Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

starea neperfectibilă, nemodificabilă, fără influenţe venite din alte categorii, ne-conceptuală, ideală). Tot ceea ce este presupus sau nepresupus există în Haos într-o condiţie deprofundă lipsă de interacţiune. Toate existenţele sunt lipsite de calităţi combinative,calităţi fundamentale în condiţiile Cosmosului. În momentul în care o Nevoie, o stare de dezechilibru venită din Cosmosextrage din Haos un element şi-l conceptualizează, acesta iese din starea perfectă,obiectivă şi se transformă într-un mijloc de dezordine, pentru că nevoia de a reveni lastarea avută în Haos împinge să-şi recapete momoria primordială. Fiecare element are nevoie de cel puţin un partener de combinaţie şi devineselectiv în procesul său de a atinge o stare superioară, combinată. El aduce în lumeanoastră starea subiectivă prin nevoia continuă de a alege, de a prefera, raportându-semere şi mereu la starea de ne-conceptualitate din care a fost smuls. Nimic din ceea ceexistă fizic nu este perfect. Totul este perfectibil, exprimând astfel nevoia Materiei dea găsi noi modalităţi de adaptare la o Realitate existentă şi independentă de voinţa ei,Realitate mereu instabilă, mereu în stare de dezechilibru. Iar ceea ce presupuneperfectibilitatea presupune dezordine şi instabilitate pentru că se foloseşte decomunicare, adică de remodelarea permanentă a structurii sale pentru a atinge aceastare virtuală pe care Haosul o propune: o stare obiectivă, nemodificabilă,neperfectibilă. Comunicarea, ca şi informarea, de altfel, sunt esenţa dezordinii datorităfaptului că induc, în traseul evoluţiei Formelor Materiale, trădarea, datorită căreiasunt posibile abaterile de la parcurs. Haosul este în permanenţă egal cu sine, şi-şi este suficient. Realitatea îşi esteîn permanenţă inferioară şi continuu lipsită de elementele sale. Ea este nevoită să leprovoace mereu la o existenţă dinamică, mereu într-un proces de remodelare, demodificare a stărilor structurii, să le redefinească şi să le creeze. Teoriile evoluţioniste susţin şi demonstrează că, în evoluţia sa, materia viepărăseşte calităţi dobândite prin unele forme, iar apoi le readuce în stare de funcţiunela altele ce aparent nu au nici o legătură cu forma ce le dobândise. Acest processusţine eforturile materiei de a atinge perfecţiunea în starea de conceptualitate, lucruce ar fi neproductiv pentru evoluţie şi Dezmărginire. Realitatea nu poate fi, sub nici oformă, armonioasă, nu poate fi niciodată în echilibru. Odată atins, momentul de

echilibru ar distruge brutal Realitatea, reducând-o la starea de Haos, adică artransforma-o într-o formă ne-conceptuală. Haosul nu există decât într-o singură dimensiune care nu permite să existeforme definite, denumite, ci doar monada formei, sau monadele unor alcătuiri ce vordeveni forme în Realitate, atunci când aceastea se vor materializa. Odată cumaterializarea formei, se nasc şi dimensiunile acesteia, ceea ce dovedeşte că acestea,dimensiunile sunt la rându-le discontinui şi există, în mod diferit, pentru fiecareFormă Materială, de fiecare dată cu alte valori datorate subiectivităţii formei. Fiind unice şi subiective, Formele Materiale nu pot percepe dimensiunileidentic, ceea ce contribuie substanţial la dezvoltarea unui spaţiu instabil şi în continuămişcare. Trebuie precizat că dimensiunile marchează un spaţiu în continuă mişcare şinu deplasare. De regulă suntem tentaţi să confundăm mişcarea cu deplasarea, datoritănevoilor noastre permanent expansioniste, doar că mişcarea este obţinută dintr-oconfruntare directă cu toate acţiunile şi efectele adaptării şi modificării unei Realităţi,ceea ce presupune o stare de remodelare structurală, iar deplasarea defineşte acţiuneamecanică de a atinge pe rând o serie de puncte dintr-un spaţiu dat. Mişcareapresupune existenţa unui transfer a sinelui în propriul sine ce a atins o altă existenţăremodelată, şi este condiţia fundamentală a comunicării. Nu poate exista comunicarefără transferul unei (unor) emoţii de la o entitate la alta. Entitate diferită poate fi atâtsinele remodelat, cât şi un alt sine exterior, o altă existenţă, un alt individ. Pornind de la starea fundamentală, ne-conceptualizată, energetică, emoţiaparticipă la seriile de transferuri necesare pentru obţinerea unei stări finale,superioare, cu care se poate reintra în ne-conceptualitate. Traseul acesta trebuie să fieperfectibil şi nu degradant pentru ca starea de ne-conceptualitate să permită reintrareaîn Realitate a unei forme superioare. Decăderea, păcatul, pângărirea sunt acţiuni caredeteriorează calitatea Devenirii universale şi contribuie la distrugerea sensuluiDezmărginirii. Acestei legi fundamentale a Cosmosului se datorează faptul că toatălumea Formelor Materiale încearcă să evite decăderea, păcatul şi caută să menţinăcomunicarea în limitele întreţinerii nevoilor esenţiale ale Devenirii. Universul este acel unic Unu, iar Dezmărginirea lui se produce în propria-isubstanţă ceea ce presupune o continuă nevoie de forme organizate superior înalcătuire. O astfel de afirmaţie presupune un Univers care nu se Dezmărgineştespaţial, ci în propria-i substanţă şi în modalităţile continuu perfevctibile de organizarea formelor conţinute.

Acest lucru ar presupune o schimbare a modului de a interpreta relaţia dintreForma Materială şi Realitatea ce o întreţine. Până în prezent am fost preocupaţi deobservarea acţiunilor genurilor de Forme Materiale, într-un anume fragment deRealitate studiat, pentru a desprinde reguli comune de comportament şi de efecteinduse reciproc. Se pare totuşi că mai importantă este relaţia bivalentă de modificarestrucutrală a celor două părţi, pentru a se putea obţine Dezmărginirea în substanţauniversală, ceea ce presupune existenţa unui schimb permanent de informaţii întreForma Materială şi Realitatea definită. Or, acest schimb se face cu scopul de a seproduce continuu o Formă Materială superioară în conţinutul ei, indiferent de sensulîn care evoluează. „Metalele «pure» (sau «sufletele» lor) sunt identificate diverselorpărţi ale corpului, şi procesele alchimice, în loc de a fi efectuate în laborator, sedesfăşoară în corpul şi în conştiinţa adeptului. Trupul devine «creuzetul» în caremerucurul «put» şi plumbul «pur», precum şi semen virile şi respiraţia, circulă şifuzionează.”118 Universului îi este indiferent acest lucru, deoarece toate abaterile ce inductendinţe contrarii Dezmărginirii sunt corectate prin autodistrugere. Devine limpede înatari condiţii că, Universul nu-şi distruge nici una dintre expresiile existenţei sale şi căacestea se autodistrug; păcatul, decăderea, pângărirea Devenirii fiind cauzele ce nascşi întreţin autodistrugerea. Nu există catastrofe care să ducă la distrugerea uneicategorii de Forme materiale, ci numai cauze pornite din sinele lor. Pentru Univers, fundamental este schimbul continuu energie-masă-energie,schimb care să aducă soluţii la nevoile produse de procesul Dezmărginirii. Regulaperisabilităţii Formelor Materiale constituind fundamentul distilării continui asubstanţei universale, cea lipsită de dimensiuni şi scop. O astfel de atitudine a Universului a fost remarcată se pare, la nivel deprofundă asumare, dar şi de misterioasă mistică, de către alchimişti, care au născut şiîntreţinut o atmosferă a secretului activităţii lor din teama, justificată de altfel, că sepot naşte forţe, ce odată eliberate nu mai pot fi oprite până la consumarea lor, iarefectele sunt foarte greu controlabile. „Întrucât, pe de o parte alchimia considerăcosmosul ca un Tot unitar; un organism uriaş conţinând miliarde de alte organisme,între care şi omul, şi, pe de altă parte, incumbă o credinţă de tip magic a adecvării118 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ttraducere de Cezar Baltag, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 44

cuvântului la obiect, a semnificantului şi a semnificatului – a numi, în acest spirit,echivalează cu a adecva – şi încorporează un neoplatonism puternic impregnat demistica pitagoreică a numerelor, ea proclamă existenţa unor legături intime întrediversele registre ale cunoaşterii.”119 Din nefericire, misterul pe care l-au întreţinut alchimiştii a făcut să creascăconvingerea semenilor în esoterismul practicilor. În fapt, forţele pe care alchimiştii nudoreau să le elibereze nu sunt nici mistice, şi nici esoterice, ci reprezintă doar oconjunctură de energii care domină spiritual o comunitate şi careia îi influenţeazăacţiunile în mod fundamental. Toată istoria evoluţiei umane – pentru că pe aceastaputem s-o percepem şi s-o analizăm cel mai bine – a avut la bază contribuţia uneiconjuncturi de energii, o manifestare ale unor forţe care au dominat spiritul unormomente istorice. Privite retrospectiv, multe dintre ele par absurde, nefireşti,împotriva bunului simţ, şi totuşi, ele au dominat spiritul comunităţilor impunând oanumită conduită acţiunilor sociale. Comunitatea omului arhaic percepea prezenţaunor astfel de forţe şi se temea de ele, - şi nu de manifestările cosmice ale mediului -motiv pentru care încerca să impună conduite sociale care să evite naşterea unor astfelde entităţi energetice, atât în timpul prezent, cât şi în viitor. Societatea contemporană reacţionează doar în faţa unor prezenţe măsurabile,perceptibile cu ajutorul simţurilor, dar, ceea ce este cu mult mai rău, şi cu ajutorulartefactelor. Pentru contemporani inefabilul şi-a pierdut conţinutul, omul nu maipercepe circuitul energie-masă-energie aşa cum era înţeles de către omul arhaic, iarforţa gândului se leagă doar de acţiuni cu rezultate pur materiale. Se neglijează astfelfaptul că odată nascut un gând defineşte o Nevoie ce declanşează deja apariţia unuicircuit menit să se finalizeze cândva. Un astfel de circuit are nevoie de un timp istoricpentru a se contura, pentru a se extrage din Inefabil, dar el adună lent forţe care impuno anume conduită, o anume atitudine faţă de Realitate. De cele mai multe ori estenevoie de generaţii succesive şi nenumărate circuite energie-masă-energie, pentru căun gând să se transforme într-o amprentă, să modifice mentalităţile şi să infuenţezerelaţia cu Realitatea.119 Pierre Laszlo, Ce este alchimia?, traducere de Adrian Ene, Bucureşti, Editura Corint, 2004,p.16

Dar o dată ce energiile acumulte sunt suficiente, ele nu mai pot fi oprite pânăla consumare. În fapt, acesta este rolul fundamental al produsului cultural, menit sădeclanşeze printr-un proces evident o modificare de mentalitate. Din nou voi face o afirmaţie care îmi va atrage oprobiul: progresul omeniriise datorează în exclusivitate influenţei decisive a produsului cultural, care amodificat mentalitatea şi a schimbat atitudinea faţă de o anume Realitate. Toateîncercările de a măsura evoluţia omeniri de la mersul biped, de la focul aprins, de lainvenţia roţii etc. exprimă doar neputinţa de a păşi dincolo de efecte, de a nu înţelegecauza pe care o naşte forţa Inefabilului exprimată la nivel fundamental printr-oNevoie care să instaleze o Lipsă. Nevoia şi Lipsa au fost procese care au stimulatcreativitatea şi cumularea de cunoştinţe, iar creativitatea a produs procese care aumodificat mentalităţi şi atitudini faţă de o Realitate anume, conducând la modificareaacesteia până la naşterea unei noi Realităţi. De fiecare dată noul nivel de Realitatepare unul rupt de vechea Realitate, doar pentru că mentalitatea omului nou este, decele mai multe ori, fundamental deosebită de cea a omului vechi, iar multe legături aufost rupte şi unele dintre ele conservate, pentru a face loc unor capacităţi noiadapatabile condiţiilor impuse de Realitatea prezentă.Lăuta ghiduşă Întotdeauna creaţia vine din Haos şi generează Haos, şi este rezultatul unuiporces de evoluţie a unei funcţii, fapt pentru care comunicarea, transferul de emoţiisunt elemente fundamentale ale acesteia. De fapt, întreaga evoluţie a ansamblului deForme Materiale ce formează Universul reprezintă esenţialmente creaţia, care nu estealtceva decât modalitatea de adaptare continuă la starea de dezechilibru născută dinmodificarea condiţiilor Realităţii. Nu creativitatea în sine este fabuloasă şi importantă,deşi aşa ne apare, mai ales în ultima vreme, ci sensul acesteia, care poate impune forţebenefice, sau malefice. Iată de ce in illo tempore, respectând expresia lui MirceaEliade, se acodra o grijă deosebită sensului cu care o Formă Materială – fie ea fiinţăvie sau materie – pleca în Haos. Revenirea ei în Cosmos accentua sensul printr-oorganizare superioară, ceea ce presupunea că binele, sau răul se putea accentua, iarforţele care dominau lumea deveneau incontrolabile. Omul arhaic încerca prin toatemijloacele să purifice sensurile cu care Formele Materiale – şi nu numai omul - plecauîn ne-fiinţă, fiind interesat de acest proces, în primul rând pentru legătura pe careforma plecată în ne-fiinţă o are cu revenirea în Cosmos. Forma plecată în ne-fiinţă

trebuie să fie purificată, curăţată de orice fel de urmă malefică, pentru ca la revenireaîn Cosmos sensul evoluţiei să fie unul prietenos, favorabil, armonios. Legăturile pecare omul arhaic le are cu toate celelalte Forme Materiale din Cosmos, comunicarea lanivele extrasenzoriale, îl face să perceapă sensul fundamental al confruntării cuRealitatea care presupune existenţa unui permanent dezechilibru căruia nu i se poateface faţă decât prin adaptări superioare. Aceasta motivează atenţia pe care o acordăsensurilor din ritualul de trecere în ne-fiinţă. Forma Materială care trece în Haostrebuie să fie curăţată de sensurile negative, malefice pentru că revenirea acesteia înCosmos se face pentru a contribui la realizarea unei Forme Materiale superiormanifeste. Universul nu este preocupat de sensul pe care îl abordează evoluţia FormeiMateriale. Fie el constructiv sau distructiv, acest sens are semnificaţie doar pentru unansamblu de Forme Materiale, care, atunci când nu se conformează condiţiilor noiiDezmărginiri este sortit autodistrugerii şi retrimiterii în Haos pentru a iniţia un alt felde ciclu. Putem spune că totul depinde de memorie şi de capacitatea de a stocainformaţie, acesta fiind mecanismul fundamental pe care trebuie să-l respecte toateFormele Materiale. Pornind de la o astfel de premisă ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţiemodului în care funcţionează circuitul informaţiei prin diversele ei stadii, pentru cădevine tot mai evident faptul că starea de conservare a acesteia nu este pur şi simpluuna inertă, ci mai degrabă una de rafinare, de înlăturare a unor elemente caduce ce numai pot contribui activ la crearea unei forme noi, adaptabile unei noi Realităţi. Odată ce un ciclu a debutat prin crearea unei Forme Materiale, sensul propustrebuie păstrat şi rafinat, motiv pentru care trebuie să existe o permanentă legătură cumemoria iniţială, cu arhetipul: „Primul dans, primul duel, prima expediţie de pescuit,ca şi prima ceremonie nupţială sau primul ritual, deveneau exemple pentru umanitatepentru că revelau un mod de existenţă a divinităţii, al omului primordial, al Erouluicivilizator etc. Dar aceste revelaţii avuseseră loc în timpurile mitice, în momentulextratemporal al începutului; astfel, aşa cum am văzut în primul capitol, totulcoincidea într-un anumit sens cu începutul, lumii, cu cosmogonia. Totul avusese locşi fusese revelat în acel moment, in illo tempore: şi crearea lumii şi a omului şistabilirea în situaţia prevăzută pentru el în Cosmos până în cel mai mici detalii(fiziologie, sociologie, cultură etc.)”120120

