Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

Metafizica semnului Vreau să atrag atenţia asupra faptului că în ceea ce urmează voi vorbi despresemnul purtător de emoţie, şi nu despre cel care informează. Semnul care informeazăare o traiectorie, pe care încetul cu încetul, începem s-o desluşim, găsind mărturii înevoluţia organizării Materiei, care în permanenţă tinde spre diversificarea Formelorsale Materiale. Biologii, dar şi profesionişti care şi-au dedicat cariera unor specii de animaleîn scopuri economice, descoperă faptul că acestea folosesc sisteme de semne pentru ase informa. Alunecând spre formele apropiate originilor, savanţii încep să perceapăsisteme de transmitere a informaţiei pe diverse căi: fizice, chimice, biologice etc.Există deci o evoluţie a semnului care a însoţit modul de organizare al Materiei,evoluţie necesară pentru asimilarea formelor inferior organizate în cele superiororganizate. Doar că, toate aceste semne şi sisteme de semne nu sunt purtătoare de emoţie,ele fac un transfer obiectiv, limitat, cu funcţii precise. Chiar şi atunci când formele auevoluat către semnele abstracte, cum sunt cele sonore, sau grafice, funcţiile lor sunttot informative, lipsite de emoţie. Să nu înţelegem din aceasta că, formele biologicedespre care vorbim nu sunt capabile de emoţii, dimpotrivă. Dar, emoţiile prin care trecacestea sunt generate de alt fel de relaţii cu Realitatea, şi nu sunt induse de semne, sausisteme de semne, produse de semenii lor, sau de către elementele de mediu. Procesul cunoaşterii este comun infinitei varietăţi a Formelor Materiale pe careMateria le-a produs. Mecanismul său, care presupune consumarea intimă a uneiemoţii, face ca rezultatul să fie unul singular şi irepetabil. Nu poţi să cunoşti de douăori un fapt şi nici nu poate fi creată de două ori aceeaşi emoţie. Cunoaşterea şi implicitemoţia sunt două procese extrem de volatile, prin care Inefabilul îşi jalonează drumulde la lipsa de formă, la formă, folosind ca instrumente Formele Materiale. Iată de ce, Realitatea are nevoie de o continuă perfecţionare a acestora ( aFormelor Materiale) pentru a întreţine o Expansiune tot mai nespecializată în Sineluisău. Dacă Materia ar ceda tendinţei de specializare pe care Formele sale Materiale oîncearcă, Expansiunea s-ar îngusta permanent, tinzând evident spre o anulare a sa. Formele Materiale, la nivel de variabilă, de individ, tind spre o specializareaccentuată, dar la nivel de matrice, această tendinţa este anulată şi înlocuită cu cea demodificare a Realităţii. Specializarea presupune încercarea de a obţine o adaptare

perfecţionată la condiţiile unui mediu al Realităţii, dar procesul în sine producecrearea unor noi momente care provoacă modificarea Realităţii, şi deci, Expansiuneatot mai ne-specializată în Sinele său. Acesta este motivul principal pentru care cunoaşterea şi implicit emoţia suntprocese individuale, intime şi irepetabile. Ele fac parte din zona impalpabilă amateriei, acolo unde se produc transferuri energetice responsabile de modificările pecare masa materiei le suferă şi din care se obţin noile Forme Materiale. Mulţimile de Forme Materiale, care formează o generaţie, o lume, un nivel alRealităţii nu pot fi, decât într-o proporţie foarte mică, conştinente de faptul că eleînsele sunt în fiece clipă structuri noi, adaptate, şi că asta se datorează acestui procesintim provocat de emoţie şi cunoaştere. Pentru a deveni conştient de schimbările carese produc permanent în strctura sa, şi care presupun existenţa ca pe un şir lung deindivizi noi ce înlocuiesc vechii indivizi, aşa cum şarpele îşi înlocuieşte pielea moartă,trebuie să acorzi o atenţie oarecum obiectivă părţii impalpabile, spirituale, energeticea existenţei tale. Aceasta zonă a existenţei este inimitabilă, este unică şi irepetabilă, ca atare nupoate fi asemuită cu a altui individ, doar că, din nefericire, orbiţi de tendinţele comunepe care matricea tinde să le impună individului, ne deprindem să nu luăm seama laevoluţia acestei părţi a fiinţei noastre. Categoriile de Forme Materiale de până la om sunt lipsite de posibilitateatransmiterii emoţiei printr-o cale oarecare, şi, datorită acestui fapt, cunoaşterea încazul lor este o problemă strict individuală, de cele mai multe ori neconştientizată. În sine, procesul cunoaşterii este în cea mai mare proporţie neconştientizat.Odată cu consumarea emoţiei, modificările structurale s-au declanşat, iar adaptarea laRealitate – ceea ce este în sine procesul cunoaşterii - se produce, cu sau fărăparticiparea con-ştiinţei. Este adevărat însă, că efectul cunoaşterii este cu mult maiprofund şi mai adaptat, atunci când con-ştiinţa este activă, lucidă şi însoţeşteconsumarea emoţiei. „S-ar putea spune că, după Upanişade, gândirea religioasăindiană identifică eliberarea cu o «trezire» sau cu o luare la cunoştinţă a unei situaţiicare există de la început, dar pe care omul nu ajungea să o realizeze. Neştiinţa – careeste, în fond, o ignorare de sine – poate fi asemuită cu o «uitare» a Sinelui veritabil(ātman, purusa). Gnosa ( jnāna, vidyā ), suprimând ignoranţa şi sfâşiind vălul māyā,deschide calea eliberării: adevărata «ştiinţă» echivalează cu o «trezire».224224

Aceasta, putem spune, ar fi funcţia profundă, intimă către care tinde oricarereligie, funcţie cu care se poate deschide şi defini o cale spre mistica existenţei şi carese opune cu vehemenţă oricărei tendinţe de instituţionalizare. Orice religie neagăinsituţia religioasă pentru că ea (religia) tinde doar spre „trezirile” individuale, ceeace exclude ritualul colectiv şi presupune ritualul individual, intim, secret. Religia, ca manifestare filosofică a relaţiei existenţă-mistica acesteiapresupune relaţia lucidă a individului cu cunoaşterea sinelui său în formele saleimpalpabile. Ca instituţie, în schimb, presupune un instrument de manipulare, maimult sau mai puţin agresiv. Nici un Profet, sau Mesia, care a ajuns la o relaţie tainică şi profundă cumistica existenţei, nu a dorit să promoveze filosofia sa religioasă ca pe o instituţie, cica pe o formă a lucidităţii. Instituţia a fost întotdeauna creată de un apostol, mânatfiind de forţele unor funcţii sociale; fie conştient, fie inconştient. Atunci când s-a produs o legătură între semn şi emoţie, evoluţia FormeiMateriale care a creat-o s-a modificat substanţial, pentru că a dat naştere unui procescare conţine, în proporţii diferite, cele trei stări ale Devenirii: Inefabilul, Subtilul şiSublimul. Procesul acesta a fost denumit simplu şi misterios: mistică, şi este cel care neguvernează trecerea prin această stare de formă compusă din agregate, perisabilă şisupusă oricând descompunerii. Doar atunci când semnul a fost investit cu emoţie, s-a născut posibilitateacomunicării, deoarece: semnul care emoţionează, sau semnul purtător al emoţieiare capacitatea de a provoca accederea mai multor indivizi la mistica unei experienţeconsumate, ceea ce produce procese importante consumate dincolo de pragulinformării. Desigur, proporţiile accederii nu sunt aceleaşi, ele păstrează coeficientul deindividualitate şi intimitate generat de scopul pentru care este alcătuită structura, dar aapărut posibilitatea producerii emoţiei şi pe alte căi decât cele de dinaintea naşteriisemnului, adică dintr-o relaţie nemijlocită a individului cu momente ale Realităţii. Nu este de loc important accesul la o experienţă anume, ci la mistica acesteia,pentru că doar în felul acesta se poate provoca un transfer emoţional, datorită căruiase poate declanşa procesul cunoaşterii. Nu trebuie, de altfel, să gândim mistica în Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, p. 50.

sensul definiţiei ei de dicţionar, ci ca pe un teritoriu care conţine, în diferite proporţii,cele trei dimensiuni importante ale transferului de energie: inefabilul, subtilul şisublimul. Procesul de creare a emoţiei, şi implicit al cunoaşterii, se poate provoca astfelcu ajutorul acestui semn investit, ceea ce înseamnă că individul nu mai consumă unmoment produs de Realitate, ci miezul misticii unei experienţe oarecare, mistică lacare are acces datorită semnului şi al cărei efect se poate propaga doar într-o relaţiedirectă, implicită între individ şi semnul purtător de emoţie, dar care defineşte unteritoriu comun, accesibil mai multor indivizi. Un lucru deosebit îl constituie faptul că mizul misticii, conţinutul acesteia nueste identic pentru fiecare dintre aceia care au acces la ea. Totul depinde de diferenţade potenţial pe care fiecare individ este în stare s-o genereze. Structura lui se organizează în legătură directă cu diferenţa de potenţial pe careizbuteşte s-o genereze, ceea ce ne împinge să afirmăm că mistica revelată de un semnnu există în sine, ci este provocată de diferenţa de potenţial pe care semnul o induce. Legătura aceasta este foarte subtilă, mereu unică şi profund intimă, ceea ceface ca mecanismul ei să nu poată fi multiplicat spre studiere, spre definire. Cu altecuvinte nu poate genera modele şi de aceea rămâne un spirit adânc al Devenirii menitsă protejeze unicitatea expresiei, a formei prin care se poate obţine o altă expresie aExpansiunii Materiei în Sinele său. Această relaţie: Individ-Semn-Mistica Semnului este necomunicabilă; ceeace putem noi comunica despre ea este rezulatul prefacerilor din propria noastrăstrucutră, prefaceri datorate reorganizării produse de emoţie şi care ne fac să accedemla un nou nivel al cunoaşterii. Întotdeauna ne-a plăcut să definim cunoaşterea ca pe un stadiu nou, revelatoriual existenţei, un stadiu spectaculos care atinge praguri fără precedent, ceea ce este cutotul fals. Cunoşaterea este un proces extrem de subtil şi se produce neîncetat,remodelându-ne în fiecare moment, dând o nouă formă structurii noastre şi menţinândrelaţia entitate-Realitate mereu activă, pentru că Realitatea este un stadiu de fiecareclipă al Materiei. Iată de ce putem fără teamă să afirmăm că: Materia este unică şiunitară în expresiile sale infinite, că nimic din ceea ce se întâmplă în Realitate nupoate rămâne fără consecinţe în conţinutul fiecăreia dintre Formele Materiei, şică fiecare moment al Realităţi este generat de tendinţele oportuniste aleFormelor Materiale.

