd conţinutul, devin de neînţeles şi atrag toate consecinţele derivate dintr-un astfelde fapt. Iar, în atari condiţiuni, afirmaţia lui Omar Khayyam:„Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomiiPrecum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.Şi am să ies din lume voios printr-o spărturăPe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.”191,îşi pierde cu desăvârşire conţinutul, deoarece cosmosul omului modern se cuprindeîntr-o sumă de valori fundamentale modificate substanţial, de nerecunoscut pentru ocultură tradiţională. Practic, putem vorbi despre o desprindere a omului de sinele său, de sinele săumoştenit, ca şi de legăturile cu valori care-i asigurau stabilitatea dimensiunilor morale,filosofice, juridice. Lumea modernă se compune din societăţi agresive care, odată ce şi-aumodificat valorile fundamentale, tind să asimileze întreg spaţiul moral, filosofic,religios etc. şi să-l îngropare în uitare.191 Omar Khayyam, Catrene, traducere de Eusebiu Camilar, Bucureşti

Regula societăţilor tradiţionale era moştenirea valorilor fundamentale şivalorificarea acestora prin crearea de noi dimensiuni ale spiritului, regulă pe caresocietăţile moderne se grăbesc s-o nege şi s-o abolească. Se naşte astfel o competiţieacerbă de noi forme, care sunt impuse artificial şi de aceea sunt deosebit de perisabile.Ele sunt dependente total de ideologii, fie fiind ele politice, de marketing, sau pur şisimplu creaţii întâmplătoare, rezultate dintr-o anume conjunctură. Oricum ar fi, toateaceste apariţii sunt incapabile să fixeze valori fundamentale; totul este perisabil, totuleste asimilabil, totul este accidental sau incidental, iar lupta febrilă ce se duce pentruabolirea valorilor fundamentale naşte o larmă dezlânată, transformând umanitateaîntr-o cacofonie pestriţă. E aceasta o etapă, este un curs, o nouă cale? Contemporanii acestui moment nu avem cum să ştim, iar răspunsul nu ne estesortit şi nici destinat. Singurul lucru predictibil al acestei situaţii este faptul că,omenirea riscă să rămână fără memorie dacă va continua practicile de abolire şiasimilare, pentru că: „Periodic cele mai importante evenimente mitice eraureactualizate şi deci retrăite: se repetau astfel cosmogonia, gesturile exemplare aleZeilor, actele fondatoare ale civilizaţiei. Aceasta era nostalgia originilor; în anumitecazuri se poate vorbi chiar de o nostalgie a Paradisului primordial. Veritabila «nostalgie a Paradisului» se întâlneşte la misticii societăţilor primitive: în timpulextazului ei reintegrează condiţia paradisiacă a Strămoşului mitic de dinainte de«cădere». Aceste experienţe extatice nu rămân fără urmări asupra ansambluluicomunităţii: toate ideologiile referitoare la zei şi la natura sufletului, la geografiilemistice ale Cerului şi ale Ţării Morţilor, şi în general, diversele concepţii ale«spiritualităţii», ca şi originile poeziei lirice şi ale epopeii şi, cel puţin parţial,originile muzicii – sunt mai mult sau mai puţin direct tributare unor asemeneaexperienţe extatice de tip şamanic. Se poate deci spune că nostalgia Paradisului,dorinţa de a recupera, fie chiar pentru un scurt timp şi numai în extaz, condiţiaedenică a Strămoşului, au avut repercursiuni considerabile asupra creaţiilorculturale ale primitivilor.”192 Aceste practici s-au transformat cu timpul în tehnici ale dezvoltării spirituale,s-au îmbogăţit ca şi conţinut, dar şi ca forţă de modelare a unei memorii primordiale.192 Mircea Eliade, Op.cit., pp. 144-145