Fiecare formă materială a Cosmosului conţine vibraţiile energiilor esenţiale aîntregului lanţ, de la naşterea formei şi până la expresia sa contemporană. Acesteenergii constituie memoria formei, informaţiile care o fac a fi capabilă să consumeelementele Realităţii pentru a o modifica permanent. Aceste informaţii fundamentalestau la baza bagajului de funcţii care formează circuitul Haos-Cosmos-Haos, şi creazăvibraţiile ce se fac permanent simţite – ca într-o cutie de rezonanţă -, şi care stau labaza unei forme de comunicare ce nu poate fi definită ( încă!?!), sau cunoscută, dar acărei prezenţă ne influenţează permenent evoluţia dincolo de limitele raţionalului. Din nefericire, de cele mai multe ori, aceste vibraţii declanşează existenţa unorforţe care-şi impun sensul şi depăşesc voinţa unei forme sau a unui grup de forme,creând legături proprii cu Realitatea, ele nu pot fi controlate la nivel raţional decât încondiţii foarte greu de atins. Astfel de sensuri necontrolabile făceau spaima omuluiarhaic, şi-l hotărau să încerce mereu purificarea circuitului Haos-Cosmos-Haos prinritualuri care să impună o evoluţie armonioasă şi prietenoasă a formelor revenite înCosmos, încercând să evite astfel spaima pe care poetul o pune în cuvinte:„Al tău suflet ar fi singur –Neştiut în lume – singur.De ce – nimeni n-o să afleCeasul greu al tainei tale.Nu vorbi-n astă pustieCare nu-i singurătate,De nu, sufletele moarteCe te-au petrecut în viaţăTe vor bântui în moarteŞi te vor strivi – deci, taci:Noaptea se va încrunta,Stelele nu s-or uitaJos, din tronuri îngereşti,Cu semne dumnezeieşti –Globuri de aur, fără raze,Ţi se vor părea că-s oazeCare ard şi-ar vrea să-şi fie Mircea Eliade, Op. cit., P.81

Leac de suflet pe vecie.”121 Totul pare să fie un spectacol al manifestărilor energetice care caută mereu săalcătuiască o conjunctură favorabilă pentru a împlini o formă capabilă să se manifesteîntr-o relaţie cu Realitatea care a reclamat-o, transformându-se astfel într-un momentistoric, căpătând deci un timp al lor şi un spaţiu al lor. Şi, iată cum, se pare cădimensiunile timp, spaţiu nu sunt egale cu ele însele, pentru că istoria ne dovedeştecă, nici timpul şi nici spaţiul istoric nu sunt egale în manifestări, iar pe măsură ceistoria devine tot mai complexă, aceste dimensiuni cunosc o comprimare, care lemodifică substanţial conţinutul. Arunc o privire peste cele afirmate mai sus şi-mi dau seama că totul parefoarte complicat şi foarte esoteric, şi asta mai ales pentru că nu mai vehiculăm cunoţiuni care să definească în mod precis şi exact o stare de fapt. Expresia unei ecuaţii,a unui lanţ de reacţii chimice, a unui proces ce s-a desfăşurat în faţa unui observatorsunt momente ale Realităţii ce se expun cu uşurinţă observaţiei, dar devine tot maievident că fiecare dintre aceste momente ascund o sumă de aspecte, ce par, maidegrabă, de domeniul esotericului, a fabulosului, a misticului pentru că refuză cuîndârjire să accepte a se lăsa cunoscute şi analizate după metodele hotărâte, mai întâide empirism, iar mai apoi de către sistemele teoretice, ca fiind verificate şiverificabile. Cu cât încerci o analiză mai profundă a unui fenomen, cu atât îţi daiseama că din componenţa lui dispar anumite elemente, pe care nu poţi să le supuiprocesului cunoaşterii în termenii comuni ţie. De cele mai multe ori aceste elementesunt pur şi simplu ignorate, iar observatorul operează doar cu substanţialitateamăsurabilă a fenomenului, care, de cele mai multe ori este o expresie a masei. Simţi atunci nevoia să găseşti acea cale ce poate lumina drumul către stareacreativă a inefabilului, acolo unde se definesc funcţiile ce mai târziu vor deveni FormeMateriale dominate de o logică a capacităţii de a prelucra un anume produs alRealităţii. Realitatea produce mereu elemente noi sub presiunea acţiunii FormelorMateriale, care Forme Materiale, la rândul lor trebuie să cunoască un proces deadaptare la aceste elemente, fapt pentru care se supun ciclului de trecere prin Haos,pentru o revenire într-o nouă calitate. Tot acest mecanism al unui ciclu de la Inefabil121 E. A. Poe, Annabel Lee şi alte poeme, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Univers, 1987,p.71

la material are menirea de a crea continuu forme unice, fiecare răspunzătoare de orelaţie directă un un element al Realităţii. Esenţa Universului definindu-se astfel ca fiind Unu în relaţie eternă cu sineînsuşi. Indiferent ce nume îi dăm, fie el Creatorul, Ideea, Dumnezeu etc., amprenta sastăpâneşte mecanismul prin care Realitatea explodează într-o sumă de Nevoi ceimpun, la rândul lor categorii de Lipse, datorită cărora sunt extrase din Haos funcţii cuscopul de eliminare a acestora. Tot acest spectacol mirobolant este aidoma cu sunteulunei lăute ghiduşe, despre care trebuie să ne întrebăm mereu: există sau este doar oiluzie?Dacă sunt, atunci de ce nu exist? „In illo tempore se situează astfel nu numai la începutul dar şi la sfârşitultimpurilor.”122, precizează Mircea Eliade, iar afirmaţia filosofului subliniază existenţaunui ciclu care – putem afirma - se întreţine din mulţimea de accidente ce suntrelevate de o Realitate în continuă schimbare. În astfel de condiţii, tabloulDezmărginirii Universului ni se relevă ca un mecanism întreţinut de schimbulpermanent dintre starea neconceptualizată a materiei şi cea conceptualizată, schimbcare asigură continuitatea adaptării la modificările pe care Realitatea le impunecontinuu. Nu putem vorbi despre perfecţionarea Formelor Materiale, pentru a puteaface faţă continuu schimbărilor pe care Realitatea trebuie să le suporte datorităacţiunilor lor, negând nevoia de neconceptualizare, menţinând astfel procesul dereversibilitate energie-masă-energie, ce stă la baza expansiunii materiei ce formeazăUniversul. Totalitatea stărilor intermediare se datorează tendinţelor pe care le impunfuncţiile extrase din Haos, din Non-formal, şi care se manifestă sub diverse expresii,însă ele nu pot deveni forme decât cu participarea masei. Fiecare formă a materiei esteo graniţă a universului şi se găseşte pe o altă dimensiune. În momentul în care vomeduca un alt mod de manifestare al cunoaşteri, care să depăşească spaţiul celor treidimensiuni, abia atunci vom obţine o legătură cu Universul pluridimensional, în caredimensiunile nu definesc doar spaţiul şi timpul, ci integralitatea modalităţilor demanifestare ale materiei aflată sub forme conceptualizate.122 Mircea Eliade, Op. cit., P.82

Filosofia omului arhaic percepea activ sensuri ale relaţiei Haos-Cosmos,sensuri ce s-au pierdut pe măsura distrugerii contactului direct dintre om şi FormeleMateriale născute nemijlocit din funcţii extrase din Haos. Apariţia funcţiilor emise deartefacte a modificat substanţial percepţia relaţiei primordiale şi a distrus legătura cumonada, capabilă să cuprindă o sumă de forme, din care trebuiesc extrase cele care săaibă un viitor benefic. Şi nu numai atât, omul arhaic avea menirea – pe care o datoraistoriei sale, evoluţiei acesteia – de a supraveghera circuitul deschis şi de a purifica defiecare dată forma care închidea un ciclu. Astfel integralitatea scenariilor ritualice,varietatea acestora, depind doar de amănunnte pe care le furniza specificul geografic,comunitar, accidentul istoric sau cosmic etc. Miezul ritualului este dominat de nevoiade a purifica Forma Materială, pentru ca revenirea sa în Cosmos, după repaosul dinHaos, să se facă sub semnul beneficului, al armoniei, favorizând Dezmărginirea, caşansă unică pentru destinul Cosmosului. De aceea se acordă o mare atenţie fiecăruigest, fiecărui sentiment, fiecărui gând. Întreaga existenţă ar trebui să fie asemeni unuiritual de purificare, pentru a putea astfel să înlăturăm naşterea unor tendinţe malefice.Credinţa că fiecare gând, sau gest este sămânţa unui ciclu care odată născut nu maipoate fi oprit până la consumul total a dominat categoric viaţa comunităţilor vechi.„Această sămânţă, ca toate seminţele materiale, tinde – în împrejurări favorabile – săproducă o fiinţă de acelaşi fel cu părintele care a emis sămânţa. Sămânţa unui stejartinde să producă un stejar, sămânţa unui câine sau a unei păsări tinde să producă uncâine sau o pasăre. La fel stau lucrurile şi cu nenumăratele seminţe-forţe proiectateîn univers de dorinţă, aversiune, dragoste, ură şi faptele pe care le suscită acestesentimente, cât şi de ataşamentul la existenţa individuală cu activitatea materială lacare acestea incită pentru a o proteja, a o perpetua, pentru a-i spori şi a-i lărgi sferade influenţă. Toate aceste seminţe tind să reproducă ceva asemănător părinţilor lorpsihici sau materiali.”123 Pentru că, se afirmă mai departe în cartea Alexandrei David-Neel: „Nu are loc nici cea mai mică mişcare – în această lume care este mişcare –fără ca această mişcare să nu declanşeze alte mişcări, alte manifestări de energiecare tind spre repetări, sprijinindu-se pe «amintiri» (vāsanā) sau, cum spun tibetanii,pe propensiuni (pagtchag). Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul123 A. David-Neel, op.cit., p. 51

unor cauze provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel sedesfăşoară jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.”124 Afirmaţiile citate subliniază faptul că în filosofia omului arhaic, legăturile carepun în circulaţie forţele ce fac să funcţionaze armonia universală, nu se rezumă doarla ceea ce putem cunoaşte folosindu-ne de capacităţile noastre limitate de funcţiaprimordială căreia trebuie să-i împlinim scopul, ci că ele se supun unui circuit caretrece prin faze ce pot fi doar presupuse, sau care rămân necunoscute. Doar că, omultrebuie să fie mereu atent la menifestările tuturor elementelor ce compun existenţa sa,ca şi la sensul pe care acestea tind să-l capete, pentru a nu periclita echilibrulUniversului. De foarte multe ori s-au făcut afirmaţii misterioase despre forţe, ce odatădeclanşate ar pune în pericol existenţa Universului, şi ar provoca un dezastru cosmic,şi toată lumea se gândea la misterioase forţe materiale, capabile să declanşezemanifestări fizice explozive ce ar produce un dezastru cu o consumare rapidă, limitatăîn timp dar cu efecte nimicitoare. În fapt, este vorba despre forţe latente, careacţionează în afara capacităţilor noastre de a interveni. Orice forţă materială are unremediu ce poate fi imaginat, forţele la care fac referire înţelepţii sunt imateriale, suntinefabile şi sunt imposibil de oprit, ele consumându-şi sensul distructiv, sauconstructiv până la ultima consecinţă. În Univers, o dimensiune caracterizează existenţa sau coexistenţei uneia saumai multor forme ale materiei aflate în anume stadii de expansiune. În urma acestuiraţionament, putem afirma că starea fundamentală a Universului esteneconceptualitatea, care asigură continuitatea procesului de expansiune.Neconcetualitatea, ca şi timpul, exprimă un proces de mişcare, şi nu poate exista înabsenţa acestuia. Şi, lucrul cel mai important: nu poate fi cunoscută în profunzimeasa, cel puţin deocamdată, cu mijloacele pe care le avem la îndemână ca instrumente deexplorare. Procesul de expansiune nu se rezumă doar la o extindere teritorială, deşiaceastă extindere face parte din jocul universal, ci, mai ales la o extindere a calităţilorfuncţiilor. Un astfel de proces presupune o comuniune a forţelor ce împlinesc o anumefuncţie. Cu cât Forma Materială este mai complexă cu atât există o comuniune maicomplicată a diverselor forţe compuse. Fiecare dintre acestea se limitează la a împliniperfecţionarea propriei expansiuni, fără a se preocupa de scopul final al Formei124 Idem

Materiale, dar rezultatul este o Formă Materială cu atribute din ce în ce maiperformante, raportate fiind la cele trecute. În egală măsură, Forma Materială complexă nu este nici conştientă, nicipreocupată de procesul de expansiune al componentelor sale, ea funcţionează învirtutea efectelor coroborate, care fiecare îşi păstrează scopul şi independenţa sa. Estesuficient ca armonia să fie alterată de o singură disfuncţie, pentru ca dezordinea să seinstaleze şi să declanşeze un proces de autodistrugere, proces în care fiecare elementce intră în componenţă să fie supus, la rândul său, descompunerii, până ce reducţiaatinge faza elementelor primordiale ce definesc teritoriul dintre Cosmos şi Haos.Aceste elemente fiind permanent într-o stare instabilă, ele pendulând între o stare şicealaltă şi aşteptând un moment de dezechilibru pentru a reintra în jocul FormelorMateriale. Chiar dacă din motive subiective, un astfel de joc ne crează frisoaneemoţionale, tebuie să acceptăm indiferenţa cu care elementele primordiale se supunjocului. Trebuie, de asemenea remarcat şi faptul că, la rândul lor, elementele ce intrăîn componenţa unei Forme Materiale sunt la fel de indiferente la năzuinţeleemoţionale ale acesteia, ele reacţionează strict în perimetrul limitat al funcţiilor lor,urmărind traseul propriei expansiuni. Ori, acest traseu este dictat de către impulsurileenergetice pe care activitatea Formei Materiale complexe le generează, dând naşterela impulsuri ce se transmit în josul traseului, până la elementele primordiale. Acest joc al comunicării formează complicate trasee energetice ce înteţincâmpuri de forţă care impun anumite tendinţe ale expansiunii. Repet, nu trebuie nici oclipă să ne gândim la expansiune doar ca la o nevoie de a cucerii noi teritorii. O astfelde expansiune se face cu scopul de a pătrunde tot mai adânc în Haos, de unde pot fiextrase funcţii ale non-formalului capabile să împlinească întreţinerea dezechilibruluice face posibilă Dezmărginirea Universului. Iată că, datorită acestui mecanism, o Formă Materială, cu cât este maicomplexă, cu atât este mai vulnerabilă şi mai dependentă de tendinţele compuşilor dea atinge propria expansiune. Această vulerabilitate putând să fie compensată doar cugrija pe care o are Forma Materială de a genera emoţii care să fixeze tendinţeprietenoase în parcursul pe care compuşii îl au în schimbul permanent dintre Haos şiCosmos. O Formă Materială complexă întreţine permanent o anume formă de schimbîntre Haos şi Cosmos, prin mulţimea de elemente componente care trec din starea

materială în cea energetică, dar şi invers. Practic, doar funcţia unică ce a stat la bazacreării Formei Materiale complexe se perpetuează de-a lungul existenţei acesteia,toate celelalte elemente sunt supuse unui proces de adaptare prin treceri repetate înHaos. Putem duce îndrăzneala foarte departe prin afirmaţia că: fiecare compus alunei forme materiale complexe este acelaşi, fără a mai fi vreodată el însuşi. Tot acest joc este impus de Nevoia pe care Realitatea o defineşte: întreţinereaunei stări de permanent dezechilibru, care să formuleze necesitatea creări permanentea unor mijloace de comunicare între diferitele forme al Cosmosului, dar şi între Haosşi Cosmos. Ceea ce ar presupune că Haosul nu mai trebuie privit ca un elementistoric, ce s-a consumat, ce a fost pierdut, odată ce Cosmosul a pornit parcursulistoriei. Ci, dimpotrivă, Haosul este o componentă activă a Universului, fără de careCosmosul s-ar transforma într-o entitate finită, cu limite precise, entitate care ar trebuisă se supună regulilor perisabilităţii. Fără schimbul permanent între Haos şi Cosmos,istoria s-ar rezuma la un tablou unic şi dezgustător. Cred că este important - pentru a înţelege faptul că omul arhaic era pătruns despiritul importanţei elementelor ce compun întregul şi de Nevoia ca acestea săcunoască o evoluţie cosmică benefică – să cităm ceva mai substanţial din Sir JamesGrorge Frazer: „Este posibil ca în epoca preistorică, înşişi regii să fi jucat rolul zeuluişi, în această calitate, să fi fost ucişi şi tăiaţi în bucăţi. Despre Set se spune, la fel caşi despre Osiris, că a fost rupt în bucăţi după o domnie de optusrezece zile, ce secomemorau într-o sărbătoare anuală având aceeaşi durată. Potrivit unei legende,Romulus, primul rege al Romei, a fost tăiat în bucăţi de către senatori care i-auîngropat bucăţile în pământ; şi ziua tradiţională a morţii sale se celebra la 7 iulieprin anumite ritualuri ciudate care aveau, se pare, o legătură cu fertilizareaartificială a smochinului. O legendă greacă povestea, de asemenea, cum Pentheus,regele Tebei şi Licurg, regele edonienilor traci, s-au răsculat împotriva zeului viţei devie Dioyisos, şi cum necredincioşii monarhi au fost sfâşiaţi în bucăţi, unul de cătrebacantele înfuriate, celălalt de cai. Aceste tradiţii greceşti pot fi reminiscenţedesfigurate ale obiceiului de a sacrifica fiinţe omeneşti, mai ales regi divini, în rolullui Dionysos, zeu ce se asemăna sub multe aspecte cu Osiris şi despre care se spunea,ca şi despre el, că i s-au rupt mădularele, bucată cu bucată. Se spune că la Chiosoamenii erau sfâşiaţi în bucăţi ca sacrificiiu adus lui Dionysos; şi, pentru că mureaude aceeaşi moarte ca şi zeul lor, este logic să presupunem că îl personificau. Povesteadupă care Orfeu din Tracia a fost şi el sfâşiat în bucăţi de către bacante pare să