Datorită acestui mod de a fi al Materiei, cunoaşterea nu poate fi comunicată,pentru că este expresia Misticii însăşi, în schimb produsul cunoaşterii – noul stadiual structurii, obţinut prin re-organizare - devine substanţa comunicării şi există într-omistică fertilă capabilă să genereaze forme de comunicare. Dacă până la om, cunoaşterea se produce prin experienţe directe, princontactul nemijlocit al individului cu un anume moment al Realităţii, ceea cepresupune o implicare necondiţionată, odată cu naşterea semnului purtător de emoţieapare posibilitatea de a opta pentru o atitudine anume faţă de provocarea Realităţii,atitudine care presupune implicarea, dar foarte bine şi neimplicarea individului, ceeace la celelalte Forme Materiale nu este posibil. Această relaţie va da naştere încetul cuîncetul Informării – ca o structură de relaţii între o entitate şi consecinţele efectelorRealităţii, adică a mecanismului de funcţionare a elementelor de mediu - a căreievoluţie ne dă nouă acum atâta bătaie de cap.Naşterea semnului Într-o proporţie foarte mare, literatura care se referă la existenţa omului arhaic,vorbeşte despre acesta ca despre o fiinţă care bântuie prin mediul său terifiat,îngrozit, urmărit de fantome al cărui rost nu-l înţelege şi care sunt degajate defenomenele ce se consumă în jurul său. Manifestările biologice, meteorologice,terestre, cosmice, etc. sunt toate, în viziunea acestor autori, motive pentru ca omularhaic să fie mereu cu frica în sân. Culminând cu discursul lui Wilhelm Worringer din Abstracţie şi intropatie,omul arhaic pare o fiinţă demnă de toată mila ce ar trebui protejată ca şi speciile pecale de dispariţie. Dar, dacă stai strâmb şi te gândeşti drept, să spui despre omul arhaic că eradominat de teamă este cam acelaşi lucru cu a spune că peştele se prăpădeşte la gândulcă s-ar putea înneca. De fapt, el este în elementul său, în mediul său, despre care a primit pe liniegenetică toate informaţiile esenţiale. Relaţia dintre omul arhaic şi mediul în caretrăieşte este cât se poate de firească. Mai mult, legăturile acestea sunt deosebit deputernice, şi datorită acestui fapt, extragerea omului arhaic din mediul său ar însemna,pentru acesta, o traumă deosebit de puternică. Abia atunci, omul ar fi străbătut de

spaime, de angoase, de nelinişti frustrante, iar existenţa sa s-ar transforma într-oteribilă luptă pentru adaptare, dominată de dorinţa puternică de a reveni în mediulfamiliar, acolo unde toate elementele sunt în strânsă legătură cu capacităţile sale deinformare şi unde poate parcurge calea cunoaşterii. Eu cred că altele sunt problemele omului arhaic, şi nu teama de fenomenelecare-l înconjoară, în mijlocul cărora se naşte şi pe care, cel puţin pe unele dintre ele, lefoloseşte ingenios, sau se sprijină de ele pentru a-şi crea condiţii spre împlinireatendinţelor sale oportuniste. Ca şi noi, cei de astăzi, omul arhaic este dominat de preocupări legate deexistenţa cotidiană: hrană, adăpost, stabilitate, confort, procreaţie etc. Eforturile salese concentrează pe lucruri simple, care formează baza existenţei, este departe desălbatica şi complicata mentalitate a administrării sociale. Micul grup care formeazăcomunitatea sa îşi împarte funcţiille după capacităţile indivizilor, fiecare dintre eitrebuind să fie util după abilităţile sale, iar aceste condiţii desenează şi ierarhiagrupului. Calităţile moştenite genetic şi educate, mai ales în contactul nemijlocit cucondiţiile mediului, sunt cele care stabilesc ierarhia în grup. Dominaţia celui mai oportunist dintre membrii este acceptată firesc şi dureazăatâta vreme cât acesta dovedeşte forţa de a rămâne capabil să gestioneze relaţia cucondiţiile de mediu. Dacă un altul se dovedeşete mai abil, mai inventiv, mai folositorgrupului, ierarhia se schimbă cu uşurinţă. Viaţa omului arhaic este formată, mai ales,din activităţi ce privesc hrana şi reproducerea, toate celelalte apar doar impuse de odorinţă; fie favorurile unei femei, fie un anumit fel de hrană mai rar şi mai deosebit,fie tentaţia de a prelua o poziţie apropiată de vârful piramidei comunităţii. Omul arhaic se naşte într-un mediu anume care îi este familiar în primul rândprin informaţiile transmise genetic, elementele acestuia fac parte din zestrea sa decunoştinţe şi le acceptă ca atare, le foloseşte pentru a-şi putea orienta existenţa, pentrua trasa limite ale posibilului, sau interzisului. De aici şi până la spaime este un drumlung. Desigur, pentru un spirit urban, protejat de reguli ferm definite, de protocoaleadministrative şi sociale, viaţa într-o pădure, într-o câmpie sălbatică, în sânul unormunţi prăpăstioşi constituie subiecte de spaime, la gândul primejdiilor necunoscute.Pentru omul arhaic însă acesta este mediul care-l protejează, al cărui reguli îi suntfamiliare şi generator de spaime ar fi să fie adus într-un mediu urban unde regulile îisunt cu desăvârşire necunoscute.

E greu de crezut că ceea ce s-a întâmplat cu evoluţia spirituală a omului arhaica fost generată de spaime în faţa fenomenelor naturale şi de mediu. Altceva trebuie săfi fost motorul acestei evoluţii. Putem vorbi, în schimb, despre suferinţă, suferinţa care vine din desele crizede resurse, şi de năzuinţa omului arhaic de a căuta s-o evite. Nevoit să trăiască dinresurse pe care nu le produce, ci doar le foloseşte, omul arhaic este profund dependentde ceea ce natura îi oferă, dar mai ales de ciclul şi traseul acestora. Putem vorbi despresuferinţa crizei, o suferinţă care a generat o sumă întreagă de manifestări, uneledintre ele deosebit de crude, mai ales pentru mentalitatea societăţii zilelor noastre.Această suferinţă, de multe ori profundă, îşi manifestă prezenţa continuu, făcea partedin existenţa omului arhaic, aşa cum face parte şi astăzi din existenţa noastră, doar căîntr-o altfel de expresie, într-o altfel de stare, cu rezultate mult mai difuze, mai subtile.Suferinţa provocată de lipsa de resurse nu ne-a părăsit, ea este instalată teminic încodul nostru genetic şi ne domină existenţa, majoritatea gesturilor dintr-o existenţăeste guvernată de nevoia de resurse, care să evite suferinţa crizei. În primele faze ale existenţei omului ca specie, modul de exploatare aresurselor nu se deosebea substanţial de a celorlalte Forme Materiale; se căuta unteritoriu care oferea resurse de hrană cât mai variate posibil şi acestea erau folosite decătre grup. Atunci când se epuizau, grupul se deplasa spre un alt teritoriu şi jocul serepeta de câte ori era nevoie. Din nefericire, momentele în care trebuiau schimbateteritoriile, reprezentau mai de fiecare dată o criză care făcea ca grupul să sufere; săcadă pradă bolilor grave datorită lipsei de hrană, să facă faţă cu greu înfruntărilor cualţi competitori etc. Dacă urmărim marile migraţii ale ierbivorelor în savana africană,vom avea o anume imagine despre ceea ce se petrecea în acele timpuri. Am subliniat expresia suferinţa crizei, pentru că un astfel de moment a produs,după părerea mea, evenimentul care a dus la naşterea semnului purtător de emoţie,şi la schimbarea radicală a destinului istoric al omului. Putem spune chiar că:suferinţa a devenit un mecanism fundamental al existenţei, mecanism careguvernează subtil multe dintre gesturile pe care le facem în parcursul vieţii. „Celepatru «Adevăruri nobile» conţin miezul învăţăturii sale ( Este vorba despre Buddhan.n.). El le-a predicat în prima sa cuvântare de la Benares, la scurt timp după Trezire,în faţa celor cinci vechi însoţitori ai săi (§ 149). Primul adevăr priveşte suferinţa saudurerea (pāli: dukkha ). Pentru Buddha, ca şi pentru majoritatea gânditorilor şi