Au contribuit substanţial la descoperirea materialelor şi a limbajului cu care să setransmită memoria colectivă, cu care omul să-şi păstreze fiinţa spirituală între anumitedimensiuni ce confereau siguranţă şi protecţie morală. Or toate acestea riscă acum sădispară, înlocuite fiind de perisabil, efemer, consumabil, capricios, adică exact deceea ce omul a evitat din răsputeri în lungul istoriei sale. Desigur, toate acestea pot fi, foarte bine, capriciile unui anume moment istoric,dar, pot fi la fel de bine semne ale începutului etapei finale a unei mutaţiifundamentale menite să reconfigureze substanţial o categorie de Forme Materiale.Unul ştie, altul ţine minte Oricare ar fi forma prin care se produce o interferenţă – fie ea între douăfrecvenţe fundamentale, fie între o frecvenţă fundamentală şi o structură, care se vareorganiza în urma procesului -, din ea va rezulta o entitate energetică având unnumăr precis de funcţii şi numai acelea. Putem spune că ia naştere o memoriefundamentală, pentru că entitatea „ştie” cu precizie cine este datorită nucleuluiinformaţional foarte precis. Orice intervenţie exterioară va determina o reorganizare astructurii informaţionale cu rezultate impuse de o Necesitate derivată în urma unuidezechilibru produs. În cazul acesta, entitatea energetică va proceda la o reorganizarea funcţiilor sale, pentru a determina ca nucleul de informaţii să devină mai precis şimai activ. Procesele continui de reorganizarea a unei Forme Materiale complexe sedatorează nevoii pe care Realitatea o impune entităţii de a-şi adapta nucleulinformaţional la o situaţie nou creată, nucleu care caută să menţină structura capabilăsă se reorganizeze mereu în urma semnalelor provenite din exteriorul ei. Iată de ce,fiecare Formă Materială este rezultatul unei conştiinţe a momentului, conştiinţă carefunţionează într-un spaţiu inefabil şi este deosebit de sensibilă la orice variaţieprodusă în Realitate. Nu există, în Univers, entitate materială care să nu ştie cu precizie cine este, şitocmai faptul că fiecare are conştiinţa momentului la nivel fundamental, nu estedeloc nevoie să „explice” acest lucru, să comunice în exterior, despre sine, informaţiicu scop analitic. Informaţiile conţinute de fiecare entitate materială au rolul de arealiza şi întreţine o stare oportunistă faţă de Realitate. Atunci când Realitatea o impune, prin atingere unor momente grave dedezechilibru, setul informaţional conţinut într-o entitate este transferat în întregime,

printr-un proces de reorganizare a structurii materiale care-l înglobează, iar funcţiilesale rămase neschimbate, vor intra într-o nouă strucutră, sau într-o strucutră ce s-areorganizat pentru a ajunge la un alt nivel de adaptare la condiţiile Realităţii. Pentru strucutra materială care se reorganizează sunt deosebit de importantetocmai funcţiile generate prin contribuţia setului informaţional al entităţii atrase, iaratracţia se produce în urma unei diferenţe de potenţial care impune, prin frecvenţeleemise, participarea unei anume entităţi informaţionale, şi numai a aceleia. Diferenţa de potenţial emite anume frecvenţe specifice care simpatizeazăprecis cu frecvenţa setului informaţional de care are nevoie în procesul dereorganizare. În fiecare clipă în Univers apare un moment nou, care declanşează unlanţ de procese de reorganizare a Formelor Materiale, care procese devin cauzele altormomente noi, ceea ce presupune că totul derivă dintr-o anume cauză creată cuprecizie de evoluţia relaţiei dintre Realitate şi Sinele său. Putem spune că în Univers nimic nu este întâmplător, şi că vechii înţelepţiorientali aveau dreptate când îşi îndemnau discipolii să caute a ajunge la detaşareacompletă faţă de influenţele exerioare ale momentului prezent născut din activitateasubiectivă a semenilor, pentru că astfel se perturbă legătura fundamentală cu regula cepune în mişcare Universul. Atunci când atingi conştiinţa momentului poţi să cunoşti cu adevăratmecanismul impus de Inefabil, pentru că devii egal stării fundamentale care îţi relevăNecesitatea, şi, ca atare, tot ceea ce va urma pentru eliminarea acesteia. Conştiinţa momentului impune înţeleptului să nu mai genereze alte Necesităţi,dacă doreşte să rămână în armonie cu mişcarea universală, de aceea, acesta va căutasă fie milostiv prin ne-milostenie, să caute originile şi să-şi oprească pornirilesubiective, tocmai pentru a atinge cauzele primordiale ale adevăratei Deveniri. „«Ne-milostenia» constă în înţelegerea clară a faptului că dând nu dăm în realitatea nimic,căci actul de a da implică faptul de a te lipsi de un lucru care era al tău. Or, înrealiltate, nu există nici «posesor», nici lucru posedat. Cel care dă nu este decât uncompus tranzitoriu de elemente pus în mişcare de acţiunea unor forţe deopotrivămomentane.”193193 Alexandra-David Neel, Op, cit., p.136