indice că şi acesta a pierit în rolul zeului a cărui moarte o împărtăşea. Estesemnificativă şi povestirea care spune că Licurg din Tracia, regele edonienilor, a fostucis pentru ca pământul care nu mai dădea roade să-şi recâştige fertilitatea. Citim deasemenea despre regele norvegian Halfdan cel negru, al cărui corp a fost tăiat înbucăţi iar bucăţile îngropate în diferite locuri ale ţării pentru a se asigura rodniciapământului.”125 Am ţinut să citez această întreagă cazuistică a „fragmentelor”, apărţilor care se petrecea în colţuri îndepărtate ale lumii şi în timpuri diferite aleistoriei, pentru a reliefa importanţa pe care omul arhaic o arată elementelor ce compunun întreg. Credinţa că fiecare fragment poartă sarcini care tind să suplinească funcţiaîntregului, care aspiră să redevină un întreg, într-o altă alcătuire, mai prosperă şi maibenefică, ne dovedeşte că omul arhaic cunoaşte şi se supune mecanismului impus deschimbul permanent dintre Haos şi Cosmos, dar şi că este la fel de conştient de faptulcă trebuie să fie atent la parcursul cu care elementele Cosmosului trec în Haos. Întregul nu este decât expresia unui ansamblu de elemente ce au propriul lordestin, propriile lor funcţii şi propriul lor parcurs cosmic. Ele sunt indiferente, şi demulte ori potrivinice, scopului pe care Întregul doreşte să-l atingă. Iată de ce, FormaMaterială trebuie să încerce o armonizare a activităţilor componentelor sale, iar acestlucru nu devine posibil decât dacă acordă cuvenita atenţie semnalelor ce vin de laacestea. În acea parte a istoriei, în care existenţa omului era dependentă de relaţia sacu fiecare element de mediu, ce putea fi hotărâtor în evoluţia sa, el se dovedeştepreocupat permanent în a citi şi interpreta semnalele pe care le primeşte. Dar, odată ce evoluţia istorică interpune între om şi Cosmos activitateaartefactelor, ca elemente de perturbare, de bruiaj care întrerup comunicarea firească,relaţia se schimbă, aberează şi impune alte atitudini, de cele mai multe ori nefireşti. Orice Formă Materială este un conglomerat de forţe şi informaţii carefuncţionează sub comandamentul unei funcţii care are rolul de a adapta FormaMaterială la schimbările survenite în echilibrul Realităţii. Dacă, în mod accidental, auloc schimbări neprevăzute, ce se produc cu rapiditate, Forma Materială riscă sădispară pentru că nu conţine informaţii capabile să menţină mecanismul de adaptare.Iată de ce exista grija temeinică a omului arhaic de a încerca să nu provoace un astfelde accident prin revenirea din Haos a unor forţe neprietenoase.125 James George Frazer, Creanga de aur, vol. 3, traducere de Octavian Nistor, Bucureşti,Editura Minerva, 1980, pp.177-178

O astfel de grijă este adânc săpată în orice Formă Materială, şi fiecare îşiadaptează acţiunile în sensul schimbărilor previzibile, încercând astfel să păstrezemereu un ritm constant, pentru a fi evitată cumularea unor forţe care să producădezechilibre grave ce nu mai pot fi controlate apoi. Observând aceste preocupări,oamenii de ştiinţă, mai ales biologii, au început să înţeleagă că principiul căutăriiasemănării dintre om şi celelalte Forme Materiale – fie ele organice sau anorganice –este păgubos şi periculos. Iată de ce, acum se încearcă tot mai temeinic să sestabilească deosebirile, pentru a putea să refacem tabloul complet al Dezmărginirii,pentru că devine tot mai evident faptul că omul este un element al unui complexevolutiv şi nu rezultatul expres al acestuia. Omul reprezintă un nivel perisabil, supus erodării, dar mai ales vulnerabilpropriilor acţiuni. Durata evoluţiei sale cosmice depinde foarte mult de modul cum vaşti să înţeleagă armonia dintre transferul de emoţii, circulaţia informaţiilor şischimbările survenite în Realitate. Universul este indiferent şi lipsit de scop, el nu are porniri subiective şi nicitendinţe partizane. Pentru el nu există nici o diferenţă între om şi oricare altă FormăMaterială; fiecare este o etapă a Dezmărginirii, dar pentru că sensul Dezmărginirii îieste la fel de indiferent, nu va înclina balanţa spre nici una dintre Formele Materialece-l compun. Istoria unei Forme Materiale depinde integral de capacitatea acesteia dea-şi adapta perfecţionarea mijloacelor de menţinere a echilibrului cu schimbărilesurvenite în Realitate, schimbări pe care le provoacă mereu şi cărora trebuie să li seadapteze mereu. Din nefericire pentru om, odată cu crearea artefactului inteligent a început săpiardă din ce în ce mai mult din capacitatea de a citi corect semnele ce vin de laRealitate. Acest lucru se datorează, mai ales faptului că a devenit tot mai dependent demodul cum îi transmite artefactul informaţia. Dintr-o dată, omul s-a trezit într-uncosmos artificial, care-l izolează tot mai rapid şi mai agresiv de contactul nemijlocitcu informaţia venită din Cosmosul real. Ca orice traducător, chiar dacă ar trebui să fieobiectiv şi detaşat, artefactul crează un univers al trădării, nu neapărat prin modul cumtraduce, ci prin modul cum organizează informaţia şi cum este capabil s-o actualizeze.Universul se schimbă în fiecare clipă, iar artefactul nu este capabil să se adapteze unuiastfel de ritm. În contactul nemjlocit dintre om şi Univers, foarte multe dintreinformaţii sunt transmise pe canale subliminale, sunt primite la nivele inefabile, acolounde produc modificări insesizabile raţional, şi al căror efect este perceput cu mult

mai târziu, printr-un rezultat al adaptării. Or atunci când, ritmul schimbului deinformaţii este perturbat de către disfuncţiile impuse de artefact, capacitatea deadaptare corectă devine un joc al hazardului. Ori cum ar fi, soarta omului în Universnu depinde de acesta, ci de omul însuşi. Uiversului îi este la fel de indiferent parcursulcosmic al acestei Forme Materiale, aşa cum îi este indiferentă oricare alta.„Fiecare din noi este inevitabil.Fiecare din noi este nemărginit, fiecare îşi are un drept pe pământ, de-i bărbat sau femeie,Fiecare din noi e chemat să ia parte la ţelul etern Al planetei,Fiecare din noi este aici într-un fel deopotrivă de Dumnezeiesc!”126 Dar, toatea acestea sunt cote esenţialmente importante ale unor dimensiuni pecare doar noi le percepem, şi cu care ne măsurăm trecerea printr-un Univers lipsit dedimensiuni. Scurtul traseu pe care îl parcurgem conştienţi de el este foarte importantpentru noi. Pentru nici o altă specie a Formelor Materiale traseul nostru nu areimportanţă decât dacă se încrucişează cu al acelei forme. Îndată ce a fost depăşitpunctul de intersecţie, existenţa Formei Materială numită om intră într-o altădimensiune şi pierde atenţia celeilalte forme. Doar că astfel de contacte se producpermanent în Univers, ceea ce face să existe o permanentă memorie care capătă unsens ce scapă înţelesului Formelor Materiale particulare şi care se transformă însemne, sau „amprente”, sau „seminţe” ce se adaugă acelui conţinut ne-formal alHaosului.. Sau, după cum se afirmă în ceea ce Alexandra David-Neel numeşte„învăţăturile orale” sau „secrete” ale învaţaţilor lama: „În ce priveşte seminţele, elesunt la origine nişte compuşi, care cuprind diferite elemente. Pe de altă parte, mediulîn care sunt proiectate este şi el un amestec de elemente eterogene; sămânţa, înaintede a produce un efect, va suferi acolo neapărat o mulţime de contacte cu alte seminţe,iar amprentele, cum le numeşte Vasubandhu, suprapunându-se în diferite sensuri,rareori se va mula exact pe forma alteia. Astfel, în urma acestor contacte, a acestorsuprapuneri, seminţele şi amprentele vor căpăta o natură mai mult sau mai puţin126 Walt Whitman, Opere alese, traducere de Mihnea Ghorghiu, Bucureşti, Editura pentruLiteratură şi Artă, p. 153

diferită de natura lor originară.”127 Toate expresiile din învăţăturile lamaice, care sereferă la urmele lăsate de către om în Univers tratează despre partea energetică amateriei. Pentru învăţaţii orientali, amprentele energetice puse în circulaţie sunt cu multmai importante, şi au o forţă de neimaginat mai mare, decât toate urmele activităţiimateriale. De aceea - cred şi ei - este o datorie esenţială a omului să aibă grijă ceamprente energetice rămân în urma sa, acestea contribuind la forma pe care o va aveaviitorul Cosmosului. Sigur, toată această filosofie s-a clădit cu gândul la destinulspeciei umane, la modul în care va evolua destinul acestei Forme Materiale. Pentru ei,gîndul este o forţă, care odată declanşată nu mai poate fi oprită decât atunci când şi-aconsumat destinul, atunci când s-a împlinit într-o anume Formă Materială, ce va sta labaza unui lanţ evolutiv, capabilă să nască în lungul destinului său o multitudine de„forţe-seminţe” cu meniri diferite, dar toate cu scopul de a fi la baza altor lanţuri aleevoluţiei. Această modalitate de a gândi ilustrează evidenţa depedenţei celor douăentităţi ale Universului: Haosul şi Cosmosul; entităţii între care există o comunicarefertilă, continuu formatoare de lanţuri cauzale. În Univers nu există o activitate selectivă – activitate care ar evidenţiaexistenţa unui scop, şi deci, a unei voinţe – fiecare amprentă energetică trebuie sădevină parte a unui lanţ cauzal care să contribuie la Dezmărginirea Universului.Dacă strig la mine, aud. Să fim bine înţeleşi, departe de mine gândul de a renunţa la toate facilităţile şistaisfacţiile pe care mi le aduc artefactele pe care le folosesc. Nu-mi pot imagina cumaş putea să mă descurc fără lap-top-ul la care lucrez în fiecare zi, la televizor, lamaşină, la telefoane şi, în general, la toate „jucăriile” ce fac parte profund din viaţamea. Nu am de gând să fac acest lucru şi nici nu pretind, ipocrit, ca ceilalţi s-o facă.Toate aceste artefacte sunt rezultatul activităţii impuse de evoluţia stării de adaptare ladezechilibrul continuu pe care-l naşte Realitatea, sunt, deci, o parte din normalitateaevoluţiei. Singura problemă pe care mi-o pun este acea a comunicării dintre entitateasubiectivă numită om şi entitatea obiectivă numită Cosmos. Sunt semne stabile, şi din127 Alexandra David-Neel, Op. Cit., p54

ce în ce mai evidente, că are loc o alienare gravă a modului de comunicare. Dacă estebine sau este rău, asta nu mă simt în stare să analizez. Pe de altă parte nici măcar nueste scopul acestui op, asta fiind deja o altă discuţie. Ceea ce-mi permit să constat estefaptul că, însăşi viaţa mea se schimbă într-un sens care nu-mi convine cine ştie ce.Având în amintire existenţa înaintaşilor mei, cu mult mai încărcată de umanitate decâta mea, cu mult mai multe bucurii profunde şi legate de un spirit al relaţiei directedintre ei şi valorile unui Cosmos, care le întreţinea o demnitate şi o mândrie specificăşi tainică, îmi dau seama de faptul că pendulez, de cele mai multe ori între valori cemă obligă, dar care nu sunt esenţiale, nu sunt importante. În jurul meu, dezumanizareaatinge cote alarmante şi impune sterile şi calpe scări de valori, care nu au decât slabelegături cu ceea ce este vital, fundamental pentru specie. Nu sunt de loc, subiectiv şinu am letargii pornind de la faptul că specia se îndreaptă galopant către propriulsfârşit. Puţin îmi pasă, şi chiar dacă ar fi să-l trăiesc chiar eu. Doar că observ existenţaimperioasă a unor semne care citite ar putea schimba traseul existenţei. Iată cumvenim din nou la of-ul care m-a hotărât să scriu această lucrare: COMUNICAREA. Comunicarea care este, până la urmă, baza întregii evoluţii a materiei cătreDezmărginire, iar Dezmărginirea nu este o glumă şi nici un subiect negociabil, cireprezintă mecanismul prin care Universul îşi întreţine veşnicia, lipsa de scop şi dedimensiuni. În interiorul acestui mecanism, o categorie de Forme Materiale are şansasă poată evolua veşnic, cu condiţia să respecte codul de comunicare cu semneleRealităţii. Unul dintre efectele tragice ale Realităţii este că aceasta nu dispare brutal,brusc, irevocabil, luând astfel cu ea memoria comună a Formelor Materiale ce ocompun. Ea se modifică lent, păstrând o anume latenţă a memorie sale, iar FormeleMateriale poartă cu ele această memorie ce se atenuează lent în detrimentul unei altememorii noi, ce se instalează treptat, pe nesimţite ar fi cea mai corectă exprimare.Mulţimea de Forme Materiale ce acţionează asupra Realităţii sunt obligate să poarte şisă transmită această memorie de-a lungul parcursului modificărilor pe care le iniţiază.Astfel, informaţii desprinse din activitatea lor se vor transmite Formelor Materiale cele vor lua locul, întreţinând, astfel, memoria de care Universul are nevoie pentru amenţine starea de dezechilibru ce împinge materia spre procesul de Dezmărginire. Iată de ce, o categorie de Forme Materiale trebuie să-şi întreţină spiritul,capabil să comunice permanent nu doar cu Cosmosul, ci şi, în egală măsură, cuHaosul, pentru că aceste două componente ale Universului menţin parcursul stării deevoluţie.