religioşilor indieni de după Upanişade, totul este suferinţă. Într-adevăr, «naştereaeste durere, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă. Afi unit cu ceea ce nu-ţi place înseamnă suferinţă. A fi despărţit de ceea ce-ţi place[...], a nu poseda ceea ce doreşti înseamnă suferinţă. Pe scurt orice atingere cu(oricare din) cele cinci skandha implică suferinţă.» (Majjhima, I, 141). Precizăm căcă termenul dukkha, de obicei tradus prin «durere» sau «suferinţă», are un sens multmai larg.”225 Pentru a ajunge la un asemenea rafinament al analizei unei stări prin careomului îi este dat să treacă, este obligatoriu ca aceasta să fi dominat şi să continue sădomine existenţa umană. Este obligatoriu ca ea să impună momente ce trebuiesctraversate şi care produc rupturi grave cu condiţiile unei obişnuinţe practicate pentru apermite instalarea confortului, a stării de bine, a beatitudinii cotidiene. Suferinţa sepoate ivi din orice, doar că momentele de criză grave impun, atât căutarea unor soluţiiradicale, cât şi momente de bucurie intensă, neegalabilă, atunci când aceasta a fostînlăturată. Momentele acestea de intensă bucurie, dau naştere unor gesturi care cautăsă marcheze, să rezume încetarea crizei. Pentru a înţelege mai exact modul în care au curs, „istoriceşte vorbind”,evenimentele care s-au finalizat cu naşterea semnului purtător de emoţie, trebuie sămai remarcăm un fapt important. Observaţiile făcute de către diferite categorii de savanţi au revelat faptul cămulte dintre animale, de la insecte până la primate folosesc unelte în activitatea lor deproducere a hranei. Am spus producere şi nu găsire, pentru că folosirea unei unelteînseamnă deja un proces de producţie care depăşeşte simplul act de găsire, dedescoperire, de folosire a unei resurse. Utilizarea uneltei implică un proces deobţinere, ceea ce presupune un lanţ de gesturi efectuate într-o anumită ordine şi careau un scop precis: obţinerea hranei. Furnicile, albinele, păianjenii, corbii, papagalii,vidrele, castorii, cimpanzeii, gorilele, dar şi alte animale ce nu-mi vin acum în minte,folosesc unelte pentru obţinerea hranei. Mai mult, cimpanzeii şi gorilele selectează şi prelucrează obiecte din mediu,pentru a le transforma în unelte. Iată că o altă pre-judecată, şi anume aceea că omul225 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. II., p. 93.

se desparte de celelalte categorii de veţuitoare pentru că foloseşte unelte în activitateasa, s-a dovedit a nu fi decât rezultatul unei informaţii incorecte. Obţinerea unor unelte, de care omul se ajută în procurarea hranei, a rezultatprin selecţia informaţiilor degajate în lanţul evoluţiei şi stocate în strucutra ADN, înurma unei lipse cauzată de condiţiile de mediu. Procesul de perfecţionare ainformaţiei acesteia specializate s-a supus şi el, ca toate celalte etape ale evoluţiei,unor perioade de recesiune, când, transformându-se într-un atavism, a aşteptat nişafavorabilă pentru a se reactiva în condiţii specifice. În concluzie putem spune liniştiţică apariţia uneltei, în sine, nu a însemnat de loc o revoluţie care l-a detaşat pe om dinlanţul evolutiv, ci doar întrunirea unor condiţii ca actul de confecţionare şi folosire aunei unelte să redevină funcţie a unei Forme Materiale. Desigur, Materia a căutat şi caută în permanenţă modalităţi de a lărgi spectrulExpansiunii în Sinele său, şi pentru aceasta, fiecare revenire a unei funcţii presupuneo calitate superioară a acesteia. Trebuie neapărat să aruncăm o privire asupra modului în care un obiect dinmediu se transformă în unealtă. Pentru demonstraţia pe care intenţionez s-o fac, celemai spectaculoase şi mai edificatoare acţiuni de transformare a unui obiect în unealtăsunt cele ale corbilor şi ale maimuţelor. Un corb localizează sub scoarţa unui copac putred o larvă, la care nu poateajunge cu ciocul. Atunci, inteligenta pasăre alege o crenguţă potrivită, ca elasticitate şirezistenţă, şi o strecoară prin galeriile copacului putrezit, o înfige în larvă, izbutindastfel s-o trăgă în afară. Pentru corb, crenguţa este o unealtă-armă, pentru că are atâtfuncţia de unealtă: instrument cu care izbuteşte să ajungă la insectă; cît şi de armă,pentru că vârful ascuţit al crenguţei străpunge insecta şi o răpune. Maimuţelor le place la nebunie să mănânce furnici, dar este deosebit de greusă pătrunzi în furnicar şi să prinzi insectele. Pentru a-şi satisface pofta, un cimpanzeualege o crenguţă potrivită, o prelucrează desfrunzind-o şi transformând-o într-overgea elastică, apoi o introduce în galeriile muşuroiului, unde va fi atacată defurnicile furioase, ce se vor prinde în lemnul crud. Cimpanzeul trage afară unealta şi o linge, culegând astfel un număr oarecarede insecte. Spre deosebire de corb, la maimuţă procesul de transformare a unui obiectîn unealtă este mai elaborat şi mai laborios, necesitând mai multe etape de prelucrare. Am ales doar aceste două exemple, cu toate că ele sunt mult mai multe şi maivariate. Le-am ales pentru că între ele există câteva elemente comune şi evidente. Cel

mai important element comun este că şi corbul, ca şi maimuţa, aleg un obiect dinmediu – crenguţa – o folosesc, apoi o abandonează. Data viitoare procesul se varepeta cu altă crenguţă. Nici una dintre vieţuitoare nu este preocupată să păstreze unealta. Defiecare dată ea va căuta între elementele de mediu un nou obiect pe care să-ltransforme în unealtă. Faptul acesta este comun tuturor categoriilor de FormeMateriale care folosesc unelte în activitatea de obţinere a hranei. Am văzut, undeva mai sus, că albinele folosesc sisteme de semne pentru a seinforma despre starea resurselor de hrană aflate dispuse în teritoriu. Acum vedem căexistă categorii de vieţuitoare care folosesc unelte pentru a obţine hrana. Am putea trage concluzia că o întreagă literatură care vorbeşte despremomentele de cotitură din evoluţia omului, nu este decât o înşiruire de falsuri, deaberante fabulaţii despre modul cum s-a produs evoluţia materiei vii. Lucru care este şi nu este adevărat. Este adevărat pentru că, într-adevăr nu semnul în sine, sau unealta a însemnatdesprinderea omului din comportamentul celorlalte Forme Materiale, care, la rândullor reprezintă fiecare o desprindere, o particulatizare, o specializare în lanţul evolutiv. Nu este adevărat, pentru că există o legătură directă şi importantă întrestructura de semne care informa despre un anume fapt şi nivelul informaţiilor aflate încirculaţie. Pe măsură ce informaţiile relevă aspecte, particularităţi, fapte, se poate creao imagine mai completă a unei lumii aflată permanent în evoluţie. Imaginea cea maicompletă a acestei stări de fapt este reprezentată de oricare din aporiile lui Zenon,pentru că paradoxurile filosofului ne arată că evoluţia face imposibilă suprapunereaexactă a două nivele din strucutra Realităţii, tocmai datorită acesteia. A evoluţieiadică. Şi din nou afirm că, manipularea informaţiilor, punerea lor în sisteme,eşafodarea de structuri ideatice nu înseamnă sub nici un chip cunoaştere. Faptul că potsă manipulez informaţii, nu mă îndreptăţeşte să spun decât că am fost în stare săasimilez un anume protocol, să ţin minte o anumită ordine în desfăşurarea unoracţiuni, să manipulez mai ingenios, sau nu, un număr de funcţii, nu şi că am izbutit săcreez o legătură cu mistica ce face să funcţioneze sistemul în sine. Cu alte cuvinte, nu am avut acces la Inefabilul care alimentează mecanismulde funcţionare al acelui sistem; ori pentru cunoaştere cel mai important lucru estelegătura subtilă cu mistica ce provoacă declanşarea reorganizării Formei Materiale

prin emoţie, şi care devine la rândul său capabilă să degaje emoţii modelatoare. Defapt, acestei legături între diferitele forme mistice i se datorează capacitatea FormeiMateriale de a produce emoţii care să-i reorganizeze continuu strucutra. Importanteste, însă, că emoţiile rămân până la un anumit moment ale evoluţiei, intime, nu pot fitransmise, nu pot da naştere unei relaţii de comunicare, ele iniţiază un procesparticular, individual de reorganizare, provocând cunoaştere doar pentru individul încare se consumă. Şi din nou trebuie să subliniiez că atunci când folosesc noţiunea demistic, sub nici un chip nu mă gândesc la conţinutul său religios. Ţin să fac iarăşiaceastă precizare cunoscând plăcerea cu care oamenii se întorc la locurile comune ce-şi dovedesc comoditatea. Acest mod de manifestare al emoţiei rămâne o formă de bază, efectele salesunt în continuare cele care întreţin specificul unic al cunoaşterii, individualizat pentrufiecare Formă Materială, dar, odată cu naşterea semnului purtător de emoţie se creazăposibilitatea transmiterii, comunicării anumitor straturi ale emoţiei. Pentru că, oemoţie nu poate fi transmisă nicidecum în totalitatea sa - mai ales pentru că o bunăparte se consumă deja în procesul de reorganizare a strucutrii -, ci doar într-o anumităproporţie, definitiv dependentă de diferenţa de potenţial creată într-un receptor. Doar anumite straturi ale ei pot fi transformate într-un conţinut comunicant;aceste straturi definesc legătura indisolubilă dintre cunoaştere şi evoluţie. Straturilecomunicante ale emoţiei se modifică, se îmbogăţesc, se diversifică proporţional cumodul în care cunoaşterea tinde spre lipsa de scop. În urma traversării unei stăriemoţionale, în receptor are loc un proces de reorganizare, mai redus, sau mai amplu,reorganizare care produce un efect de iluminare, de relevare, şi pe care îl numimîndeobşte cunoaştere. Niciodată, nimeni în lumea asta nu poate să definească cuprecizie cum ştie, ci doar să conştientizeze că ştie. Spre deosebire de informaţie, care este cu totul incapabilă să producă o relaţiede comunicare, emoţia transferă în receptor un anume strat producător al cunoaşteri.Dacă informaţia este incapabilă să iniţieze un proces de cunoaştere, emoţia este însăşiconţinutul cunoaşterii, acel factor care provoacă reorganizarea strucutrii în vedereaadaptării la condiţiile Realităţii. Procesul de reorganizare al strucutrii produce înForma Materială o reacţie specifică de adaptare, de armonizare, de modelare, dar, înacelaşi timp şi de negare a Realităţii. Individualitatea, unicitatea Formei Materiale va crea un specific nerepetabil alconţinutului cunoaşterii, deci şi emoţia produsă va fi pe măsură. Nu trebuie să ne