Fiecare Formă Materială trebuie să încerce să nu-şi uite starea, aceasta fiinduna dintre condiţiile fundamentale ale Devenirii. Nu este vorba despre a uita elementeale unei memorii personale, ci de a nu uita memoria Formei în sine, de a nu uitacondiţia fundamentală căreia i se datorează modul de a fi în Univers. A nu uita şi aţine minte nu este unul şi acelaşi lucru: a nu uita presupune suma de informaţiifundamentale care au dat naştere Formei Materiale ce eşti; a ţine minte presupunecontribuţia influenţelor provenite din informaţiile rezultate din propria ta acţiuneasupra Realităţii. Acţiunea ta, dar şi a celorlalţi indiviizi care alcătuiesc matricea căreia aparţii,ceea ce presupune acumularea unor date ce provin din fapte pe care le provoci,prezente, poate în defăşurare încă. A nu uita presupune a fi, a ţine minte presupunenevoia de a deveni. De cele mai multe ori aspiraţia de a deveni nu are nici o legătură cu ceea ceeşti, cu a fi, este o nevoie ce apare în procesul Dezmărginirii care are nevoie de toateabaterile ce pot inaugura o nouă Cale, şi deci, o nouă dimensiune a expansiunii. A şti presupune plenitudinea iniţială, înseamnă asumarea originii care excludeexplicaţia şi, deci, nevoia de a comunica cuiva condiţia ta. Atunci când ştii, eşti şi atât,nu apare deloc nevoia să-ţi motivezi existarea. Abia atunci când se produce procesulde pierdere a plenitudinii iniţiale devii istoric, şi supus sexualităţii, aică te transformiîntr-o entitate silită să comunice, deci să-şi piardă condiţia primordială. Mai mult, estesupusă procesului uitării, a pierderii legăturilor fundamentale cu originea, deci culocul cuvenit în Univers. Psihologia desparte condiţia umană în două categorii caredetermină evoluţia acesteia: „Teoria care distinge două etaje înclină să arate căîntregul comportament trece, în dezvoltarea sa, prin două stadii principale; stadiulcomportamentului instinctiv, denumit şi reflex necondiţionat – funcţie ereditară sauînnăscută a comportamentului, şi cel de al doilea stadiu – al reacţiilor dobândite prinproprie experienţă, sau stadiul reflexelor condiţionate, stadiul dresajului, dacă nereferim la animale.”194 Zestrea pe care o moşteneşti, care te defineşte ca entitatea acesta, şi numaiaceasta, are un scop fundamental: să-ţi definească unicitatea ca strucutură de funcţii194 L.S. Vâgotski, Op. cit., p.152.

cu rol precis în atingerea Dezmărginirii; iar tu vei exista în limitele aceastei structuri,rezultată dintr-o serie de funcţii fundamentale care te fac unic şi de neînlocuit. Legăturile ce întreţin temeinicia existenţei tale nu sunt cele cu Cosmosul, pecare-l poţi cunoaşte şi modela, ci cu Haosul, adică cu memoria virtuală, care-ţiimpune condiţia fiinţării, Iată de ce trebuie să rememorezi continuu condiţia originară:„Amintirea evenimentului priomordial joacă un rol considerabil. Să precizăm căaceastă Amintire era periodic reactualizată în rituri; evenimentul era deci retrăit,omul redevenea contemporan cu illud tempus mitic. «Reîntoarcerea în urmă» erachiar o prezenţă: reintegrarea plenitudinii iniţiale.”195 Ori toate stările rituale aveau –şi ar trebui să continue să aibă - un scop teribil de important: reatingerea capacităţi dea şti, şi nu de a ţine minte. Acţiunile tale, care îţi caracterizează în întregime perioada existenţei, perioadaperisabilităţii nu sunt de fel rupte din circuitul perpetuu al Deveniri, nu presupun oindividualizare, o izolare, aşa cum arogant presupunem noi, ci dimpotrivă, în toatăaceastă perioadă eşti nevoit să-ţi supui acţiunile împlinirii funcţiilor pentru care s-acreat combinaţia Sinelui tău. De fapt, omul modern ar trebui să se convingă că: începisă fii, abia când nu mai exişti. Rolul tău fundamental în toată acestă poveste este acela de a insolitaDevenirea, de a contura noi căi prin modul particular şi unic de interpretare ainformaţiilor care sunt în circulaţie în parcursul existenţei tale. Noi oamenii numimaceasta nevoia de originalitate, este o trăsătură care se manifestă în fiecare din noi, şicredem că ne este specifică. Nicidecum, ea este comună tuturor Formelor Materialeexistente în Univers, este, dacă vreţi, modalitatea prin care Universul tinde să nu-şifie, în nici o clipă, egal sieşi. Cred că este important să acodăm un strop mai multă atenţie acestei diferenţeîntre: a şti şi a ţine minte. În lumea contemporană s-a creat, şi se întreţine o confuziedeosebită, confuzie care, ca tot ceea ce se întâmplă în lumea Cosmică nu are o singurăşi anume cauză. Nimic din ceea ce devine materialitate în lumea Cosmosului nu este datoratunui singur fapt. Nimeni nu este el singur Făptuitorul, chiar dacă el singur a operat oanume acţiune, un anumit produs, o faptă oarecare, un gând. Totul este rodul195 Mircea Eliade, Op. cit., p.147.