Aceasta ar fi o cauză pentru care ar trebui să fiu în stare să mă aud în fiececlipă, aşa cum îi aud şi pe ceilalţi, numai că important, şi într-un caz şi în celălalt, ar fisă şi ascult. Faptul că aud reprezintă expresia unui mijloc, dar faptul că ascult ar trebuisă reprezinte expresia unei voinţe, lucru important în existenţa unei Forme Materiale. Fiecare element al unei categorii de Forme Materiale este la fel de unic şiimportant ca şi Universul. El este, de fapt, Universul, pentru că în el este cuprins şiHaosul şi Cosmosul, prin el trece procesul de Dezmărginire, şi prin el se obţine lipsade dimensiuni, care este o esenţă universală. Astfel Universul îşi poate exprimaPluraliltatea lui Unu, dar aceasta nu se poate obţine fără să fie întreţinută circulaţiainformaţiilor, fără o comunicare fecundă care să ducă la modificarea continuă aRealităţii şi la adaptarea permanentă la noile condiţii obţinute. În fond, noi nu suntemdecât esenţa Emoţiei, care, venită din Haos, trebuie să întrupeze o Formă Materialăcapabilă să gestioneze un fragment de Realitate. Acesta poate fi motivul pentru care în adâncul memoriei sale omul păstreazăun licăr conform căruia: „Singura popsibilitatea de a ieşi din timp, de a sparge cerculde fier al existenţelor este abolirea condiţiei umane şi cucerirea Nirvānei. De altfel,toate aceste «incalculabile» şi toţi aceşti eoni fără număr au de asemenea o funcţiesoteriologică; simpla contemplare a panoramei lor îl terorizează pe om şi îl obligă săînţeleagă că trebuie să reînceapă de miliarde de ori aceeaşi existenţă iluzorie şi săîndure aceleaşi suferinţe fără sfârşit, ceea ce are drept efect exacerbarea voinţei salede evaziune, determinându-l spre transcederea definitivă a condiţiei sale de«existent»”128 Conform acestor afirmaţii ale lui Mircea Eliade, este posibil ca noile tendinţeale umanităţii să fie imperativul unui salt către care Realitatea tinde, iaraprehensiunile cărora le facem faţă să fie generate doar de legăturile cu un strat ce s-aconsumat şi care încearcă să conserve ultimile elemente, aflate în disoluţie. Dacă alăturăm cele două concepţii, adică cea a seminţelor-forţe şi cea lanţuluide existenţe, realizăm că în oricare din nivelele unei existenţe se nasc continuu punctegeneratoare de energii care au menirea de a pune în mişcare atât limite ale acestora,limite trasate de către scopul ce a generat fiecare dintre aceste energii, dar şi tendinţeexpansioniste care caută „teritorii” noi de exprimare. Se poate astfel explica procesul128 Mircea Eliade, Op. Cit., p.89

prin care fiecare informaţie conţinută într-o structură elementară ADN va tinde să-şicontroleze şi să-şi conserve doar propria funcţie, fără să fie interesată de evoluţiaulterioară a Formei Materiale în dezvoltare. Doar că fiecare funcţie este menită săgenereze informaţii pentru celelalte funcţii ce formează ansamblul funcţional specifical acelei Forme Materiale. Informaţia năzuieşte către atingerea scopului său: generarea unor elementecare să stea la baza tehnicilor de adaptare la mediu, la momentul de Realitate; iarpentru asta va căuta să menţină limitele optime între care trebuie să se dezvolte FormaMaterială, dar în lungul acestui proces, suma energiilor eliberate devin suficientepentru a fi create ciclurile Haos-Cosmos necesare pentru a dezvolta funcţiile capabilesă elibereze emoţiile necesare remodelării permanente a structurii Formei Materialespre împlinirea scopului său. Cu cât un Cosmos este mai bogat în Forme Materiale complexe, capabile săgenereze scopuri, cu atât ciclurile întreţinute îmbogăţesc Haosul. Şi devine tot maievident că modelul mecanic care a stat la baza sistemelor filosofice din secolele alXIX-lea, sau al XX-le, nu mai pot oferi o logică funcţională. Aceste sisteme indică Mişcarea ca fiind fundamentală opentru evoluţie, doarcă totul se rezumă la a imagina doar un vehicul, menit să transporte ceva către ceva.Ori, este foarte posibil, ca Mişcarea să faciliteze operaţiuni mult mai subtile, şi esteevident, atunci când vorbim despre comunicare, de exmplu, că aceasta exprimămodalitatea de transfer a unei emoţii, fie prin contactul nemijlocit cu un eveniment,fie cu ajutorul unui semn, sau sistem de semne. Sau, atunci când vorbim de informare,este prilejuit un proces oportunist de armonizare cu un moment al Realităţii. Toateacestea sunt forme ale Mişcării, doar că ele nu reprezintă de fel un mijloc mecanic, cisunt expresia unor forme extrem de subtile de manifestare a energiei în diversele eiforme. Înfruntarea directă, dintre tendinţa pe care emoţia sau informaţia fundamentalătinde s-o dezvolte, şi Realitatea concretă va exploda într-o multitudine de alte emoţiisau informaţii care trebuiesc conservate într-o stare in-formală de unde vor fireclamate de o anume Nevoie, de aici rezultând o infinită varietate de expresii ce potasigura şi întreţine ciclurile Devenirii. Abia în aceste condiţii ele vor căuta să organizeze masa, cu scopul obţineriiunei Forme Materiale capabile să acţioneze în consecinţă şi să declanşeze un nouproces al Devenirii, atingând şi luminând detalii ale Dezmărginirii care până atunci

fuseseră ascunse. Este lipsit de importanţă dacă aceste detalii au sau nu o anumevaloare pentru evoluţia universală. Important este ca fiecare aspect umbrit al evoluţieisă fie supus expansiunii. Doar că fiecare nouă tendinţă expansionistă a Cosmosului,extrage din Haos alte detalii umbrite şi jocul se repetă în toată splendoarea sa,răsturnând permanent faţete ale Cosmosului cu cele ale Haosului şi invers şi împlinindDevenirea. „Prefacerea prin urmare nu va însemna simplă Veräderung în sens modal(în sensul lui: cum), simplă trecere într-altul, alloiosis; ci fiind aceasta va fi şi:pluralitate, negaţie de sine şi lanţ cauzal, adică va străbate, cu înţelesul de devenire,toate câmpurile categoriale. La fel cum trebuie o anumită puritate a noţiunii dedevenire spre a o putea opune valabil celei de fiinţă (desprinderea devenirii denefiinţă), trebuie acum o anumită cuprindere a ei. Cuprinderea aceasta vine să aratecă, întocmai fiinţei, devenirea nu poate fi închisă în câte un punct de vedere, cum vreaperspectiva categorială. De aceea nu va fi nici ea un simplu fel de a indica «cumeste» un lucru, o simplă modalitate; ci va sta, alături şi împotriva fiinţei, ca untermen originar care să deschidă dezbaterea cu sine a raţiunii.”129 Putem spune astfel că: strigătul pe care îl scot, nu este strigătul pe care îlaud. Sunetul ar fi acelaşi, dar conţinutul comunicării a fost modificat prin lipsiri sauadăugiri de informaţii care au fost generate de sensul pe care sunteul îl conţine.Conţinutul sunteului ce compune strigătul a trecut în Devenire, şi ca atare a fostmodificat de jocul fiinţă, ne-fiinţă; înţeles, ne-înţeles; formal, in-formal. Esenţădeplină a relativităţii. Sau, vorba poetului:............................................................„Din lac culege luna scăpatele oglinzi,Mixandra şi leandrul adormitor răsună.Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi,Aceste locuri pline de răcoroasă lună.Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,129 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1981, p.56.

De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.Vedeniile unui îndepărtat pământ,Sub iarbă funerară zac odihnind cuminte,Tu nu lua în seamă pe cei ce nu mai suntŞi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.”130 Starea aceasta de discontinuitate a comunicării, de trădare a sensului originarprin translaţia de la sursă la receptor, se agravează când ajunge să fie practicată lascara comunicării printr-un sistem coerent. Ai putea spune că însuşi Cosmosul ţine săse trădeze pe sine şi să-şi modifice conţinutul comunicării. Doar că această trădareare un sens, şi anume, acela de a permite apariţia şi dezvoltarea abaterilor care suntfundamentale pentru adaptarea la o situaţie nou apărută. Abaterea este capabilă săprevadă o situaţie nouă; nu este neapărat necesar să fie reală această prevedere, demulte ori nici nu este, fapt pentru care abaterea se dovedeşte inutilă, iar existenţaFormei Materiale cuprinsă într-o astfel de situaţie devine caducă şi se consumă în van. Important pentru Devenire este ca abaterea să poată prelua oricând o trădare cenu a fost prevăzută şi despre care nu s-a fixat o informaţie anume. Fiecare gest cosmiceste urmat de o explozie de abateri care să poată face faţă oricăror consecinţe, chiardacă, aparent, trebuie să se facă faţă unei avalanşe de trădări. În esenţa ei, trădarea este un factor esenţial al eficienţei transmiterii deinformaţii, al adaptării acestora la factori independenţi de sursa care a iniţiatinformarea. Starea de trădare a lumii contemporane este agravată şi de faptul că apare unspaţiu nou al informării: acela al artefactelor. Atâta timp cât efectul pe care un artefact îl are în relaţia sa cu omul poate fidominat şi subordonat ne aflăm într-o anume stare de normalitate. Spun o anume starede normalitate, deoarece orice perturbare a relaţiei de informare dintre o FormăMaterială (omul, în cazul nostru) şi Cosmos aduce cu sine un moment de alienare arelaţiei. Dar, atunci când mulţimea de informaţii emise de artefacte este scăpată de subcontrol şi se instaurează o disciplină a informării prin semnele emise de acestea, omul130 Serghei Esenin, Poezii şi poeme, traducere de George Lesnea, Bucureşti, Editura Bibliotecapentru toţi, p.63.

începe să fie dominat, iar rezultatul este un efect teribil de alienare a acestuia, cuconsecinţe grave în pierderea legăturii directe cu semnele Universului. Tot acest sistem de informare paralel, iniţiat de artefacte, parazitează interesulpentru semnalele generate de către Univers, mai precis de starea menită să impunăpurificarea sensului cu care Forma Materială întreţine trecerile în Haos. Aceastăstare de purificare a sensului este menită să genereze forţe capabile să gestioneze unviitor care să nu se poată prăvăli peste Cosmos cu o prea mare sumă de trădări. Cucât trădările sunt mai neprevăzute şi mai multe, cu atât ar trebui generat un număr maimare de abateri, or acestea vor ajunge să paraziteze grav sensul inţial al Devenirii.Pericolul unei astfel de acţiuni este definibil doar pentru Forma Materială perisabilă,deoarece, destinul ei se modifică într-un sens sau altul. Neîndoielnic, Dezmărginirea rămâne impasibilă atâta vreme cât are loc unproces de Devenire. Pentru ea, doar expansiunea Universului în sine însuşi esteesenţială, restul este istorie, iar Dezmărginirea este lipsită de istorie. Imaginea formată de numărul de trădări intervenite într-un traseu alcomunicării, sau informării sugerează un fapt spectaculos; şi anume acela că fiecaremoment al lanţului de trădări este o matrice ce conţine o sumă de abateri, cu totulindiferente la Devenire. Pentru fiecare abatere esenţial este să împlinească segmentuldefinit pe care-l conţine şi nimic altceva. Şi, iată cum, ansamblul de elemente cedefineşte o Formă Materială complexă, pare a fi o sumă de abateri, fiecare lipsită deinteres pentru funcţionarea celeilalte, dar în sine funcţionând doar pentru definireaacesteia. Cu alte cuvinte, ar trebui să eliminăm ideea că o Formă Materială complexăeste născută cu menire predestinată, ci doar cu una ce rezultă din activitateaindividuală a componentelor sale. Fiecare dintre ele dependentă fiind de memoria sa,pe care o va recicla trecând-o prin Haos şi dându-i, astfel, continuu un nivel superior,cu scopul de a întări sau nega un sens al unei perisabililtăţi. Ori, toată aceastăciclicitate a memoriilor fundamentale devine esenţa însăşi a Comunicării ce stă labaza Dezmărginirii. Mai mult decât atât, sensul previzibil tinde către ideea căDezmărginirea nu are nevoie de dimensiuni pentru a se defini, ci doar de conţinutul cese naşte continuu din el însuşi într-o stare permanentă de pendulare între Haos şiCosmos. Desigur: Haos, Cosmos sunt categorii pe care le folosim pentru a întregicunoaşterea, ele neexistând în sine, pentru că Dezmărginirea este o Funcţie Unică ceîmplineşte Universul.

Modelul de lut Respectând modelul pe care am încercat să-l desenăm mai sus, trebuie să neînchipuim că şi Forma Materială este un întreg dependent de funcţionarea fiecăruielement component. Astfel, acest întreg îşi bazează existenţa pe o circulaţienecontenită – necontenită atât cât îi permite perisabilitatea – de emoţii şi informaţii dela unitatea formei complexe către fiecare element component, dar şi invers. Fiecareinformaţie ce pleacă dinspre forma complexă este dictată de o Nevoie ce se naşte încontactul nemijlocit cu Realitatea schimbătoare. Acţionând asupra unei Realităţi,Forma Materială modifică condiţia acesteia şi menţine permanent starea dedezechilibru care generează stimuli, cerinţe noi. Acestea: stimulii, cerinţele impunFormei Materiale nevoi de adaptare, nevoi care pun în circulaţie, în interiorul Formeimateriale, informaţii, ori emoţii, ce pleacă spre periferia acesteia şi, odată ajunse lanivelul fundamental trimit în Haos o infinitate de memorii primordiale făcând localtora, adaptate nivelului impus de noile informaţii puse în circulaţie. Şi, iată cum, oFormă Materială este în fapt o Realitate în permanent dezechilibru, şi într-o goanăteribilă după eliminarea unor nevoi. Dezechilibrul intern este impus de contactul cuun dezechilibru extern care reclamă o nouă stare de adaptare; şi aşa cum dezechilibrulextern nu se va opri niciodată, aidoma, cel intern îi va urma exemplul. Circulaţia informaţiilor, sau emoţiilor, dinspre întregul Formei Materiale spreelementele fundamemntale ce o compun şi invers, circulaţie care impune schimbareacontinuă a unei infinităţi de memorii, trecerea lor în Haos şi revenirea într-un stadiuevoluat, impune imaginea unui Întreg într-un continuu proces de descopunere-compunere. Doar privit din exterior acest Întreg pare un tot cu o existenţă stabilă, într-o anumită unitatea de timp. În fapt, Întregul se descompune permanent şi face localtuia într-o altă stare. Iată de ce, afirmaţia lui Heraclit că omul de ieri nu mai esteomul de azi, iar cel de azi nu va mai fi cel de mâine pare să se extindă asupra tuturorformelor materiale ce compun Cosmosul. Singura stabilă în acest proces esteMemoria Iniţială a Întregului, o memorie impusă de funcţia ce a dat naştere acestuia,şi care va dăinui până la împlinirea scopului dictat de funcţie. Pe tot parcursul existenţei, într-o anume compunere a unei Forme Materiale,importante pentru traseul său vor fi informaţiile născute din contactul direct cu stareade dezechilibru a Realităţii. Aceste informaţii vor dicta sistemul de schimb întrememoriile fundamentale ce intră în componenţa Formei Materiale şi vor hotărî

traseul de parcurs. Ceea ce presupune că totul devine dependent de contactul dintreacţiunile Formei Materiale şi reacţiile momentului de Realitate. Unică fiind – ca expresie a compunerii -, Forma Materială acţionează asupraRealităţii într-un mod unic, chiar dacă privită din afară, atitudinea ei pare identică cu acelorlalte Forme Materiale care compun specia, genul etc.. Acestei unicităţi îidatorează Dezmărginirea o relaţie Haos-Cosmos particulară, ce are capacitatea de aelibera noi „spaţii” ce vor întreţine expansiunea. Astfel, pare să se infirme concepţiaconform căreia într-un lanţ cauzal doar anume verigi sunt importante, iar celelalte suntmenite doar să-l întreţină. Fiecare verigă, unică fiind, are importanţa ei întru degajareaunor noi Nevoi care să dea naştere la sisteme informaţionale ce au puterea de amodifica starea Formelor Materiale. Este adevărat nu toate verigile au destinul spectaculos de a modifica vizibil oRealitate, schimbând astfel percepţia asupra acesteia. Cele mai multe dintre verigisunt cele ce acţionează pentru stabililzarea efectelor produse în Realitatea ce tocmai afost modificată. Acest mod de a acţiona este unul nespectaculos, care pare identic camanifestare şi care întreţine o senzaţie de uniform, doar pentru că sistemeleinformaţionale puse în circulaţie conţin fragmentele minuscule ce vor împlini, la unmoment dat, o nouă Nevoie esenţială. Care Nevoie esenţială va reclama apariţia uneiverigi cauzale puternice, spectaculoase şi care va da impresia că se defineşte pe sine şinumai pe sine. În fapt avem de aface cu o acumulare de fragmente venite de la unlung şir de „anonimi” care au contribuit fiecare la acest proces, mai ales prin faptul căau fixat informaţii ce altă dată păreau de neconceput. Sau după cum ar afirmaHeidegger: „În actul depăşirii, Dasein-ul se îndreaptă către acea fiinţare care estechiar el, către el ca «sine». Transcendenţa constituie sineitatea (Selbstheit). Dar săsubliniem şi de astă dată: niciodată în primă instanţă numai această sineitate;depăşirea vizează totodată şi fiinţări ce nu sunt Dasein-ul «însuşi» (selbst); sau maiexact spus: abia acum, în actul depăşirii şi prin intermediul lui, se poate diferenţia şihotărî în cadrul fiinţării, cine anume este şi cine anume nu este un «sine» (ein«Selbst») şi cum este el.”131 Descoperim astfel o nouă formă de a acţiona a dualităţii Haos-Cosmos, formăcare are menirea de a menţine dezechilibrul ce modifică Realitatea şi care întreţine131 Martin Heidegger, Op. Cit., p.84