încăpăţânăm a crede că aceste procese sunt revoluţionare, spectacloase. Ele suntdeosebit de subtile, pentru că evoluţia Materiei se bazează tocmai pe adaptări subtile,insesisabile, care să permită asimilarea, armonizarea noilor condiţii ale Realităţii.Materia nu evoluează în salturi, şi nici în porţiuni izolate, ci într-un flux constant,permanent, continuu, permiţând astfel multiplicarea momentelor producătoare de noicăi ale Expansiunii în Sinele său. Materia evoluează constant în totalitatea sa, oriceefect de reorganizare se propagă în întregul materiei, fiecare structură a sa fiindarmonizată Nevoii generale. Iastă de ce trebuie să existe această diferenţă uriaşă între Infomare şiComunicare. Pentru Materie, Informarea este indiferentă, este un atribut al uneicategorii de Forme Materiale, al unei matrici, pentru că are un conţinut limitat, precis,conţinut care defineşte un scop oportunist. Cunoaşterea, în schimb, este un proces nelimitat, care domină toatecategoriile de Forme Materiale, ea tinde mereu către Lipsa de Scop, facilitândExpansiunea şi, implicit, Dezmărginirea. Cunoaşterea este o calitate esenţială şifundamentală a Materiei, şi fiecare moment al său străbate toate categoriile de FormeMateriale, reorganizând continuu Sinele acesteia. Emoţia este vehicolul prin careCunoaşterea poate genera vibraţiile capabile de a contamina toate categoriile deForme Materiale. Tot emoţiei i se datorează faptul că există o coerenţă a reorganizăriiSinelui Materiei, coerenţă din care Dezmărginirea să-şi alimenteze constant Lipsa deScop. Toate acestea mă fac să cred că: modul în care au evoluat categoriile de FormeMateriale a tins, nu neapărat ca o ţintă precis definită, ci mai degrabă ca o nevoie,către naşterea unei anumite categorii care să producă semnul purtăror de emoţie, înfelul acesta obţinându-se o nouă calitate a cunoaşterii, o nouă formă de transmitere aacesteia. Afirm că, nu a tins ca spre o ţintă precis definită, pentru că orice tendinţă înevoluţia Materiei nu este concret şi particular precizată. Ea se obţine prin joculselectării informaţiilor importante care pot rezista mai multor condiţii generate dejocul Realităţii. Confruntarea dintre Realitate şi tendinţele oportuniste ale categoriilorde Forme Materiale este cea care facilitează definirea. În evoluţia Materiei cătreSinele său, nimic nu este categoric, ci totul este presupus. Dacă nu era omul, o altă categorie ar fi fost aceea care ar fi dat naştereacestui semn. Se pare că noi suntem prima verigă dintr-un lanţ care va avea un destin

pe care nu-l putem prevedea, o evoluţie care să producă momente de expansiunespecifică către zone inexistente încă ale Sinelui Materiei. Practic, vorbim despre Haosul care se transformă în Cosmos, ce la rândul său,face loc Haosului. Pentru ca acest proces să fie posibil, Inefabilul este obligat săcreeze continuu condiţiile pentru existenţa Lipsei de Scop şi a Lipsei de Formă. Dinaceste calităţi ale Materiei, Formele Materiale îşi extrag categoriile de cunoaştere şirămân capabile de evoluţie. Dacă Materia ar fi dominată de un Scop şi de o Formă,procesul evolutiv al cunoaşterii s-ar opri, pentru că un scop definit nu poate ficunoscut, el fiind însăşi cunoaşterea, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Formă.Putem cunoaşte ceva ce nu există, dar care tinde să devină Formă, şi putem cunoaşteacel ceva în măsura în care el devine; odată devenit Formă, cunoaşterea încetează şilasă loc informării. Să ne întoarcem la naşterea semnului purtător de emoţie, despre care totpomenesc de o vreme. Să vorbim despre el căci, după părerea mea, a produs odesprindere a destinului omului depărtându-l tot mai mult de celelalte categorii deForme Materiale, şi determinând conflictul în care se găseşte acum. Nu cred nicidecum că resursele limitate, înmulţirea speciei, spaţiul insuficientsunt problemele de fond ale conflictului pe care omul îl are cu celelalte categorii deForme Materiale din Cosmosul său. Ci faptul că desprinderea modului de existenţă aomului de celelalte categorii, a creat o falie ce se adânceşte tot mai mult. Şi totul a pornit de la un semn purtător de emoţie! Vorbeam mai sus de momentele de criză, de evoluţia către acestea, dediferenţele dintre condiţia normalităţii şi aceea a crizei, momente prin care omularhaic era nevoit să treacă şi pe care Epopeea lui Gilgameş le descrie plastic şiingenios: „Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă: Nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul, O uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul, Un palat ce-şi striveşte războinicii ce-l apără, un elefant ce-şi smulge învelişul, eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce, burduful care se varsă peste omul ce-l poartă, calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră, berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană,

încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă!”226 Diferenţa dintre momentele de normalitate, sau de bunăstare şi cele în carecondiţile de mediu deveneau potrivnice, creau tragedii cu manifestări imprevizibile,cu suferinţe adânci, ceea ce grăbea preocuparea omului arhaic de a găsi mijloaceleprin care ar putea evita astfel de episoade. Această preocupare a evoluat şi ea, odatăcu societatea omenească, dar a rămas o dominanta care dictează multe dintre gesturilefăcute într-o viaţă. Este şi firesc, dacă ne gândim că totul se raportează la instinctelede conservare ale individului şi ale speciei. Majoritatea suferinţelor – cele care vor da naştere şi celor mai felurite ritualuride jertfă, în ceremoniile religioase - erau legate direct de resursele de hrană. Epuizareabruscă a acestora, sau negăsirea în timp util a altora dădeau naştere unor crize care, cucât erau mai profunde, cu atât erau mai sfâşietoare, iar sfârşitul lor aducea obucurie, o emoţie necondiţionată, cu manifestări dintre cele mai energice. Aşa se face că într-un moment dat, într-o astfel de criză adâncă un omfoloseşte o unealtă/armă şi obţine un rezultat spectaculos, neaşteptat. Cel mai probabileste vorba despre o armă: o bucată de lemn, o bâtă, sau o piatră cu care omul vâneazăun animal, sau obţine o sursă de hrană îndestulătoare, care pune capăt crizei şi scoatecomunitatea sa dintr-o suferinţă profundă. De dragul demonstraţiei să rămânem la această bâtă, cu care omul arhaic avânat un animal, să spunem, pe care în mod obişnuit nu l-ar fi putut răpune.Manifestarea exuberanţei, a bucuriei profunde s-a răsfrânt asupra unealtei/armă, adicăa obiectului pe care l-a cules dintre altele din mediul său, dar cu ajutorul căruia aobţinut un rezultat cu totul neaşteptat şi salvator. Într-un astfel de moment, omulnostru încearcă să marcheze bucuria sa pecetluind legătura directă cu unealta/armă cei-a înlesnit reuşita. Practica obişnuită de până atunci ar cere ca, după utilizare, omul să arunceunealta/armă, fără să se preocupe de soarta ei, dar de data aceasta, omul ţine să-şimanifeste recunoştinţa faţă de ajutorul neaşteptat şi scrijeleşte un semn cu care odeosebeşte de celelalte şi o încarcă cu un nivel din emoţia sa. Forma semnului este cu totul lipsită de importanţă, dar putem presupune căacesta a fost extrem de simplu, o srijelitură în carnea lemnului sau a pietrei, o linie pur226 Epopeea lui Ghilgameş, traducere de Virginia Ştefănescu şi Al. Dima, Bucureşti, Editurapentru Literatură Universală, 1966. p. 92

şi simplu. Oricum, forma semnului nu are nici o importanţă, ci doar conţinutulcomunicant, conţinut care va influenţa evoluţia ulterioară a existenţei întregii specii. Nivelul de emoţie conţinut de semn este deosebit de puternic, atât pentru celcare îl face cât şi pentru cei care sunt martori la acest act. Semnul transformă unelta/armă, îi schimbă destinul şi o extrage din mulţimeade obiecte ordinare dintre care a fost aleasă, pentru că nu va mai fi aruncată dupăfolosire, ci păstrată. Mai mult, emoţia transferată obiectului crează două poziţii faţă deacesta; pe de o parte legătura emoţională creată între erou şi obiect, şi ilustrată desemn, iar pe de altă partea emoţia pe care semnul o transmite martorilor. Chiar dacă sunt complementare, sau tocmai de aceea, poziţiile celor douăcategorii de participanţi sunt esenţialmente diferite. Cel care a scrijelit semnul, mânat de elenul emoţiei a dorit să transformeobiectul utilizat într-o marcă a trăirilor sale, ceilalţi percep semnul ca pe o investiturăce extrage obiectul din cotidian şi-l transformă într-un panaceu. Datorită lui, operaţiunile de procurare a hranei vor fi de acum încoloîncununate de succes, cu siguranţă mai lesnicioase. Semnul este cel care declanşeazăîn membrii grupului trăiri emoţionale puternice, fortificatoare, legate de speranţa căacest semn va îndepărta momentele de suferinţă datorate lipsei de hrană. Pentru noi,generaţiile de astăzi, care am parcurs un traseu lung în istoria evolutivă a semnului,conţinutul emoţional al acestui prim semn nu mai poate genera nici pe departe oasemenea intensitate emoţională. Şi, în general, nu mai putem vorbi despre un atarenivel al intensităţii emoţionale, pentru că avem de-a face cu o continnuă tendinţă spresubtilitate în dauna intensităţii. Srijelirea acestui prim semn devine mijloc de transmitere a unui conţinutemoţional, şi prima treaptă al unui nou mecanism al cunoaşterii. Dacă până la semn,cunoaşterea era declanşată doar de relaţia nemijlocită dintre subiect şi evenimentuldin Realitate, odată cu apariţia semnului purtător de emoţie, ea începe să fie produsăşi prin intermediul acestuia, datorită capacităţii lui de a da naştere acestei stări fertil-creative: emoţia. Mai mult decât atât, planul mistic al evenimentului devine mai complex şi îşilărgeşte treptat formele de expresie, ca şi aria de acţiune. Dacă până la pariţia semnului, mistica evenimentului era asimilată doar decătre subiectul care o consuma; odată cu apariţia semnului, fragmente, paliere,

segmente din misitica evenimentului se vor împrăştia, purtate de semn, către alţisubiecţi. Emoţia devine un vector purtător de valori mistice şi diversifică, în felul acestamodalităţile prin care Inefabilul se manifestă în existenţa omului. Planul mistic, şiodată cu el şi cel al cunoaşterii nu mai este strict legat de producerea unui eveniment.Acesta, evenimentul, rămâne doar un moment ce a declanşat un proces tot maicomplex, mai diversificat şi mai subtil. El, evenimentul poate să nu mai fie prezent, sănu mai creeze un contact nemijlocit. Ecoul evenimentului, evocat printr-un semn sauun sistem de semne, se poate tranasforma în momente fertile, producătoare de emoţie,şi deci de cunoaştere. Datorită semnului purtător de emoţie putem avea acces la un nivel din misticaunui eveniment la care nu suntem martori, despre care, în schimb, avem veşti, avemposibilitatea să asimilăm forme ale emoţiilor pe care le-a declanşat. Cunoaşterea îşi pierde nemijlocirea în favoarea coerenţei impuse de semn, eava genera continuu valori care, multe dintre ele, vor trece în planul informării,despărţindu-se de încărcătura emoţională odată cu intrarea lor în mecanismulinformaţional. Pentru că, tocmai acest conţinut emoţional face diferenţa dintre semnulinformaţional, cel care translează, fără să implice nici autorul şi nici receptorul,fiecare având o atitudine nesubiectivă, şi semnul comunicant, cel care este purtător alunei emoţii ce implică mistic şi autorul, dar şi receptorul, fapt care induce o puternicărelaţie subiectivă a amândurora. Până la apariţia semnului purtător de emoţie, viaţa omului arhaic a fost plinăde semne care informau: gesturi, sunete, atitudini, evenimente, acţiuni etc., dar carenu presupuneau sub nici o formă implicarea emoţională. Mecanism valabil, de altfel,şi în zillele noastre la nivelul Formelor Materiale care nu folosesc un astfel de semn. Un semn care anunţă o primejdie, de exemplu, nu stârnea o reacţie emoţională,ci doar declanşa un anume protocol pentru realizarea unei forme de apărare, atuncicând era cazul. Emoţia se declanşa doar atunci când individul cu pricina se angaja într-oconfruntare directă, se implica subiectiv într-un eveniment; altminteri, ca martor, elrămâne un spectator neimplicat şi deci neafectat emoţional.

Sigur că este greu de crezut, pentru noi, cetăţeni protejaţi – teoretic – de legi,reguli, instrucţiuni, protocoale, etc. la care ne raportăm mai în fiecare clipă, că semnulcare anunţa o primejdie nu avea o încărcătură emoţională, şi totuşi aşa stau lucrurile. Informaţia, şi atunci, ca şi acum, impune respectarea unui protocol cunoscut,asumat, de multe ori reflex. Cel avertizat va urma să producă o serie de gesturi caresunt imprimate în memoria sa şi care nu îl implică emoţional. Ca atare toate semnelecare informează, nu fac altceva decât să declanşeze o anume formă a protocoluluicunoscut, nu şi un proces al cunoaşterii. Doar dacă, implicarea sa în eveniment estedirectă, nemijlocită; după consumarea acestuia şi a protocolului menit să-l extragă dinsituaţia limită, individul poate fi invadat de o emoţie care să declanşeze în el o formăa procesului de cunoaştere ce va avea ca rezultat, adăugarea unei noi experienţe – cutoate consecinţele sale – la protocolul cunoascut, fapt care are ca rezultatperfecţionarea acestuia prin adăugarea unui nou nivel de experienţă. Toate acestea conturează diferenţa majoră dintre cunoaştere şi informare,marchează sisteme şi procese afective diferite, dar şi tehnici, modalităţi de abordare şiexpresii diferite. Este adevărat: cunoaşterea se transformă, în ultimile ei consecinţe, în valoriinformaţionale, în schimb informarea un produce niciodată elemente ale cunoaşterii.Informarea este lipsită de capacitatea de a genera legături cu mistica unui eveniment,ea nu face decât să definească precis un protocol al unor gesturi negeneratoare deemoţie, şi ca atare fără acces la zone ale Inefabilului. Iată de ce, informarea defineştecu atâta precizie tehnicile şi legăturile cu Artfeactul, a cărui existenţă se consumă înafara misticii. Nu putem şti dacă concomitent cu scrijelirea semnului, omul a şi păstratunealta/armă, un alt moment deosebit de important în evoluţia ulterioară. Cel maiprobabil ar fi să credem că obiectul a fost păstrat, atât datorită stării emoţionalelegate de funcţia pe care obiectul a avut-o, cât şi a semnului imprimat pe acesta. Oricum ar fi, faptul că semnul a fost făcut pentru a semnala o emoţie specială,copleşitoare, sublimă; cu scopul de a „însufleţi” obiectul şi de a-i încredinţasentimentele puternice, recunoştinţa, încrederea, starea de spirit cu totul specială, faceca aceasta - unealta/armă - să devină un vector important pentru noile relaţii ce se vornaşte între membrii colectivităţii. Semnul scrijelit dă o nouă condiţie obiectului respectiv, îl scoate din peisaj, şi-i oferă un alt fel de existenţă.

Acest moment comportă două paliere:  Rezumarea unei emoţii într-un semn, cu un conţinut comunicant pentru toţi membrii grupului;  Receptarea unor paliere ale emoţiei de către ceilalţi, prin intermediul semnului. Victoria celui care a devenit erou prin contribuţia uneltei/armă s-a petrecutdesigur într-o acţiune colectivă, iar cel puţin o parte dintre ceilalţi membrii aicomunităţii au asistat la aceasta. Gestul de scrijelire a semnului a fost făcut tot înmijlocul colectivităţii şi a constituit miezul unui mic ritual spontan de investire. Fiecare participant a avut parte de o anume emoţie care s-a regăsit în acelsemn, încărcându-l şi mai mult cu o funcţie comunicantă. Obiectul marcat a devenit un personaj important în cadrul grupului şi a datnaştere unei diferenţieri între membri acestuia. Putem vorbi despre trei segmente încare semnul purtător de emoţie împarte comnitatea, în fiecare dintre acesteaconturându-se o stare emoţională caracteristică, stare care va evolua, mai apoi, înacţiuni din ce în ce mai complexe, mai subtile, cu tendinţe spre specializare, dargeneratoare la rândul lor, de conţinuturi comunicante, adică purtătoare de emoţie. Primul segment este reprezentat de către Autor, personajul care şi-a rezumatemoţia într-un semn scrijelit pe unealta/obiect. Al doilea este reprezentat de cătreMartori, adică ceilalţi membrii ai grupului care au asistat la marcarea uneltei/armă.Şi, în sfârşit, cel de al trilea este format din Vizitatori, adică restul membrilorcomunităţii, care nu au asistat la marcare şi cărora li se povesteşte despre semn, le siarată semnul, în felul acesta inducându-li-se dorinţa unei legături oarecare cu obiectulînsemnat. Dintre aceste trei segmente, Autorul este – pentru evoluţia ulterioară - cel maiperisabil. Odată semnul făcut, odată unealta/armă marcată, Autorul îşi pierde funcţiileşi rămâne doar un element către care se vor raporta acţiunile viitoare ale celorlalţimembrii ai comunităţii. Odată cu trecerea timpului, imaginea gestului său devine totmai palidă şi se va estompa, acoperită fiind de celelalte acţiuni generate de momentulinţial. Martorii au o funcţie deosebit de importantă, pentru că ei sunt aceia care daunaştere naraţiunii. Odată ajunşi la sălaşul comunitar, ei povestesc evenimentul,încărcând conţinutul celor rostite cu starea emoţională specifică şi proprie, stare care