astfel relaţia de comunicare între cele două stări fundamentale ale materiei: masa şienergia. În fiecare Formă Materială, plecând de la amprenta unică a acesteia, există unscop către care trebuie să tindă, şi pe traseul căruia ea va descoperi noi resurse aleDezmărginirii şi Expansiunii. Procesul care întreţine activitatea unei FormeMateriale este dictat, în substanţa sa, de nevoia Cosmosului de a aduce starea dedezechilibru la un moment de criză fundamentală care să definească cu precizie oNevoie. Nevoie capabilă să explodeze într-o sumă de Lipse însuşite de mulţimea deForme materiale, fiecare în sensul unicităţii sale. Pentru înlăturarea sumei de Lipse vafi nevoie de un tot mai mare număr de Forme Materiale care vor acţiona întreţinândcircuitul Haos-Cosmos şi facilitând continuu evoluţia memoriilor fundamentale. Nu trebuie să ne imagină de fel că Universul îşi împarte lumea FormelorMateriale în categorii diverse, cum ar fi cele amorfe, cristaline, organice etc.. PentruUnivers există doar nivele de organizare ale Materiei, nivele care s-au specializat înlupta continuă pe care a impus-o stare de dezechilibru a Realităţii. Acestă tendinţă despecializare a întrăit şi subtilizat circulaţia memoriilor între Haos şi Cosmos, mai alesdatorită tendinţei fiecărei categorii de Formă Materială de a trimite în Haos memoriicât mai esenţializate, cât mai purificate de atitudini parazitare, sau adverse, unui sensal evoluţiei. Circuitul pe care memoriile fundamentale îl întreţin necontenit asigurăadaptarea Formelor Materiale la imperativele impuse de starea de permanentdezechilibru a Realităţii. Ele dau substanţă şi conţinut unei stări de transcendeţă, înurma căreia, formele materiale îşi pot organiza istoria şi lumea. „Se afirmă îndeobştesă transcendenţa, concepută ca fapt-de-a-fi-în-lume, este o trăsătura a Dasein-uluiomenesc. Însă, în ultimă instanţă, acesta este cel mai banal şi mai nesemnificativlucru din câte se pot spune: Dasein-ul omului ca fiinţare, face şi el parte din fiinţărişi, deci, poate fi întâlnit în calitate de fiinţare. Ar însemna atunci că transcendenţaţine de ceea ce este realitate nemijlocită, cu alte cuvinte, de fiinţarea care poate fimultiplicată până la a deveni de necuprins”132132 Idem, p.85

Şi mai asigură un lucru esenţial: un sens al dezechilibrului pe un anumefragment de parcurs al evoluţiei acestuia. Altmintri, tendinţa stării de dezechilibru de aexploda în negaţii necontrolabile ar face să fie abolită coerenţa Dezmărginirii. Dezmărginirea nu impune de fel inexistenţa unei stări de negaţie continuă, darfiecare negaţie trebuie să se organizeze pe un anume parcurs al definirii. Trebuie să-şistabilească un conţinut şi să dea naştere unui lanţ cauzal capabil de a crea memoriicare să stabilească cicluri de evoluţie. Altfel Dezmărginirea nu ar mai putea avea loc,pentru că, în lipsa conţinutului, negaţiile nu ar face altceva decât să abolească totulîntr-o stare de perfect Început, incapabil de a fi depăşit. Dacă Dezmărginirea este lipsită de istorie, sau de dimensiuni, FormeleMateriale care o întreţin trebuie să se definească neapărat în interiorul unei istorii şi aunor dimensiuni. Cu alte cuvinte să creeze Lumi, care să se definească, să existe şi săse supună procesului de expansionare a Cosmosului, adică a propriei lor substanţe. Fiecare lume creată există ca o matrice care conţine o mulţime de variabile aleunor cauze ce vor acţiona asupra Realităţii, fiecare într-un specific particularizat descopul conţinut. În felul acesta Realitatea va fi continuu într-o presiune a Nevoii deschimbare, care constituie fondul dezechilibrului creator de forme noi. Niciodată,asupra Realităţii, Materia nu va acţiona în mod singular, ci, doar matricial, presândRealitatea cu unicitatea fiecărei Forme Materiale ce se defineşte din acea matrice. Pentru că, procesul de modificare a Realităţii nu a putut fi oprit, nu poate şi nuva putea fi oprit vreodată, este imperios necesar să existe acest circuit al memoriilornăscătoare de Forme Materiale care să acţioneze asupra Realităţii. Fară o astfel decirculaţie, procesul de modificare s-ar opri şi Dezmărginirea ar căpăta conştiinţă desine, ceea ce ar însemna distrugerea Universului, act imposibil de altfel. Coştiinţa de sine este o caracteristică a formelor perisabile, care prin existenţalor trebuie să definească fiecare o memorie ce se va adaugă celorlalte, îmbogăţindcircuitul; aceasta fiind funcţia fundamentală a emoţiei. Nici o memorie, odată definită, nu va dispărea, ea se poate conserva într-ostare de latenţă, dar va reintra în circuitul Haos-Cosmos, imediat ce stareadezechilibrului configurează condiţiile necesare. Oricât de aproximative ar fi acestecondiţii, ele reclamă reactivarea unei, sau unor memorii, care trebuie să acţionezematricial asupra Realităţii, pentru a facilita o existenţă fertilă a stării de dezechilibru.

Cu alte cuvinte, suntem departe de afirmaţia că lumea s-a extras din Haos, şică, odată cu naşterea Cosmosului acesta a dispărut şi că va reapărea doar dacă Materiacosmică se va autodistruge, sau va fi distrusă, dintr-o cauză sau alta. Haosul este o componentă a Universului, o componentă căreia îi datorămfaptul că simţim în fiecare clipă cum fiinţa noastră se poate adapta unor situaţii noi,fie ele insolite sau doar ordinare. Haosul este prezent în fiecare Formă Materialăasigurând existenţa acesteia, pentru că la nivel primordial, circuitul Haos-Cosmos estecel căruia i se datorează capacitatea Formei Materiale de a rămâne capabilă săprelucreze şi să genereze memorii fundamentale; memorii care definesc traseul şiconţinutul unei perisabilităţi. Datorită acestui mecanism, Cosmosul există ca un teritoriu care extragememorii din Haos, le configurează în Forme Materiale pentru supunerea Realităţii la opresiune continuă, apoi le eliberează, într-o stare superioară, pentru a fi reactivate.Circuitul acesta nu s-ar putea realiza dacă Haosul nu ar mai exista ca formă activă, caparte a Dezmărginirii universale. Privită din această perspectivă, afirmaţia descartiană: „Gândesc deci exist”,trebuie modificată mai degrabă în: „Exist ca să gândesc”; funcţie impusă de cătreNevoia Dezmărginirii de a crea o presiune asupra Realităţii şi pe care fiecare nouăgeneraţie de Forme Materiale o primeşte în organizări superioare din Haos. Desigur, pentru atitudinea istorică a omului această modificare apare aproapejignitoare. Este foarte greu să accepţi, după ce secole de-a rândul ai afirmat că eştisingura formă materială „gânditoare”, că funcţia ta este, de fapt, comună tuturorcelorlalte forme materiale. Doar că, cercetările recente ale oamenilor de ştiinţăcontrazic prin evidenţe această afirmaţie arogantă. Capacitatea de a gândi, de a elabora raţionamente cu reflectare în acţiunileimediate, de a elabora strategii cu finalitate într-o unitate de timp mai apropiată saumai depărtată apare ca fiind comună tuturor Formelor Materiale compuse. Diferenţaeste dată de nivelul de organizare dictat de starea Realităţii de la momentul cândacea formă materială e reclamată. La momentul formării acelei Forme Materialespecifice, limitele Realităţii impuneau un anume nivel al Nevoii, iar acesteia i sedatorează funcţiile ce au dus la acea organizare a Formei Materiale şi nu alta. Starea de existenţă a Realităţii din acel moment nu prevedea sub nici o formăNevoia apariţiei unei alte Forme Materiale superior organizată ci doar înaintarea în

Dezechilibru, înaintare care a modificat grav condiţiile acelei Realităţi şi au impus oNevoie de Formă Materială organizată superior. Aceast mecanism dovedeşte cu claritate faptul că Universul este lipsit de scop,şi că apariţia următorului nivel de organizarea al substanţei ce-l compune nu se facesub imperiul unei ţinte ce trebuie atinse, ci al unei Nevoi declanşate de modificareastării de Dezechilibru al Realităţii existente. Iată de ce Universul are nevoie ca celedouă stări ale sale – Haosul şi Cosmosul - să coexiste şi să fie două existenţe aleaceluiaşi întreg. Cosmosul lipsit de Memoriile Haosului ar deveni incapabil să maiacţioneze eficient asupra Realităţii, întru modificarea ei, ci ar accepta-o ca fiindveşnică şi şi-ar opri evoluţia. La rândul său Haosul, fără contribuţia Cosmosului în definirea continuă dememorii, ar deveni doar o singură memorie, unică şi neevolutivă, incapabilă să creezefuncţii noi. În aceste condiţii Lumea Formelor Materiale, care constituie substanţaCosmosului ar fi lipsită de capacitatea de a apela la memorie, pentru că ea s-ar pieredeodată cu Forma Materială care a dispărut şi nu s-ar regăsi în noua formă care se naşte.Această stare de fapt ar face ca afirmaţia lui Aristotel: „ De fapt, majoritatea vechilorfilosofi erau de părere că nu pot fi considerate ca principii ale tuturor lucrurilordecât cauze de ordin material. Într-adevăr, ei socoteau ca element şi principiu alcelor existente pe acel din care provin toate lucrurile la început şi care, pierind, seistovesc la sfârşit, în vreme ce substanţa lor dăinuieşte şi doar însuşirile lor seschimbă. De aceea ei sunt încredinţaţi că nimic nu se naşte şi nimic nu piere, subcuvânt că o astfel de materie primă subzistă veşnic nealterată. „133, să nu mai fi fostposibil de făcut, pentru simplul motiv că fiosofii la care se referă, şi chiar Aristotelînsuşi, ar fi fost lipsiţi de capacitatea de a perceape o astfel de înlănţuirea a faptelor,lipsiţi fiind de o memorie moştenită. Iar în ceea ce priveşte lumea fiinţei umaneHeiddeger nu ar mai fi putut niciodată spune: „Din aceste sumare indicaţii sedesprind deja mai multe lucruri: 1. «Lume» înseamnă mai degrabă un-fel-de-a-fi alfiinţei fiinţării, decât fiinţarea însăşi. 2. Acest fel-de-a-fi determină fiinţarea înîntregul ei. Ca limită şi măsură, el este în fond posibilitatea oricărui fel-de-a-fi îngenere. 3. acest fel-de-a-fi în întregul său este, într-un anume chip pre-mergător. 4Acest fel-de-a-fi în întregul său, deşi premergăător, este el însuşi relativ la Daseinul-133 Aristotel, Metafizica, traducere de Stefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p.23

un uman. Prin urmare, lumea ţine tocmai de Dasein-nul uman, cu toate că eacuprinde într-un întreg fiinţarea toată şi, odată cu ea, Dasein-nul.”134 Din nefericire, aşa cum au observat fizicienii ce se ocupă de starea quantică amateriei, acest proces inefabil al transferului de la o categorie la alta este imposibil deobservat cu mijloacele obişnuite ale cunoaşterii, deoarece orice proces de analizăintervine modifică substanţial statutul materiei la acel stadiu, influenţând evoluţia sanaturală. „Dacă noi analizăm acum procedurile concrete de măsurare în fizicamicroscopică rezultă că o măsurătoare va perturba întotdeauna sistemul; există oanume interacţie inevitabilă între sistem şi aparatele de măsură. Dacă încercăm sămăsurăm foarte precis poziţia unei particule, o vom perturba într-un asemenea modîncât după măsurătoare impulsul său este modificat. Dacă încercăm să măsurămsimultan atât poziţia cât şi impulsul particulei atunci aceste două măsurătoriinevitabil vor interfera între ele astfel încât precizia rezultatului final va fi conformăinegalităţii.”135 Această observaţie a fizicianului nu face altceva decât să confirme faptul căfiecare compus al unei Realităţi reacţionează imediat la schimbarea climatului cuscopul de a conserva informaţii despre modificările aduse în Realitatea pe care ocompune. Apariţia sistemului de observare modifică Realitatea şi induce o Nevoienouă la care elementele componente ale Realităţii încearcă să răspundă imediat,modificându-şi sistemul informaţional La graniţa dintre Haos şi Cosmos, procesele ce se petrec sunt deosebit desubtile, gradul lor de inefabil este atât de ridicat, încât orice formă a perturbării,presupusă de procesul cunoaşterii, modifică substanţial destinul memoriei ce tinde sărevină în Cosmos şi-o abate de la scopul ei iniţial. „Celula celei mai simple forme deviaţă cunoscută, reprezentată de exemplu de specii foarte primitive de bacterii,conţine cel puţin 2 000 de gene (cistroni), fiecare din ele reglând activitatea uneienzime. Această cifră reprezintă, după cât se pare şi după cum corespunde134 Heidegger, Op. Cit., P.88135 Wichmann H. Eyvind, Cursul de fizică Berkeley – Vol. IV: Fizica cuantică, Traducere A.Costescu Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, P.33.

cunoştinţelor noastre actuale, limita inferioară posibilă; un număr mai mic deelemente care reglează activitatea enzimatică a celulei n-ar fi compatibil cu viaţa. Fiecare din aceste gene este codificată prin circa 1 000 de «cuvinte» -aminoacizi, fiecare aminoacid conţinând patru baze. În general, trebuie deci săpresupunem, chiar şi la nivelul celei mai simple forme de viaţă celulară, existenţa aminimum 6 000 000 de elemente aminoacide ale căror patru baze oferă 4 la puterea6 X 10 la puterea 5 posibilităţi. Probabilitatea de a apărea o combinaţie a căreiperfecţiune să conducă la informaţii inteligibile, deci la viaţă, poate fi exprimată deraportul 1: 4 – după care urmează un milion de zerouri. Probabilitatea extrem deredusă a apariţiei arbitrare, printr-o simplă combinare şi recombinare întâmplătoare,iese în evidenţă dacă ne gândim că de la apariţia vieţii pe Pământ au trecut doarsecunde exprimate printr-o cifră cu «numai» 13 zerouri.„136 La nivelul acesta, elementele, care contribuie la procesul de definire a uneiForme Materiale compuse superior, sunt cuprinse într-o Realitate pe care o modificăprin activitatea lor, întreţinând un Dezechilibru ce reclamă prezenţa unor memoriiactive care să alimenteze sensul reclamat de Memoria Unică a acelei FormeMateriale. La rândul său Memoria Unică a acelei Forme Materiale acţionează în virtuteaspecificului unui sistem informaţional care a stat la baza naşterii sale, iar acestspecific a venit din particularizarea modului de a acţiona dictat de o Nevoie impusă deRealitatea căreia aparţine Forma Materială. Devine evident că avem de-a face cu UNcircuit compus dintr-o PLURALITATE de alte circuite, fiecare cu funcţii evidenţiatede către memoriile specifice. Tot acest ansamblu depinde în mod evident de sistemulde comunicare, de sistemul prin care sunt puse în mişcare emoţiile care provoacămodificările structurale de care Forma materială are nevoie în procesul său deadaptare la un moment al realităţii, de la nivelul inefabil al celui mai simplu elementdin componenţa sa către nivelele superioare, dar şi invers. În tot acest parcurs există o sumă de traductori, care transformă emoţia îninformaţie elementară care provoacă apoi o informaţie complexă, superior organizatăprin combinarea cu alte informaţii primite de la acelaşi nivel.136 Ludvík Souček, Bănuiala unei umbre, traducere de Alexandra Toader, Bucureşti, EdituraAlbatros, p. 246