revine pe parcursul desfăşurării naraţiunii. Mai mult, starea emoţională esteîmbogăţită cu impresiile lor subiective, care amplifică, hiperbolizează evenimentul,dându-i conotaţii supra-reale. Datorită acestui mod de a aborda naraţiunea, semnul purtător de emoţie capătăfuncţii mistice, creând o anume metafizică a uneltei/armă marcate, către care atâtMartorii cât şi Vizitatorii tind să aibă acces. Ceea ce va urma nu este rezultatul semnului în sine, ci al mistitcii create atâtprin contactul direct cu evenimentul cât şi prin nararea acestuia, mistică ce îlademeneşte pe fiecare în forme personale şi-i impune o conduită specială faţă de oanumită categorie de obiecte. Atitudinea aceasta mai naşte o categorie teribil de importantă: regula,categorie care va sta la baza ritualurilor ce se vor naşte mai târziu. Sub nici o formă nu trebuie să bănuim mistica legată de eveniment de tendinţereligioase, aceasta este o problemă care apare cu mult mai târziu, atunci cândcomunitatea a evoluat suficient pentru a avea nevoie de anumite acţiuni demanipulare, care să impună conţinutului mistic un sens religios. La acea epocă însă, omul este departe de a fi religios; pentru el, aşa cum estepentru toate celelalte categorii de Forme Materiale, importantă era legătura directă cumistica unui evenimnet, pentru că vibraţiile energetice provenite din zona inefabilă aacestuia, şi pe care el le resimţea, categoriseau evenimentul în prietenos sauduşmănos şi atât. Pentru omul arhaic, ca şi pentru toate celelalte Forme Materiale de până la el,lumea trebuia împărţită simplu în: prietenoasă sau advrersară; nuanţele acestorcategorii sunt o problemă a evoluţiei ulterioare, atunci când modelul existenţeicomunitare începe să se răsfrângă din ce în ce mai mult asupra cosmosului apropiat. Din nefericire pentru noi, ca şi pentru evoluţia pe care o cunoaşte comunitateaFormei Materiale Om, nu Cosmosul îşi impune modelul asupra comunităţii, cidimpotrivă, Comunitatea râvneşte să-şi impună modelul asupra Cosmosului, fapt caredistruge cu totul orice posibilitate de armonizare a tendinţelor, pentru că nu se maipoate crea posibilitatea unei Expansiuni în Sinele Materiei ci doar în spaţiul acesteia. Pentru omul arhaic, vibraţiile energetice generate de un obiect, o fiinţă, sau oacţiune sunt cele care ţin locul informaţiilor din lumea noastră de astăzi. Ele suntpercepute cu uşurinţă de către Forme Materiale care rămân permanent în contact cuRealitatea, şi se estompează pe măsură ce acestea se izolează în spatele Artefactului,

de orice natură ar fi el, pentru că acesta, Artefactul, preia semnalele Inefabilului, leabsoarbe asemeni unui ecran, şi astfel legătura firească cu Realitatea tinde să se fieînlocuită de legăturile cu mistica Artefactului. Acestui fapt datorăm noi, astăzi,tendinţa ca informarea să devină mai importantă decât cunoaşterea, ca instrucţiuneasă fie preferată emoţiei, ca norma comunitară să fie mai importantă decât normamorală etc. Totul tinde către dominaţia mecanismului comunitar, care funcţioneazăaşa cum: „Geniul religios roman se distinge prin pragmatism, prin căutarea eficienţeişi mai ales, prin «sacralizarea» colectivităţilor organice: familie, gens, patrie.Celebra disciplină romană, fidelitatea faţă de angajamente (fides), devotamentul faţăde Stat, prestigiul religios al Dreptului se traduc prin deprecierea persoanei umane:individul conta numai în măsura în care aparţinea grupului său.”227 Conţinutul mistic este, în primul rând destinat unei relaţii personalizate,individuale, singulare, definit de intensitatea emoţională pe care izbuteşte s-ogenereze. Legăturile mistice nu pot fi generalizate, nu pot fi transformate în emoţiicolective, pentru că ele sunt categorii ale cunoaşterii, iar cunoaşterea presupune unmecanism de reorganizare a unei strcturi individuale. Cu cât starea emoţională este mai puternică, cu atât legătura cu Inefabilul, careguvernează evenimentul este mai strânsă, iar accesul la cunoaştere mai deplin.Transformările care au loc în structura ce reprezintă forma noastră materială sedatorează acestei legături ce ne face continuu capabili să fim Realitate şi săcontribuim prin funcţiile nostre la Dezmărginirea Universului. Disputa aprinsă care-şi dorea să lămurească dacă Materia este sau nu unitară,mi se pare inutilă deoarece, Materia nu este nici unitară, nici neunitară, nu este nicicontinuă, nici discontinuă. Materia este unică şi deci respectă regula lui Unu ce existăca Pluralitate. Ea nu poate fi supusă cunoaşterii decât până la limita Dezmărginirii,ceea ce presupune că procesul cunoaşterii este o calitate a trecutului, a evenimentuluiconsumat, a emoţiei care o generează prin propria-i combustie, remodelând astfelstructura Formei Materiale - şi nu a ceea ce se va întâmpla. Previziunea aparţine categoriilor de Forme Materiale, dar nu şi Materiei însine.227 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.II, p. 115.

În sfârşit, cel de al treilea segment: Vizitatorii sunt beneficiarii cei maiavantajaţi ai acestui eveniment, pentru că ei nu au nici o legătură directă cu acesta. Eiiau cunoştinţă de eveniment din naraţiune, naraţiune încărcată cu participareasubiectivă a martorului care povesteşte şi, deci, cu o sumedenie de adevărurimodificate. Legătura lor cu evenimentul este foarte fragilă şi, în consecinţă, libertatea deinterpretare, de modelare, de modificare a acestuia este foarte mare. Avem de a face,în tot acest parcurs, cu un efect de ecou, de „telefon fără fir”, deosebit de importantărămânând doar încărcătura emoţională, care va provoca cunoaştere. Dar şi dorinţa vizitatorului de a vedea unealta/armă şi semnul care omarchează. Relaţia dintre vizitator şi obiectul marcat poartă la rândul ei o puternicăîncărcătură emoţională, doar că trebuie să vorbim despre o altă calitate a emoţiei,despre o direcţie insolită a acesteia, direcţie care va genera gesturi tulburătoare,dependente într-o mare măsură de aspiraţiile secret-subiective ale vizitatorului. Astfel, conţinutul emoţional al marcării unui obiect se va propaga în direcţiidiverse, cu sensuri diverse şi cu scopuri direct dependente de năzuinţele celui ce lenaşte. Putem vorbi deja despre un anume folclor care-şi va dovedi importanţa înparcursul istoric al evoluţiei comunităţii, dar şi în manifestarea diversităţiimodalităţilor de transmitere a unei încărcături emoţionale. Cele două grupări din urmă: martorii şi vizitatorii sunt categorii importantecare contribuie esenţial la determinarea produsului cultural, ca un produs care esteobligat să poarte o importantă încărcătură emoţională. Obiectul marcat devine o ţintă în comunitatea care-l găzduieşte. Fiecaremembru îşi doreşte o legătură oarecare cu acesta, sau doreşte să ajungă la rezultateasemănătoare cu cele obţinute cu ajutorul său. În consecinţă, cineva va imita semnulde pe unealta/armă pe un alt obiect – de acelaşi gen, sau nu – cu credinţa că acesta,semnnul are forţa de a imprima în noul obiect puteri sporite şi va repeta funcţiaprimului. Este acesta un moment deosebit de important în evoluţia ulterioară a omului,pentru că imitarea semnului pentru a înnobila funcţiile unui obiect ordinar va sta labaza multor proceduri evolutive. La rândul său acest obiect, nu va mai fi aruncat după folosire, ci va fi păstrat,şi asta datorită semnului, adică a faptului că a devenit purtătorul unui conţinutemoţional. Avem de-a face cu încercarea de a obţine un transfer de funcţii prin

imitarea semnului inţial. Sau, dacă vreţi, asistăm la primele gesturi de a obţine obiectecu funcţii precise şi asta nu datorate funcţionalului – cum se afirmă îndeobşte -, cimărcii. Perfecţionarea uneltei va deriva din generalizarea gestului de a marca unobiect, ceea ce va duce la naşterea competiţiei şi la o observare mai atentă a raportuluifuncţie-formă adecvată. Evoluţia uneltei, atât a funcţionalului acesteia, cât şi a formeisale porneşte de la legăturile cu mistica unui eveniment la care semnul purtător deemoţie are acces. Atâta vreme cât unealta/armă este doar un element al mediului, folositaccidental în desfăşurarea unei acţiuni de obţinere a hranei, aceasta nu va fi extrasădin mediu, destinul ei nu va fi nici marcat, şi nici schimbat. Odată cu marcarea sa prinsemn, unealtei/armă i se va acorda atenţie; nu mai este doar un element al mediului,devine posesia cuiva, care, mai întâi prin semnul purtător de emoţie, îi asimileazăconţinutul mistic, iar mai apoi începe să acorde atenţie funcţionalului, căutând sădezvolte capacităţile de performare ale uneltei. Unealta/armă nu devine un subiect, decât după momentul în care a fostmarcată cu un semn purtător de emoţie, până atunci ea are statutul de obiect, şi estelipsită de calităţi comunicante. Fără momentul marcării acesteia, nimic din ceea ce seva întâmpla în istoria omenirii nu ar fi avut loc; relaţia om-unealtă, cu toateconsecinţele ulterioare, ar fi cunoscut – probabil - un cu totul alt traseu dacă s-ar firealizat prin alte mijloace legătura dintre cele două elemente ale Realităţii. Nu focul, nu roata, nu hrana gătită, nu spaimele au modificat destinul evoluţieiumane, ci micul semn purtător de emoţie scrijelit pe o unealtă/armă. Semnul care adeschis calea spre o consumare colectivă a conţinutului mistic al unui eveniment şispre posibilitatea ca acesta să poată fi asimilat – în diferite proporţii -, nu prinexperinţa nemijlocită, ci prin cea comunicată. Astfel, omul a găsit calea de acces către diverse zone ale Inefabilului, cel lipsitde formă, din care capătă, din clipa marcării primului obiect, posibilitatea de aextrage rând pe rând forme din ce în ce mai evoluate. Fiecare formă nouă reprezintăun moment de expansiune către zonele profunde ale Inefabilului, reprezintă legăturacu mistici tot mai sofisticate, ce au un conţinut comunicant mai subtil, mai intim, maipersonalizat. Pornind de la momentul zero, cel al marcării primului semn purtător deemoţie şi până în zilele noastre diferenţa dintre comunicare şi informare a devenit totmai mare, dar şi tot mai subtilă.

Dar până la aceste momente ale contemporaneităţii să ne gândim la următorulpas: doritori de acţiuni fructuoase, de evenimente împlinite cu rezultate îndestulătoare,unii membrii ai comunităţii scrijelesc un semn imitat pe un obiect asemănătorpentru a-l investi cu aceleaşi puteri. Se realizează, în felul acesta un mecanism decomunicare invers, dacă în prima faza, emoţia puternică a împins un om săscrijelească un semn pe un obiect, pentru a-l încărca de mistica evenimentului, în ceade a doua, omul doreşte să transfere un nivel mistic cu ajutorul semnului scrijelit.Oricum ar fi, vorbim tot de legături cu stări ale Inefabilului, ale Subtilului, aleSublimului, dimensiuni mistice care ne conduc existenţa. Dacă sensul acestui semn imitat este să iniţieze o Expansiune în zone cât maiprofunde ale Inefabilului, forma semnului se încarcă de elemente ale Subtilului, înfelul acesta deschizând calea către expresii ce aparţin Sublimului, adică celegeneratoare de emoţii. Iată de ce un semn, sau un sistem de semne purtătoare deemoţie nu sunt doar informaţii care să caracterizeze o legătură oarecare, indiferentă cucelelalte elemente de mediu, ci aparţin zonei creatoare, cea care contribuie din plin lacontinua noastră re-organizare, care ne menţine vii, atâta vreme cât conglomeratul deagregate ce reprezintă fiinţa noastră trebuie să rămână Realitate. Dacă vom continua să credem că Materia şi Realitatea sunt categorii care au oexistenţă în afara noastră, nu vom putea înţelege defel modul de funcţionare aleacestor trei dimensiuni ale Realităţii. Dar dacă ne vom strădui să înţelegem că noiînşine suntem Materia şi Realitatea, atunci ni se vor revela legăturile cu manifestărilemisticii fiecărui moment din existenţa noastră. Repet, mistica nu are nici o legătură cu religia: faptul că ea cuprinde o dozăconsiderabilă de ezoteric, că trebuie să acordăm o atenţie mult mai mare modului încare funcţionează mecanismele ei intime, dominate fiind acestea de manifestări ce nupar a fi ale fiinţei noastre, ci par a fi impuse de un ego străin, sunt doar limite alemodului în care ne organizăm noi existenţa, cu care ne lăsăm pradă informaţiei încirculaţie la un anumit moment dat, şi nu limite ale modului în care se organizeazăMateria. Procesul prin care am ajunge la conştiinţa că noi suntem Materia şi Realitateaeste unul teribil de greu şi, aparent, inutil de urmat. De aceea, societateacontemporană devine una tot mai legată doar de circulaţia informaţiei, nu şi de cea aemoţiei, tot mai dependentă de raţiunea de a fi a Artefactului, pentru că el este în staresă stăpânească mult mai exact viteza de circulaţie a informaţiei. Dacă toate categoriile

de Forme Materiale de până la noi nu au acces la manifestările Artefactului, naştereasemnului purtător de emoţie ne-a întins – fără voia sa - această capcană a Artefactului,în care am căzut cu totul şi, aparent, fără posibilitatea de a mai evada vreodată. Care va fi viitorul acestei căi este un mister, oricum el apare tot mai mult ca unfund de sac ce va duce la dispariţia omului, nu dintr-un capriciu al Realităţii, ci dincauza inutilităţii, a faptului că funcţiile sale s-au epuizat, şi se pierd încetul cu încetullegăturile cu Inefabilul. Acelaşi lucru s-a petrecut cu totate celelalte Forme Materialece au dispărut, desigur din cauze diferite, dar care toate au condus către pierderealegăturilor cu Inefabilul. Dacă vreţi, este un proces asemănător cu tumoarea benignădintr-un corp, pe care organismul o izolează şi încearcă s-o împingă în afara sa, atuncicând nu poate s-o asimileze. Procesul de Dezmărginirea continuă a Materiei nu-şi poate permite să întreţinăforme fără funcţii. Lipsa de Scop are nevoie de permenente manifestări ale Scopului,care să alimenteze Expansiunea în Sinele Materiei, acolo unde Devenirea întreţineDezmărginirea. Avem de-a face cu un proces extrem de simplu, esenţial: contactulpermanent cu Inefabilul asigură circulaţia emoţiei care re-organizează momenteleprezente ale Realităţii, ce trebuie să rămână permanent contemporană cu sine. Această a doua fază, despre care vorbeam ceva mai sus, transformă semnulîntr-un vector, el capătă o funcţie în păstrarea şi transmiterea emoţiei, ceea cedetermină nu înţelegerea acesteia, ci asimilarea sa, a conţinutului emoţional, îndiferite proporţii. Proporţiile asimilării, conţinutului emoţional al unui semn, sausistem de semne sunt, direct dependente atât de calitatea semnului, cât şi de calitateastructurii receptoare în care se prolduce diferenţa de potenţial ce stă la bazadeclansării procesului comunicant. Evoluţia comunicării prin intermediul semnului purtător de emoţie va fideosebit de spectaculoasă şi va avea consecinţe directe în dezvoltarea diverselorcomunităţi de oameni. De acest semn se leagă deosebit de multe procese intime şispecifice, care vor influenţa sensul evoluţiei societăţii umane şi direcţiile saleoportuniste în raport cu Realitatea. Putem spune că scrijelirea unui semn imitat pe un alt obiect va fi şi debutulrelaţiei creator-epigon, asta pe lângă toate celelalte funcţii importante cărora semnulle-a dat naştere. Iniţial, autorul semnului nu urmăreşte altceva decât să exprime cumva emoţiacare-l copleşteşte. Atenţie!, el doreşte să-şi exprime preaplinul emoţional faţă de un

obiect care i-a fost în ajutor în momente deosebite, limită, şi nu faţă de semenii săi.Nu pentru că nu ar dori ca ceilalţi membrii ai comunităţii să participe la trăirile sale,dimpotrivă, îşi doreşte asta, dar în acel moment special, întreaga sa recunoştinţă serevarsă asupra obiectului care l-a ajutat să obţină succesul cu totul neaşteptat. Cel care a dat naştere smnului purtător de emoţie, plecând de la o puternicăstare specială, subiectivă, datorată succesului unei acţiuni, devine un Creator, iartoate acţiunile de imitare a semnului, prin scrijelirea acestuia pe alte obiecte, pentru aajunge la rezultate asemănătoare cu ale creatorului, pot fi considerate acţiuni ale unorEpigoni. Întotdeauna, în procesul de asimilare a unei creaţii, Creatorul este unic, iarEpigonii sunt într-un număr direct dependent de valoarea creaţiei, dar fiecare areimportanţa sa în procesul cunoaşterii. Semnul face astfel să se propage, să se amplifice, sau să se diminueze o sumăde nivele emoţionale. Desigur aceste nivele emoţionale se vor modifica cu fiecareoperaţiune nouă, vor evolua în funcţie de evenimente şi de intensitatea emoţiei.Semnul va fi mijlocul prin care se obţine transformarea unui obiect obişnuit, ordinar,într-un obiect investit. Şi, în al treilea rând, fapt deosebit de important, obiectulinvestit este păstrat şi dă naştere sentimentul posesiei, ceea ce, la rândul său, vamarca o cotitură în istoria evoluţiei speciei numită om. Pentru că, dacă istoria evoluţiei Formelor Materiale ne demonstreză că toatemomentele importante se regăsesc într-o formă sau alta, mai involuată sau maievoluată, la toate matricile de Forme Materiale, şi sunt stocate în codul genetic subforma unor informaţii arhivate, definind astfel stadiul total al Materiei, posesia este oformă care se regăseşte numai începând cu Forma Materială numită om. Să nu nelăsăm păcăliţi de faptul că albina produce şi depozitează miere, că furnicile adunăhrană, ca alte vieţuitoare au depozite în care păstrează hrana. Toate acestea nu sunt expresii ale posesiei, ci funcţii ale tehnicilor desupravieţuire. Întreg conţinutul unui depozit de hrană este dedicat nu posesiei, ciconsumului. El nu aparţine cuiva, ci va fi consumat, la fel cum a fost adunat, înperioade de răstrişte, de penurie. Posesia presupune dezvoltarea unor norme specificeprin care un individ împiedică accesul altor indivizi la anumite categorii de bunuri, şiconduce, în cele din urmă, la procesele de determinare individuală a ego-ului, dicolode datele cuprinse în codul său genetic, dar în strânsă legătură cu acestea.