Rezultatul constituie nivelul imediat superior, de unde un alt traductor vaîmpinge informaţia către un mod superior de organizare. O altă serie de traductori esteresponsabilă de descompunerea informaţiilor superioare în informaţii din ce în ce maielementare pe care le împing în nivelele inferioare. O memorie unică ce ar guvernaacest mecanism ar impune o anume atitudine, conţinută în sine în memorie, lipsităcomplet de capacitatea de a evolua. Iată de ce este necesar acest schimb continuu dememorii, care, odată definite în contact cu starea Realităţii, să treacă în Haos şi sărevină într-o stare superioară, adaptabilă condiţiilor ce s-au impus. Acest circuitneîncetat hotărăşte ca o Formă Materială să nu fie niciodată ea însăşi, ci mereu unanouă, legată fiind indisolubil de starea Dezmărginirii. Şi, pentru că Dezmărginireaimpune mereu crearea de condiţii din care Universul să înmugurească direcţii noi aleDevenirii, asigurând astfel veşnicia expansiunii, aceasta are nevoie ca fiecare FormăMaterială să constituie un unicat, cu o expresie individuală a perisabilităţii. Întregul mod de a fi organizată şi de a funcţiona a unei Forme Materiale estedependent şi specificat de sistemul de organizare a circulaţiei informaţiei de laMemoria de bază la Memoria unică şi invers, iar toate elementele ce intră încomponenţa acelei Forme Materiale sunt la rândul lor perisabile. Tot întregul FormeiMateriale reprezintă o sumă de perisabilitaţi ce se nasc şi mor, permiţând circulaţiaunor memorii care aduc în permanenţă nivele noi din Haos. În consecinţă, oriceFormă Materială este în permanent dezechilibru, mereu în cautarea organizăriicomplete, impulsionând schimbul de memorii care să permită adaptarea continuă cu oRealitate ce nu stă locului, schimbătoare fiind prin forţa intervenţiei FormelorMateriale. Starea Universului este dependentă de relaţia mulţimii Formelor Materiale şiRealitate, ea fiind aceea ce menţine activ Dezechilibrul care facilitează Dezmărginireaprin procesul de formare continuă a unor mulţimi de informaţii noi. Acestea produccircuitele memoriilor ce perfecţionează continuu Formele Materiale. Putem spune căorice Formă Materială, inclusiv omul, există într-o stare de continuă ubicuitate, fiindprezentă în acelaşi timp în Haos dar şi în Cosmos. Dacă am imagina plastic acest fapt,atunci putem spune că imaginea formei materiale din Cosmos se reflectă, ca într-ooglindă, în Haos, formând un alt eu dar cu alte funcţii, noi, superioare, pe careviitorul le va transfera în imaginea din Cosmos. „Un sentiment obscur al relaţiilorsecrete dintre cele două părţi a existat întotdeauna. Dublul egiptean care se naşteodată cu omul şi care-l însoţeşte peste tot, nu e altceva decât umbra lui, sufletul,

reflexul său de a cărui pierdere se teme tot timpul. Locuitorii din valea Nilului eraufoarte atenţi ca nu cumva umbra să le fie mâncată de vreun crocodil. După opinialocuitorilor Bassutos, animalul acesta ar fi putut ucide omul, chiar şi numaiatrăgându-i imaginea reflectată sub apă. În Occident, crocodilul devine apoi diavolulcare, la Chamisso (1816), îi fură umbra lui Schlemihl, la Hoffmann (1827), prinintermediul unei curtezane, reflexul lui Erasm Spikker, identificat la urmă, cu însuşiHoffmann. Tema dublului este constant reluată începând cu literatura romantică. LaAndersen, în povestea Umbra (1831) există o inversiune. Despărţită de om, propria-iumbră îl aserveşte în aşa măsură, încât acesta sfârşeşte prin a deveni el însuşi umbrapropriei sale umbre. Dând la iveală un «stadiu de oglindă (un stadiu de om-copil) caformator al funcţiei Eului», Lacan regăseşte în psihanaliză jocurile şi superstiţiilecorpului, dublurile, fantomele Inerwelt-ului şi ale Umwelt-ului cu imagineaspeculară ce se iveşte în pragul lumii vizibile.”137 Aceeaşi ubicuitatea nu este posibilă în interioriul perisabilităţii, ce presupuneexistenţa dimensiunilor; aici ea poate fi doar fabulată, speculată, imaginată, şi totuşispiritul ei domină, creând felurite fantasme. În circuitul memoriilor, lipsit dedimensiuni, ubicuitatea este starea fundamentală a Materiei, şi datorită ei este posibilăîntreţinerea circuitelor diverselor nivele ale memoriilor, ele facilitând FormeiMateriale să fie, în acelaşi timp, mereu ea însăşi ca unitate, dar mereu nouă caexistenţă. Această funcţie fundamentală a materiei reprezintă miezul capacităţii acesteiade a reacţiona la starea de dezechilibru impusă de Realitate, dar îi şi faciliteazăacesteia definirea traseului ca memorie finală, la nivel de formă, memorie care vacontribui la evoluţia spre organizări superioare, spre obţinerea unei abataeri capabilesă permită o mai bună relaţie cu Realitatea. Dezmărginirea universală nu se va opri niciodată din procesul de formare a noişi noi capacităţi de adaptare la Realitate, provocând apriţia unor mutaţii în momentelede maxim al dezechilibrului, stabilind astfel începutul unor noi lanţuri cauzale. Spunnoi, doar pentru că ele vor avea funcţii radical adaptate unei Realităţi, funcţii ce seregăsesc însă în diverse forme atavice în tot lanţul evolutiv de până la apariţiamutaţiei. Apariţia unei mutaţii, care a provocat o deosebire substanţială de celelate137 Jurgis Baltrušaitis, op. Cit. P.16

Forme Materiale ale unui nivel, a frisonat întotdeauna, a provocat o reacţie negativă înrândul semenilor, şi totuşi, ea nu este decât aparentul accident produs în procesul decăutare a capacităţii care să stea la baza unui nou lanţ cauzal de o anumeparticularitate. În baza acestei logici, putem afirma că fiinţa umană, care la acest moment amputea presupune că este cea mai adaptată Formă Materială a Cosmosului, împinge eaînsăşi lanţul cauzal către momentul în care se va naşte o abatere ce va schimbanivelul de adaptare la Realitate. Noi, fiinţele umane de astăzi, sau de mâine, sau cele ce vor exista până lamomentul apariţiei abaterii, nu vom şti cum va arăta, şi nici ce funcţii noi va avearezultatul respectivei abateri. Cunoaşterea acestui lucru nu intră în funcţiile noastre,nu este prevăzut în scopul cu care suntem prevăzuţi. În fapt, o astfel de cunoaştere nueste posibilă, deoarece circuitul memoriilor care ne întreţine existenţa nu a atins acelnivel. Dar, conştientizarea faptul că existenţele tuturor modelelor cuprinse în nivelulom evoluează pentru a prepara apariţia unei abateri cu mult mai adaptate Realităţii, artrebui să ne hotărască să respectăm atitudinea generaţiilor arahaice de a purifica înpermanenţă memoriile ce trec în Haos, pregătindu-le astfel pentru a nu se îndreptaspre o abatere contrară, periculoasă, distrugătoare nivelului nostru. Oricum, orice abatere conţine în ea distrugerea, negarea; pe noi ar trebui să nepreocupe doar gradul şi sensul acestora, şi pentru că nu ne este dat să le cunoaştem,atitudinea adoptată faţă de meomoriile formate şi eliberate în haos ar fi necesar să fieextrem de responsabilă. Forma Materială nu poate hotărî viitorul în fapt, în schimb îlpoate hotărî în substanţă.Calapodul suveran Desigur că cititorul – contemporanul meu consecvent atitudinii morale înfuncţiune - are libertatea de a se întreba: „ Oare ce diavol a pus stăpânire pe minteaacestui om şi l-a îndemnat să speculeze atâta pe marginea unor lucruri fără de folos?Ce drac îl îndeamnă să nu se mai oprească în încercările sale de a eşafoda de lucrurilipsite de interesul imediat, cu care să putem obţine un avantaj, să ne aducă un profitla teşcherea? Toată aiureala asta cu Haosul şi Cosmosul care coexistă şi, pe deasupra,mai şi depind unul de altul în fiecare clipă a prezentului este prea de tot gogonată. Ca

să nu mai vorbim despre comunicarea dintre ele, de parcă eu aş mai putea să comuniccu morţii mei, sau ei ar mai putea să ştie ce mi se întâmplă. Prezentul este clipa în care trăiesc şi căruia mă silesc să mă dedic, pe care opot defini şi pe care apoi o transform în amintire, deoarece a trecut, s-a stins, a muritşi nu mai are nici o legătură cu fiinţa mea.” Acest proces este valabil pentru tot ce este materie organizată, fie ea vie saumoartă. Iar atunci când totul se termină şi se ajunge în ne-fiinţă, totul se pierde, chiardacă ar fi să fie respectate şi reîncarnările, câte or fi ele. Există un moment când nu semai poate face nimic şi eu devin o stare a Neantului, a Nimicului, a Haosului, a Ne-existenţei şi nu voi mai avea nici o legătură cu Cosmosul. Poate că are dreptate contemporanul meu, dar pentru mine senzaţia căprezentul nu-mi aparţine, decât în măsura în care am responsabilitatea să-l pottransforma într-un anume viitor, este dominantă. Nu degeaba Arthur Rimbaud scria:«E un colţ de verdeaţă unde cântă un râuZburdalnic agăţându-le zdrenţe de-argintIerbilor; de pe-un munte trufaş, ivit, fără frâuSoarele; i-o vâlcea de lumină mustind.Un tânăr soldat, gura deschisă, părul fuiorŞi ceafa-i scăldându-se-n a cresonului floareDoarme; stă-ntins în iarbă, sub un puf de norPalid, în patul verde unde plouă soare.Cu picioarele-n gladiole, doarme. Tânărul omSurâde ca un copil bolnav prin somn;Natură, să-i faci leagăn cald: îi e frig”Miresmele, nara n-or să-i mai înfioare;Cu mâna pe piept, doarme în soare,Tihnit. Două găuri roşii în dreapta îl frig.»”138138 Arthur Rimbaud, Poezii, traducere de Suzana Delciu, Bucureşti, Editura Uranus, 1991, p. 69

Poate că este aşa, dar, foarte bine poate fi şi altfel, iar ceea ce se întâmplă înlumea ştiinţifică de azi dovedeşte, mai degrabă, că „altfel” devine tot mai probabil. Defapt perechea Haos-Cosmos se supune principiilor Dualităţii a lui Platon şi formeazăincidental esenţa Veşnicului, ceea ce-l face pe Aristotel să afirme: „De pildă, dacăceva participă la Ideea de dualitate, acel ceva participă eo ipso şi la Ideea de veşnic;dar aceasta numai în chip accidental, pentru că veşnicia e o însuşire inerentădualităţii”139 Şi mai dovedeşte că esenţa întregii existenţe, fie ea cosmică sau în Haos este oexpresie a Comunicării menite să organizeze continuu informaţiile ce se nasc dincontactul cu Realitatea. Pentru că Realitatea nu există doar ca o stare a Cosmosului, cieste condiţia fundamentală a Dezmărginirii care întreţine permanent Dezechilibrul celcontinuu născător de noi modele de organizare a existenţei. Dacă acest proces s-aropri, Universul ar deveni doar Cosmos lipsit de capacitatea de a comunica, deci fărăfuncţiile ce pun în mişcare informaţii. Fără forţa pe care i-o dă Dezmărginirea,Universul s-ar prăbuşi în el însuşi, încetul cu încetul, lipsit total de memorie. În cartea „Sipetul de zestre” afirmam că istoria omului şi-a structuratdezvoltarea pe patru mari modele: natural, mistic, mecanic şi informaţional, modelcare începe să se înfiripe în zilele noastre. Întreagă, construcţia acestui volum estetributară noului model ce se conturează, conştientizând importanţa informaţiei înprocesul de organizare a Universului. Desigur, la ora actuală, circulaţia informaţiei nise pare a fi cea mai importantă, fundamentala componentă a evoluţiei, aşa cumanticilor acţiunile elementelor naturale li se păreau fundamentale, aşa cum celor dinEvul Mediu, li se părea fundamentală acţiunea Fiinţei Divine, sau cum pricipiilemecanicii păreau a fi cele ce stau la baza întregului Univers în expresia modelululuimecanic. Cu siguranţă, peste un anume număr de ani, modelul informaţional va fidepăşit, şi la baza cunoaşterii se va aşeza un alt principiu ce va oglindi evoluţiamateriei în virtutea unor legături tot mai profunde. În fapt, dominaţia unui modelasupra spiritului unei anume epoci nu face altceva decât să permită definirea unorinstrumente cu care se poate pătrunde şi mai adânc în intimitatea relaţiilorDezmărginirii. Evoluţia Formelor Materiale – fie că va fi omul, fie că va fi rezultatulunei mutaţii cu organizare superioară – va educa luciditatea relativă antrenată de către139 Aristotel, Metafizica, traducere de St. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p. 55

mecanismele Dezmărginirii. Unde se va ajunge e greu de presupus, iar pe mine,sincer, nu mă prea interesează să încerc a imagina; nu pentru că n-aş fi curios, nupentru nu aş vreau să fiu luminat, ci pentru motivul simplu că Dezmărginirea nuconţine încă elementele cu care să putem fabula, nu le presupune mai ales datorităfaptului că încă Nevoia nu a dus la crearea acelor momorii care să genereze încetul cuîncetul noile funcţii. „Niciodată nu putem şti dacă vreo teorie reprezintă «ultimuladevăr». Nici nu putem şti vreodată « ce a rămas de descoperit», cel mai probabilfoarte multe, deoarece după cum am spus înainte, mai mult ca sigur că nu dispunemde o teorie cuprinzătoare a tuturor fenomenelor care apar în natură.”140 Cu altecuvinte: noi cei din viitor suntem rezultatul direct, şi consecinţa acţiunilor întreprinsede noi cei de azi. Această condiţie a lumii materiale este născută din esenţa însăşi alipsei de scop universale, lipsă care face ca Universul să-şi modifice continuu condiţiaexistenţei sale. Există o stare de coeziune generală a materiei cosmice, dar fenomenelecare domină evoluţia acesteia sunt într-o veşnică prefacere, mereu împinse spre nivelesuperioare de organizare, nivele care presupun schimbarea fundamentală a unorprincipii evolutive prin organizări şi reorganizări repetate într-o profundă libertatecombinatorie. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil este necesar ca nici o memorie,odată născută, să nu se piardă, ceea ce ar fi fundamental obligatoriu dacă ar existadoar Cosmosul. Oricât ar părea caracterizat de dimensiuni infinite, Cosmosul rămâneo formă limitată (infinitul este o dimensiune), iar fără existenţa Haosului, acesta arpierede o anume cantitate de memorii născătoare de funcţii. Mai mult decât atât,evoluţia memoriilor, fără trecerea lor prin Haos este greu de imaginat, pentru căfiecare memorie, pentru a evolua trebuie să fie extrasă din condiţia limitată impusă dedimensiuni şi de scop. Astfel, ea poate fi reactivată în condiţiile noi presupuse deorganizarea unei alte Forme Materiale pregătită să-şi manifeste oportunismul în relaţiacu dezechilibrul Realităţii. Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de dimensiunilecosmice, dimensiuni ce pentru noi sunt la limita imaginabilului, fundamental pentruUnivers este modul de organizare a funcţiilor sale, menite să întreţină starea deprofund dezechilibru a Realităţii. Adevărata luptă pentru aceasta se dă, pentru căfiecare element material conţinut duce cu sine, în existenţa sa perisabilă, o fărâmă deechilibru ce ar risca oricând să micşoreze momentul de dezechilibru, ceea ce ar fi fatal140 Wichmann H. Eyvind, Op. Cit., p.53

pentru evoluţie şi implicit pentru Univers. Şi din nou, trecerea memoriilor prin Haos,contribuie la păstrarea momentului iniţial de dezechilibru care contribuie lamodificare continuă a funcţiilor de organizare a Materiei. Ori, acest mecanism nu va putea fi niciodată supus cunoşterii în totalitatea sa,nu va fi niciodată definit prin legi imuabile, pentru că el îşi modifică însăşiprincipiile, funcţiile şi sistemele relative. Şi totuşi, ceva rămâne cognoscibil în toată acestă mare prefacere: Informaţia. Spre deosebire de aceasta, emoţia este imposibil de cunoscut, de măsurat şide prevăzut. De la statutul inefabil de quantă, primul element al microcosmosului, caredatorită funcţiei sale provoacă un transfer, trecând prin cel cu mult mai stabil deenzimă, informaţia tinde să organizeze Forme Materiale din ce în ce mai capabile săpermită evoluţia emoţiei, spre a defini memorii noi, care să re-organizeze materia învirtutea unor funcţii insolite. O Formă Materială nu este altceva, privită din acest punct de vedere, decât omatrice generatoare de diade care contribuie prin manifestarea oportunismul său lamenţinera stării de dezechilibru univeresal. Faptul că o anume perioadă istorică este dominată de un model este dovadamanifestării limitelor Realităţii. Atâta timp cât Realitatea rămâne în interiorul unorlimite, cât nu se produce o mutaţie care să nască o nouă matrice a Devenirii, ea vacontinua să opereze cu aceleaşi memorii pe care le va organiza mereu în combinaţiitot mai sofisticate, tinzând către starea ideală - stare ce nu va fi atinsă decât atuncicând forma de manifestare va fi lipsită de funcţii în menţinerea dezechilibrului, şi vapecetlui dispariţia acesteia. Dominaţia modelului mă face să afirm că: tot ce are dimensiuni poate ficunoscut prin expansiune, inclusiv Cosmosul, dar tot ce este lipsit de dimensiuni nupoate fi cunoscut, datorită apariţiei continuui a unor teritorii noi ca manifestare aDezmărginirii. Aidoma, suntem, ca în aporia „Săgeata” a lui Zenon; simţurile ne spuncă aceasta este în ţintă, dar între cele două entităţii va fi mereu o distanţă ce nu sesfârşeşte. Întreaga existenţă cosmică a unei Forme Materiale presupune circuitul unormemorii ce o vor ţine continuu departe de scop, chiar dacă are impresia că l-a atins întotalitate. Aceasta este regula după care funcţionează Devenirea, cea care impune cacircuitul memoriilor să performeze fără a putea fi vreodată egale în expresie cu