Mecanica semnului Putem defini existenţa de dinainte de naşterea semnului folosind afirmaţia luiMircea Eliade: „Acum s-a căzut de acord să se lege tradiţia pitagoreică de doctrinaplatoniciană despre anamnesis. Dar la Platon nu este vorba despre amintirilepersonale ale existenţelor anterioare, ci de un fel de «memorie impersonală» adunatăîn fiecre individ, suma amintirilor timpului în care sufletul contempla direct Ideile.Nimic personal în aceste amintiri; altfel ar exita mii de feluri de a înţelege triunghiul,ceea ce este evident absurd. Nu se rememorează decât Ideile şi diferenţele dintreindivizi se datorează imperfecţiunii anamnesis-ului lor.”228 Se vorbeşte deci desprelegăturile pe care fiinţa le avea cu Inefabilul înainte de naşterea semnului prinexperienţele nemijlocite, legături ce-i permit accesul la cunoaştere. Legături care dealtfel există şi astăzi, dar pe care, la om, le dublează şi din nefericire le estomeazăeducaţia prin semn. Nu ştiu dacă starea de anamneză trebuie neapărat legată de existenţeleanterioare, şi nu mai degrabă de informaţiile esenţializate ce parvin pe linie ADN, şicare asigură Formei Materiale capacitatea de a păstra contactul cu anumite nivele alemisticii unui eveniment sau altul, petrecut în lungul lanţului evoluţiei. Oricum ar fi, vorbim despre emoţii esenţiale care se năşteau, şi care se mainasc, în contactul nemijlocit cu evenimentul şi care permit cunoaşterea fără ajutorulsemnului. Un astfel de mod de a vedea lucrurile, ne îndeamnă să gândim că Materia, printoate Formele sale Materiale evoluează continuu. Evoluţia nu este doar o calitatea aomului, ci a tuturor expresiilor Materiei, în consecinţă toate au acces la cunoaştere. Mai mult, Evoluţia reprezintă modul prin care Materia îşi expansioneazăSinele, şi dacă ne gândim la unitatea acesteia, a Materiei, atunci putem afirma că eanu încetează niciodată, în felul acesta existând o nevoie imperioasă şi coerentă alegăturilor cu aminitirea acelor momente de început ale Universului. Şi nu numai cu acelea, ci cu toate amintirile esenţiale, pe care cunoaşterea le-aimprimat în fiinţă, prin legăturile directe cu mistica diferitelor evenimente consumate228 Mircea Eliade, Eseuri, pp. 150-151.

istoric. „Chiar în doctrina platoniciană a Amintirii realităţilor impersonale se găseşteuimitoarea prelungire a gândirii arhaice. Distanţa între Platon şi lumea primitivăeste prea evidentă ca să mai insistăm. Dar această distanţă nu implică o ruptură. Cudoctrina platoniciană a Ideilor, gândirea filosofică greacă reia şi revalorizează mitularhaic şi universal al unui illud tempus fabulos şi pleromatic pe care omul esteobligat să-l rememoreze pentru a cunoaşte adevărul şi a participa la Fiinţă.Prmitivul, ca şi Platon în teoria sa despre anamnesis, nu dă importanţă amintirilorpersonale: pe el îl interesează numai mitul, Istoria exemplară. Putem spune căPlaton e mai aproape de gândirea tradiţională decât Pitagora, Acesta din urmă, cuamintirile sale personale din zece, douăzeci de existenţe anterioare se situează maidegrabă pe linia «aleşilor», ca Buddha, yoginii sau şamanii. Pe Platon îl intereseazănumai preexistenţa sufletului în Universul atemporal al Ideilor şi adevărul (aletheia)nu este decât amintirea acestei situaţii impersonale.”229 Cred că putem afirma chiar că starea de Amintire primordială se manifestă întoate straturile istoriei, inclusiv în lumea prezentă. Din nefereicire, influenţaArtefactului în lumea Omului face ca această Amintire primordială să-şi estompezeprezenţa şi să-l îndepărteze de diferitele forme ale misticii Inefabilului. Atâta vremecât vom înţelege că mistica este, în fapt, forma dinamic-creativă a energiei, aceea caremodeleză masa Materiei pentru a obţine Formele Materiale şi a păstra condiţia deinstabilitatea a Realităţii, putem rămâne încă o expresie necesară Expansiunii. Dardacă, sub influenţa Artefactului, vom rupe treptat legăturile cu mistica Inefabilului,funcţia noastră se va transforma la rândul ei într-o Amintire primordială. Ceea ce, laurma urmelor, nici nu este teribil de rău, lumea umbrelor având şi ea o anumedinamică a prezenţei în Materie, după cum Platon s-a străduit neîncetat să isiste a odetalia. Toate aceste preocupări ale vechilor filosofi, ne arată că exista, şi fireşte căexistă şi astăzi, nevoia de a înţelege cum s-a manifestat acea formă nemijlocită acunoaşterii, aceea care nu are nevoioe nici de definiţii şi nici de informaţii pentru aconduce fiinţa spre scop. Cercetările pe care le fac astăzi biologii asupra diverselor specii de animale, nerelevă faptul că această Amintire primordială stă la baza diverselor tehnici de229 Ibidem

cunoaştere. Animalele nu folosesc semnul în cunoaştere, ci doar emoţia degajată lacontactul cu mistica evenimentului consumat. În felul acesta, cunoaşterea rămâne doarforma cea mai intimă a evoluţiei, cea care încarcă lanţul cauză-efect cu informaţii,dintre care cele fundamentale se vor transforma în Amintiri primordiale şi se vortransmite viitorimii, permiţând apariţia unor „noduri” fertile, care să genereze abateri,mutaţii, devieri. Tot acest mecanism formează, la urma urmei, modalitatea de a diversificaExpansiunea Materiei în Sinele său, esenţial fiind să se găsească infinite expresii aleFormelor Materiale capabile să nu oprească niciodată Devenirea, şi în consecinţăDezmărginirea. Atâta vreme cât materia va fi capabilă să genereze continuu variabileale Sinelui, atâta vreme va exista Realitate, nici jocul oportunism-creaţie nu se vaopri, iar Materia va avea posibilitatea de a diversifica Expansiunea şi a păstra Lipsa deScop. La prima vedere, jocul acesta este de neoprit, dar asta numai pentru noi, caresuntem o formă limitată, perisabilă şi pentru care tot ce depăşeşte graniţele uneiexistenţe devine nemuritor. În fiecare clipă pândesc primejdii colosale ca jocul să seoprească, noi înşine fiind o Formă Materială generatoare de astfel de primejdii. Dar asta este o altă problemă care nu mă preocupă pe mine. Aş putea spunechiar de loc. Ba, dacă stau şi mă gândesc puţin, faptul că aparţin unei lumi caredispare, care este înlocuită de alte mecanisme existenţiale ce nu-mi sunt delocfamiliare, ci, de cele mai multe ori potrivnice, trecerea pe tărâmul de dincolo îmiaduce o uşurare, chiar un frison de mulţumire, la urma urmei. Faptul că există o formă a cunoaşterii în afara semnului şi înaintea lui,presupune ca, pentru om, ca specie istorică, evoluţia să se împartă în două: cea dedinaintea semnului, şi cea de după apariţia acestuia. Ceea ce presupune că semnulascunde o mecanică a sa, ce s-a dezvoltat exploziv fertilizând, până la un punct,existenţa omului; la fel cum cunoaşterea lipsită de semn se petrece conform uneimecanici proprii. Şi pentru a fi limpede, trebuie să subliniez din nou că mă refer la semnul carepoartă o emoţie şi nu la cel care a derivat din acesta şi care are cu totul alte funcţii,departe de cunoaştere. Semnul purtător de emoţie marchează două dimensiuni importante:personificarea şi posesia, dimensiuni care nu se manifestă până la apariţia lui.Desigur că sunt date evolutive care anunţă apariţia acestora în lanţul cauză-efect, care

prefigurează căile prin care să se ajungă la definirea lor ca şi categorii ale existenţei.Aceste date, permit, ca odată cu fiecare acumulare adusă de asimilarea princunoaştere, prin reorganizarea structurii unei Forme Materiale sau a alteia, să secontureze o soluţie ce va prinde o formă definită şi va deveni dimensiunea de carevorbesc. Spuneam undeva mai sus, că nimic nu evoluează brusc în Materie, totul setransformă lent şi atent coerent. Doar pentru cel contemporan cu o definire, aceastapare spectaculoasă, brutală, catastrofică. Realitatea nu poate fi modificată prin mişcăribruşte, pentru că ar pierde controlul asupra Expansiunii. S-ar crea o dezordine extremde periculoasă care ar aduce posibilitatea ca Devenirea să revină în acelaşi loc de maimulte ori, creând bucle ce ar putea sfârşi prin a fragmenta şi schematiza relaţia cauză-efect. Ori, legile care guvernează Materia nu permit acest lucru, ele supravegheazămereu ca transformările survenite în Devenire să păstreze informaţiile nou apărute şiimportante, să le menţină tot timpul fertile, realizând în felul acesta unitatea creatoareatât de necesară Dezmărginirii. Oricum ar fi, ieşirea din Haos, din starea de Inefabil produce dezordine.Cosmosul este o categorie ce include dezordinea, pentru că nimic din ceea ce areformă nu poate fi la fel de ordonat ca în starea primordială, virtuală, pre-concepută;doar starea lipsei de formă presupune o ordine primordială. Iată de ce, semnul ivit dintr-o manifestare explozivă a emoţiei încearcă săsemnaleze prezenţa unei mistici esenţiale, profunde, modelatoare. Omul primitiv carea zgâriat acel semn nu a facut-o pentru forma acestuia, sau dintr-o nevoie estetică, cipentru că emoţia l-a împins necontrolat să semnaleze un nivel al prezenţei emoţionale. Desigur, intenţia sa a fost s-o semnaleze în întregul ei, în plenitudineamanifestării, doar că traseul emoţie-semn este plin de trădări ce marchează limiteletransformării Inefabilului în formal. Aceste limite nu sunt altceva decât modalităţileprin care Materia controlează expresiile formale extrase din Inefabil, tocmai pentru ase feri de abaterile evolutive despre care vorbeam mai sus. Dar şi pentru a-şi cultivacapacitatea de a genera continuu forme unice, forme care stau la originea diversificăriimodalităţilor de expansionare a Sinelui. Înainte de naşterea semnului purtător de emoţie, personificările erau doar oproblemă intimă a individului, el asimila prin emoţie aceste personificări, iar acesteadeveneau prezenţe imaginare care prefigurau o râvnită realitate virtuală din careprovenea Nevoia, Lipsa, înlocuirea Lipsei şi, în final, o anume formă materializată.