Materia. Momentul egalului între memorii şi Materie ar însemna oprireaDezmărginirii. La fel de adevărat este şi faptul că manifestarea modelului are un rol foarteimportant în a ordona circuitul memoriilor. Ele nu vor putea să impună cu grăbire oaltă matrice de diade, atâta timp cât ordonarea informaţiilor conţinunte în vecheamatrice nu s-a apropiat de limita superioară, ceea ce presupune atingerea unor proceseteribil de sofisticate, care să stabilizeze evoluţia din matricea respectivă. Au fostcreate, prin acest proces, suficiente unicate care să întregească expansiunea asupraacelui teritoriu, ba mai mult s-a impus un proces de suprapopulare pentru a fi atinsălimita necesară pentru exod, ceea ce înseamnă că un nou teritoriu va fi supusexpansiunii. S-au născut, şi au evoluat, atâtea memorii câte putea să producă aceamatrice. Din acest moment, Dezmărginirea poate să producă un nou teritoriu,contribuind astfel la apariţia unui nou model care va domina spiritul matricei nouvenite. Odată ce funcţia matricei s-a consumat, aceasta poate să dispară sau săîntreţină evoluţia nou apărutei, până la momentul când Devenirea se va detaşa înîntregime de ea, păstrând doar memoriile pe care informaţiile odinioară importante le-au creat. Acest proces este respectat şi în interiorul matricei, precum şi în interiorulfiecărui individ ce formează matricea. Circuitul informaţie-memorie-informaţiesuperioară tinde mereu să dez-limiteze până la ultimile consecinţe segmentul deRealitate care-l cuprinde, contribuind astfel la expansiunea asupra propriei matrice,dar şi la dez-limitarea acesteia. Şi iată că, ar trebui să-i dăm dreptate lui Zenon şiaporiilor sale: din punct de vedere senzorial ele sunt imposibile, dar din punctul devedere al cunoaşterii sunt profund adevărate. Afirmaţiile eleatului sunt susţinute maiapoi de Aristotel: „De aceea nu fără motiv, filosofia se numeşte ştiinţa adevărului.Într-adevăr, scopul ştiinţei teoretice este adevărul, iar al celei practice aplicarea.Practicienii, când studiază felul de a fi a unui lucru, nu au în vedere caracterul săuveşnic, ci utilitatea la care ar putea servi şi însemnătatea lui pentru moment. Daradevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza. Un lucru oarecare constituiecauza celorlalte lucruri în măsura cea mai mare, atunci cînd el e inerent acestora, cao notă comună lor.”141, şi mai departe: „ De aceea, în chip neapărat, principiile celor141 Aristotel, Metafizica, traducere de St. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, p. 72

veşnic existente conţin cea mai mare doză de adevăr. Căci ele n-au însuşirea de a fiadevărate doar în chip temporar, iar temeiul adevărului lor nu stă în afară de ele, ciele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. Aşa că fiecare lucru participă la adevărîn măsura în care participă la fiinţă.”142 Şi, de bună seamă categoria „fiinţă” este caracterizantă pentru întreaga Materiecosmică. Iată de ce, personal mi se pare că împărţirea pe care au făcut-o chimiştii înmaterie organică şi materie anorganică este cu mult mai corectă decât cea în care secategoriseşte materia ca fiind „moartă” şi „vie”, categorisire care încearcă să inducăreguli separate de percepere a celor două categorii. În fapt, fiecare formă a materieireprezintă un anume stadiu de exprimare a unor memorii, organizate în cel maiperfecţionat mod al existenţei cosmice din acel stadiu, mod care era capabil să seadapteze Dezechilibrului manifestat de Realitate. Faptul că fiecare Formă Materialăconţine o memorie fundamentală, care se exprimă de fiecare dată când se încearcăschimbarea statutului acesteia, a fost demonstrat, şi chiar a intrat în tehnicile deprelucrare, fiind luată în calcul atunci când se propune o schimbare de formă,deoarece memoria fundamentală încearcă mereu să aducă Materia la condiţia iniţială. La un anumit moment al evoluţiei, manifestarea Dezechilibrului a impus onouă etapă calitativă în existenţa Formelor Materiale, etapă care este percepută de noica fiind un salt uriaş: trecerea la existenţa organică, la materia vie. Saltul acesta, doarnoi îl percepem ca fiind spectaculos, din cauza faptului că a iniţiat lanţul cauzal care adus la apariţia noastră în rândul Formelor Materiale. Pentru Cosmos este o consecinţă a oportunismului de care Materia avea nevoiepentru a se armoniza condiţiilor impuse de Realitate, asupra căreia, aceasta, Materia,făcuse o sumă de presiuni ce impunea un nou act al Dezmărginirii. Iată de ce, Materianu a pierdut nimic din memoriile câştigate până la acel stadiu, şi nici din circuiteleacestora care întreţin capacitatea de adaptare la noile condiţii, ba dimpotrivă, acesteas-au distilat – se distilează continuu, se vor distila fără încetare - şi pot participa laprocesul de creare a informaţiilor noi, născute prin exprimarea Nevoilor Realităţii.Cerinţele Nevoilor, concretizate în apariţia unor Lipse, impun extragerea din Haos aunor meomorii fundamentale prin crearea unor dezechilibre ce se exprimă, în ultimăinstanţă, la nivelul lumii atomice. Organizarea Formei Materiale începe de la aceste142 Idem. P.73

dezechilibre, care sunt practic insesizabile datorită sensibilităţii memoriilor lacondiţiile de mediu. Nu cred că va fi posibil vreodată să se inventeze aparatul demăsură care să nu influenţeze mediul în care se manifestă memoriile fundamentale.Simpla prezenţă a aparatului influenţează mediul, modifică grav condiţiile, princrearea unui nou dezechilibru, la care memoriile fundamentale vor reacţiona imediat,aceasta fiind funcţia lor în esenţă. Vorbesc despre memorii fundamentale, pentru a încerca să păstrez coerenţaimaginii asupra evoluţiei fenomenului, care începe în această zonă a Cosmosului. Ceea ce percepem, însă, cu simţurile noastre, sau cu aparatele noastre demăsură, sunt particule instabile ce pot exista atât sub formă de undă, cât şi sub formăde particulă. Ele reacţionează în funcţie de dezechilibrul manifestat, ducând lacrearea unui transfer ce produce, într-un anumit stadiu de organizare, o informaţiefundamentală. Naşterea respectivei informaţii este strâns legată de starea de dezechilibruexistentă în sistemul ce va să se nască. Chiar dacă pare că se datorează întâmplării,procesul de ”ciocnire” dintre o quantă şi o particulă este provocat de existenţa unuiminus, a unei Lipse, care reclamă prezenţa acesteia pentru a putea provoca un transfercare să satisfacă starea oportunistă a respectivului sistem. Această stare a Materieidovedeşte că mişcarea haotică a particulelor este doar o aparenţă, în fapt elesupunându-se unor Nevoi declanşate în permanenţă de sistemul în care se află, Nevoice nu pot fi înţelese din afara sistemului. Poate părea ciudat, dar cu cât observatorulvine dintr-un nivel superior organizat al Materiei, cu atât va avea dificultăţi mai mariîn înţelegerea Nevoilor din sistemul inferior, cu toate că ele sunt conţinute prinasimilare în existenţa respectivului nivel superior. În felul acesta am putea explica dece în interiorul unui sistem pot apărea conflicte care pun în funcţiune forţe aparentincontrolabile şi care pot declanşa autodistrugerea acestuia. Totul pornind de la nivelul Nevoilor din sistem, care dau naştere unor scopurice intră în conflict, iar cronicizarea conflictelor pune în mişcare energii distrugătoare.Aşa se poate evidenţia lipsa de scop universală, ca funcţie fundamentală ce stă la bazanaşterii oricărei Forme Materiale. În virtutea acestei lipse de scop universale, FormaMaterială are libertatea de a-şi defini doar propriul său scop. Dacă ea ar fi născută ca expresie a unui scop universal, traseul evoluţiei saleperisabile s-ar manifesta în cu totul alt mod. Să nu-mi cereţi să vă spun cum, pentru căaceasta este una dintre necunoscutele la care nimeni nu are acces. Putem să fabulăm

cu graţie, putem să ne dedăm unui joc imaginativ bogat, dar nu putem să facem,nicidecum o afirmaţie certă, nici măcar aproximativă. Mecanismul care reglează funcţionarea particulelor fundamentale în funcţie deNevoile create în sistem, este concret exprimat în cele două postulate ale nivelelor deenergie:„ I. «Un atom poate exista numai în anumite stări staţionare ale mişcării interne.Aceste stări formează un şir discret şi fiecare stare este caracterizată de o valoaredefinită a energiei toitale».II. «Când un atom emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică el sare de pe o starestaţionară pe alta. Dacă atomul sare de pe o stare de energie Ε8 mai înaltă pe o starede energie E1 mai joasă (deci E8>E1), va fi emis un foton a cărei frecvenţă ω estedată de:Hν = hω – E8-E1Pprocesul invers emisiei este absorbţia unui foton de frecvenţă ω, în care caz atomul«sare» de pe starea mai joasă pe starea mai înaltă».”143 Aşadar, totul depinde de starea de dezechilibru în care se află un sistem, starecare va impune condiţiile pentru manifestarea particulelor Materiei, acestea vorparticipa continuu la combinaţii ce vor avea ca rezultat modelarea unui sistemoportunist, capabil să „atace” Realitatea ducând-o mereu într-o stare de Dezechilibru.La acest nivel de existenţă a graniţei dintre Haos şi Cosmos, starea normală este aceeaa unei continui instabilităţi, dar pe măsură ce sistemele materiale devin organizate,instabilitatea face loc perisabilităţii, pentru că, în interiorul fiecărui sistem există ocontinuă comunicare ce permite ca informaţiile născute la nivelele superioare să fietransformate şi descompuse până la stadiul de memorii fundamentale ce menţininstabilitatea primordială a Materiei. O continuă trecere prin starea de Inefabil, înainte de a reintra în circuitulmateriei organizate cosmic. Sau, dacă vreţi, emiterea permanentă de fotoni care săanuleze stările de echilibru în care materia intră constant.Nici un element care intră în structra unei Forme Materiale nu are conştiinţa formei decare este aparţinător. Funcţiile sale sunt altele, iar scopul său nu este decât acela de aorganiza propria confruntate cu Realitatea în sânul căreia îşi menţine Dezchilibrul143 Wichmann H. Eyvind, Op. Cit., p.110.

specific. Lipsa conştiinţei de aparţinător al unei structuri care îl înglobează face ca, demulte ori, în virtutea funcţiilor sale să dea naştere unor direcţii ce în final conduc lamodificarea formei generale ce-l conţine. Acest lucru devine cu atât mai lesnicios cucât Forma Materială ce-l conţine este surprinsă de un Dezechilibru puternic. Într-unastfel de caz, sistemul de comunicare din Forma Materială respectivă va lansainformaţii ce vor accelera dezechilibrarea întregului sistem. Totul se va comporta ca o undă de şoc, ce va induce vibraţii agresive,dezechilibrând întregul şi accelerând emisiile de energii care să faciliteze schimbăriimportante în sistem. Numărul de aberaţii, care vor apărea şi vor disparea, va pune înmişcare abateri, mai mult sau mai puţin periculoase pentru sistem. În unele cazuri,sistemul nu va rezista, ceea ce va avea ca rezultat descompunerea sa, iar nivelele dememorii vor tinde către zona fundamentală, către starea de instabilitate care le oferăcapacitatea de a adera la oricare alt sistem nou. În alte cazuri, sistemul se va modificasubstanţial, ieşind din momentul de criză cu mult mai adaptat Realităţii nou create deînsăşi activitatea sa. Totul este dependent de vibraţiile degajate de forţa energiilorpuse în mişcare prin informaţiile despre starea de dezechilibru a respectivului sistem.Întregul se dovedeşte dependent de calitatea comunicării din interiorul sistemului cetrebuie să se adapteze unui Dezechilibru pe care l-au creat acţiunile sale asupraRealităţii. Desigur, uneori, o categorie de Forme Materiale va trebui să facă faţăDezechilibrului creat prin acţiunea altor categorii de Forme Materiale, ceea ce devineşi mai grav, pentru că vor lipsi informaţiile folositoare care să facă faţă Nevoii deadaptare. Pentru Univers, importantă însă este capacitatea sa de a folosi Cosmosulpentru a da naştere continuu la informaţii care să devină apoi memorii ce vor puteaparticipa la naşterea de lanţuri cauzale prin care se întreţine Dezmărginirea, or acestlucru nu este posibil decât prin formarea continuă de perisabilităţi active într-ocontinuă confruntare cu Realitatea. Pentru noi oamenii un astfel de proces este preceput, cam aşa cum îl descriepoetul cu gândul mereu la nevoia de a opri instabilitatea:„Pe tineri îi albeşte; bătrânii trec prin sităde-a zorilor şi-a serilor trecere grăbită;într-una se alungă, şi-abia de trece una,că altă zi mai jună în urmă se agită.Ne spulberă cu treburi încolo şi încoace –

nevoile în viaţă au căpătat vreo clipită?Abia când moartea straiele grijilor desface,când fură şi opreşte a poftelor ispită,necazurile tale le ia! Din nevoinţedoar una mai rămâne – dar fi-va împlinită?”144 Al-Salatan Al-‘Abdi pare a fi pătruns de instabilitatea continuă din Realitate.Nu şirul de alternanţe zi-noapte este importantă pentru el, ci mulţimea de evenimentecare dau naştere mereu unor forţe capabile să ne modifice statutul făr’ de încetare. Eibine, întreaga existenţă a unei perisabilităţi este dependentă de aceste forţe ce seorganizează din acţiunile cu care este modificată continuu Realitatea. Aceste forţeconstituie frontul de informaţii ce imprimă sistemului o sumă de vibraţii înprofunzime, vibraţii care modifică fundamental evoluţia întregii Forme Materiale. Din nefereicire, de cele mai multe ori, destinul unei Forme Materiale nudepinde de sensul pe care aceasta încearcă să-l imprime existenţei sale, ci de calitateainformaţiilor pe care le produce în interiorul sistemului său. Este cu atât maiîngrozitor, pentru o Formă Materială raţională, cum este omul, să constate că intenţiilesale de a atinge un scop pe care şi-l stabileşte eşuează datorită unor limite stabilite depropria-i fiinţă, împotriva voinţei sale. Sunt momente când pare că propriul sistem seorganizează împotriva a ceea ce ideal se doreşte. Din păcate, aceasta este o aparenţă,în fapt, informaţiile lansate în sistem conduc către o altă soluţie, către o altă tendinţă.Şi putem afirma că, fiecare Formă Materială, luată ca individ, este rezultatul concretal acţiunilor sale oportuniste şi nu al năzuinţelor râvnite şi declarate. Iată de ce, omularhaic propovăduia grija pentru curăţarea gândului, pentru ca acesta să fie limpede şilegat temeinic de ceea ce urmează să faci, să obţii, să laşi moştenire. Existenţa omului arhaic era definită prin grija sa de a-şi organiza acţiunile înechilibru temeinic cu necesitatea acţiunilor. Iată de ce, acesta nu-şi dorea să-şistabileasacă obiective ce depăşeau starea sa conştinetă, nu râvnea la scopuri pe careputerile sale le-ar fi putut trăda. Acţiunile sale erau judecate nu numai prin prismainteresului individual, ci şi prin aderarea la un sens al comunităţii. Desigur, totul eracu mult mai uşor, având în vedere legăturile strânse ce existau într-o comunitate puţinnumeroasă şi guvernată de nevoi asemănătoare. Forţa pe care gândul o naşte este dată144 Al-Salatan Al-‘Abdi, Antologie de poezie arabă, traducere de Grete Tartler şi NicolaeDobrişan, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 217

de vibraţiile transmise în nivelul fundamental, care se modifică în sensul intim alacestuia, şi nu în acela de aparenţe pe care tu, la exterior poţi să-l modelezi subiectiv. S-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi mereu despre forţele care sunt capabile săne scape de sub control şi să ne modifice destinul dincolo de voinţa noastră. Sevorbeşte despre acestea ca despre manifestări oculte, ce pot fi controlate doar printehnici esoterice, mistice. Nimic din toate acestea nu este adevărat, ci totul depindedoar de capacitatea noastră de a menţine echilibrul dintre aspiraţie şi afirmaţie. Cu câtdecalajul dintre aceste două categorii este mai profund, cu atât vibraţiile induse înstratul fundamental al sistemului vor fi mai răvăşitoare; răvăşitoare în sensulîndepărtării Formei Materiale de scopul pe care strucutra sa îl poate cultiva. Pentru că, în fapt, vibraţiile induse organizează materia tocmai pentru aconduce Forma Materială, care le-a produs, cât mai aproape de scopul cu adevăratindus. Diferenţa dintre scopul indus şi cel declarat stă la originea multor drameindividuale ce marchează istoria evoluţiei Formelor Materiale. Şi, oricât ar părea deincredibil, nu doar omul se află în acestă stare conflictuală, ci toate FormeleMateriale, pentru că ele sunt nevoite să răspundă unei Nevoi fundamentale aUniversului: menţinerea Dezechilibrului. Conflictul care se naşte între aceste două tendinţe are o raţiune în procesulDezmărginirii, întreţinând continuu starea de dezechilibru necesar definirii unormomente capabile să producă o mutaţie, care va da naştere unui alt lanţ cauzal şi vadeschide o nouă matrice de diade, rafinând, în felul acesta, Expansiunea Universuluiîn sine însuşi. La nivelul cunoşterii de astăzi, este foarte greu de explicat cum seproduce această circulaţie a informaţiilor într-un sens sau celălalt, cum se producvibraţiile care stimulează activitatea memoriilor fundamentale spre organizareamateriei pe nivele de funcţii. „ Nu se pot găsi în cărţi mai mult decât descrierigenerale şi incomplete ale acestor Dhyāna. Doar cei care au experienţa practică aacestor Dhyāna sunt capabili să le expună. Nu se explică nicăieri cum afecteazărespiraţia, pulsul şi secreţiile corpului cele Opt Dhyāna Fundamentale; nici nuexistă, chiar în cărţi, explicaţii complete ale diferitelor stări de conştiinţă produse deele.”145145 W.Z. Evans-Wentz, Yoga tibetană şi Doctrinele Secrete, traducere de Mircea Iacobini, Arad,Editura Sophia, 1993, p.20

Este foarte posibil, ca evenimentele ce se petrec în sânul societăţii umane săprepare evenimentele care pregătesc un salt către o nouă categorie de FormeMateriale, capabile să abordeze Dezmărginirea dintr-un cu totul alt mod demanifesatre. Poate fi un salt mutagen, dar poate fi, foarte bine şi un nou orizont caresă revoluţioneze percepţia asupra stadiului prezent al Realităţii. Oricum, importanteste că s-a născut un frison care prefigurează modificarea condiţiilor din relaţiile cuRealitatea. Să nu ne imaginăm că, modificările despre care vorbesc se vor rezumadoar la societatea umană. Dintotdeauna, modificările substanţiale produse într-oanume categorie de Forme Materiale, au modificat întregul sistem şi au transmisvibraţii importante în tot Cosmosul. Lumea oamenilor de ştiinţă, care studiază efectele acestor momente dinevoluţia Formelor Materiale, a remarcat transformările în lanţ care au loc atunci când,undeva se produce o modificare substanţială ce modifică în profunzime condiţiileexistenţei. Teaoria relativităţii consfinţeşte acest tip de relaţii ce se nasc din vibraţiileemise în întregimea lumii materiale a Cosmosului. Din nefericire, este cu atât maigreu de analizat astfel de momente, cu cât ele se petrec într-o lume lipsită de mărturii.Doar un mic segment din istoria evoluţiei Formelor Materiale a produs mărturii, înrest materia s-a organizat în nivele care nu au produs, şi multe dintre ele nu producnici astăzi, dovezi despre modul în care au evoluat. În afară de om, nici un alt nivel de Forme Materiale, nu produce – decâtaccidental - semne care să poată fi analizate, care să comunice informaţii desprecondiţiile de organizare al acestora. Lumea dinozaurilor, a delfinilor, a primelor formede om primitiv nu au produs, şi nu produc mărturii care să poată fi analizate. Acestecivilizaţii au lăsat în urma lor doar vibraţiile care au modificat continuu respectivulnivel de Forme Materiale în activitatea lui, a nivelului, de crea o presiune continuăasupra Realităţii. Astăzi, nu se poate stabili cu ceritudine dacă modificările radicale ale Realităţiisau produs în urma acţiunilor lor, sau dacă ele n-au putut face faţă unor condiţiiderivate din acţiunile altor Forme Materiale, şi asta tocmai din cauza faptul că acesteForme Mteriale nu au produs alte mărturii decât cele ale propriei lor existenţe fizice.Ceea ce este sigur, însă, este faptul că modificarile, mai vizibile sau mai discrete, maispectaculoase sau subtile, s-au produs în urma unor acţiuni ale Formelor Materiale,acţiuni care au produs o sumă de vibraţii suficiente pentru a induce energia necesară

producerii respectivelor schimbări. Acest proces se derulează continuu în Realitate, latoate nivelele acesteia, şi pregătesc permanent două momente importante: - formarea de agenţi activi care să acţioneze pentru dezechilibrarea uneiRealităţi existente; - prepararea condiţiilor pentru apariţia Formei Materiale pregătită să seadapteze unei situaţii create prin efectul de Dezmărginire. În Cosmos nu se creează niciodată ceva surprinzător, totul este comunicatcontinuu, datorită informaţiilor aflate permanent în circulaţie, informaţii care preparăevoluţia, creând condiţii noi de existenţă, sau modelându-le pe cele vechi. Dacăpentru Univers nu există nici un fel de necunoscute, în schimb, pentru un nivel alFormelor Materiale acestea abundă, şi aceasta se întâmplă pentru că fiecare nivel deForme Materiale este creat pentru un anume scop, niciodată definitiv, perfect definit. Diferitele nivele de Forme Materiale care sunt conţinute într-un sistemcomplex participă la scopul acestuia, fără să-l poată defini sau conştientiza, fără săaibă o preocupare conştientă în sensul acesta. Ele urmează un scop particular carecontribuie constant la definirea celui manifestat de sistem, dar nu se suprapune pe el. Respectivul nivel este cantonat în scopul său, care este în strânsă dependenţăcu acţiunile nivelelor mai complexe, nivele care-l pot modifica prin informaţiiletransmise, dar care interzic accesul, ca şi participarea, respectivului nivel, la scopulsuperior. Funcţia fiecărui nivel de Forme Materiale este aceea de a acţiona continuuasupra Realităţii accesibile, în felul acesta se menţine starea de Dezechilibru careasigură procesul prin care sunt preparate mutaţiile menite deschiderii unor noiteritorii ale Dezmărginirii. Datorită acesui fapt procesul de Expansiune a Univeresuluiîn el însuşi nu poate fi oprit niciodată, pentru că el nu este organizat într-un mecanismunic creat pentru acest scop, ci, dimpotrivă, acţiunea Formelor Materiale asupraRealităţii nivelului care le-a creat, produce vibraţii care vor contribui la modificareaîntregului sistem într-un sens sau altul. Universului îi este idiferentă calea, îi este indiferent sensul, îi este idiferentă înmod egal şi modalitatea, pentru el doar întreţinerea Dezechilibrului este fundamentală.Tocmai datorită întreţinerii mecanismului de Dezechilibru, Formele Materiale s-auorganizat în sisteme din ce în ce mai complexe, ce nu-şi opresc niciodată evoluţia,producând continuu informaţii care să întreţină procesul de circulaţie al memoriilor.

Dispariţia unei anume categorii de Forme Materiale s-a produs abia după ceacestea nu mai puteau produce informaţii utile în forma în care erau organizate.Informaţiile, pe care ele însele le creaseră, au impus o reorganizare pentru a danaştere unui alt nivel. Dacă Formele Materiale se descompun şi dispar, informaţiileproduse sunt păstrate în memoriile nivelului şi sunt folosite ori de câte ori Realitateaimpune acest lucru. Modalitatea de organizare a Realităţii la nivelul microcosmic are cu totul altelegi decât cele ale Cosmosului pe care-l percepem prin simţuri, aşa cum acesta are altelegităţi decât cele ale macrocosmosului care, de asemenea, scapă capacităţii noastrede a-l înţelege, la stadiul actual al cunoaşterii. Deosebirea dintre cele două extreme ale Cosmosului – pentru oameni cel puţin– este faptul că macrocosmosul este un teritoriu care se poate dovedi resursă deexpansiune pentru specia umană, pe când microcosmosul este un teritoriu carestabileşte reguli de o asemenea subtilitate încât cu greu facem faţă acestor provocări.Oricum atenţia noastră se îndreaptă, poate că îndreptăţit, spre capacităţilemacrocosmosului de a deveni partener în tendinţele noastre de dezvoltare, dar şi însatisfacerea nevoilor de Expansiune. Şi nu trebuie să ne gândim doar la Expansiuneageografică, ce devine din ce în ce mai necesară odată su suprapopularea planeteimamă. Cu cât semnele care agravează relaţia cu planeta care ne adăposteşte seînmulţesc, cu atât atenţia acordată condiţiilor pe care ni le poate oferi macrocosmosulsunt studiate cu mai multă atenţie. Fără îndoială că, apariţia unor colonii ale Terrei înspaţiul macrocosmic, nu mai sunt doar aspiraţii irealizabile, ci încep să se impună casoluţii. Odată cu apariţia acestora, problemele rasei umane vor trece într-o etapă nouă,iar spiritul său de autodistrugere va avea posibilitatea de a se dezvolta la o scară deneimaginat pentru minţile noastre, a celor de azi. Oricum, nişte scenarii care sădescrie rivalităţile dintre diferitele comunităţi cosmice se pot face, iar fantezia ne potelăsa să proorocim cele mai năstruşnice şi dezastruoase momente ale dezvoltăriiviitoare. Problema spiritului de autodistrugere este însă o categorie înscrisă în condiţiaperisabilităţii, ea nu poate fi evitată, pentru că ar exista riscul ca apariţia unei anumemutaţii să complice foarte mult acţiunea asupra Realităţii. Dacă o anume perisabilitate şi-ar încetini ritmul de autodistrugere, însăşimodul de a acţiona asupra Realităţii ar tinde către echilibruu, ceea ce ar pune în

pericol Dezmărginirea. Ba, mai mult, nici nevoia de forme noi, care să întreţinăExpansiunea nu ar mai fi atât de acută, ceea ce ar însemna că Devenirea Universuluiar tinde să-şi încetinească tendinţele de a provoca Forme Materiale noi. Autodistrugerea este o funcţie esenţială pentru Dezmărginire, datorită eiUniversul îşi asigură evoluţia către propriul Sine, Dezmărginind astfel propria sasubstanţă, pentru a menţine dezechilibrul Cosmosului. Aforismul Zen: ”Toatelucrurile sunt reductibile la unul. La ce este reductibil acesta?”146, ne îndreptăţeşte săafirmăm că prin reducţia lucrurilor, Universul îşi oferă posibilitatea de a menţinepluraliltatea conţinută în Unu printr-o proiecţie a funcţiilor într-un nou început. Putemafirma deci: că Unu devine reductibil la o mulţime. Acestă funcţie se manifestă mereu, fie la nivel micro, fie macrocosmic. Chiarşi aroganta categorie de Forme Materiale reprezentată astăzi de om va trece prinaceastă încercare, ce va duce la dispariţia sa. Fie că se va transfera în alte categorii cevor apărea în cursul Devenirii, fie că va popula Universul cu funcţii rezultate dinmemoriile pe care le-a creat în perioada dezvoltării sale. Circulaţia circuitelor dememorii produse de fiecare categorie de Forme Materiale, reprezintă esenţapluralităţii lui Unu, ceea ce ne îndeamnă să credem că expresia: E = mc², nu este nicipe departe doar o relaţie matematică. Această expresie este esenţială nu doar pentru căeste capabilă să exprime laconic întreg mecanismul autodistrugerii, dar şi pentru că –ceea ce Einstein a definit ca fiind Teoria Relativităţii -, reprezintă cheia prin careUniversul îşi dezleagă Sinele să producă neâncetat pluralităţi reductibile, reprezentatede Unu. „Căci, de vreme ce procesul devenirii înspre limita superioară nu poatemerge la infinit, ar rezulta în chip necesar că nu poate fi veşnic acel prim termen depe urma pieirii căruia a luat naştere ceva.”147 Dacă procesul Devenirii nu poate merge la infinit este necesar ca el să poartesămânţa autodistrugerii pentru a putea elibera circuitele de memorii pe care le-aprodus şi care astfel vor deveni origini. Imaginându-ne grafic procesul comunicării într-un astfel de mecanism, elcapătă forma unei piramide în care vârful generează informaţii esenţiale care sunt146 W.Z. Evans-Wentz, Op. Cit., p.24147 Aristotel, Metafizica, p.74

descompuse în categorii de nivel şi împinse mereu spre bază. Procesul acesteidescompuneri reduce informaţia continuu, şi o transformă în limbaje capabile să punăîn funcţiune elementele nivelului. Informaţia rămâne valabilă în esenţa sa, dar setransformă, prin reducţie de nivel într-un alt fel de informaţie care, particular, nu arenici o legătură cu informaţia esenţială. Procesul se repetă cu fiecare nivel până esteatinsă baza piramidei, acolo unde instabilitatea este condiţia guvernatoare. Fiecaresemnal plecat de la vârful piramidei, întreţine aici instabilitatea, care împinge şirecheamă din Haos memorii primordiale, memorii care subzistă în forme inefabile. La rândul său, baza piramdei creează continuu informaţii care sunt organizatepe principul compunerii şi adunate continuu spre a fi transformate în conţinutul uneiinformaţii esenţiale care va atinge vârful piramidei. Se obţin astfel două piramide, fiecare cu vârful orientat către sensul opus,adică o mandala reprezentând o stea cu şase colţuri; acesta putând fi semnulDevenirii, care este limitată în nivel, dar care este infinită prin reducţia lui Unu, şitransformarea acestuia în memoriile pluralităţii sale.Eu sunt aici, dincolo Eul Mă văd nevoit să revin din nou la cele patru epoci în care am împărţit istoriaevoluţiei omenirii, epoci care, fiecare, au fost dominate de un spirit caracteristic. Măvăd nevoit să fac asta pentru că fiecare epocă, dominată fiind de spiritul său, a ordonatactivitatea comunităţilor umane în jurul unui miez din care s-a distilat esenţa moduluide a comunica. Tot ce s-a creat a fost tributar mentalităţii care a dominat gândirea, şicare a generat sistemele de comunicare. Desigur că, gândidu-ne la faptul că omenireaa evoluat, iar pentru o posteritate îndepărtată au rămas un număr foarte mare demărturii care pot fi analizate şi din care putem să refacem tablouri aproximative, amputea fi tentaţi să renuţăm la analize atât de meticuloase. În fond, esenţială este evoluţia care a dus la apariţia mijloacelor de care astăzine bucurăm sau nu. Şi totuşi, cred că este important să facem legătura dintrementalitatea gândirii şi mijloacele pe care le-am creat, pentru că ritmul în care seproduc salturile evolutive a început să ne scape percepţiei. Poate că dacă analizămlegătura dintre evoluţia mentalităţii şi a mijloacelor rezultate, am putea să ne detaşămemoţional de ceea ce se întâmplă în existenţa socială de azi şi să definim concret