Introducere în studiul Vechiului Testament

©2016 Iosif Feher Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată în vreun sistem informațional, transmisă în orice formă și prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a deținătorului de copyright. Fragmente scurte pot fi folosite în scopuri critice. Editor: Dumitru Roșu 1022, Ave.Dawson, Dorval, QC, H9S 1X6, Canada Tel. (514) 794-3464 e-mail: [email protected] Imagine copertă: Trecerea Mării Roșii, Lidia Kozenitzky, 2009 Wikimedia Commons Pentru ediția de față, citatele biblice au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu, București, 1923. Imprimat în Canada Dépôt légal: 2016 Bibliothèque et Archives nationales du Québec Bibliothèque et Archives Canada ISBN 978-2-924375-30-3

„Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune.“ (Iosua 1:8)



CUPRINS CUVÂNTUL AUTORULUI................................................................11 INTRODUCERE ÎN STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT......13 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE...........................................................17 1.1. Locul acestei discipline printre celelalte discipline teologice...17 1.2. Scopul studierii acestei discipline.............................................19 1.3. Metoda abordării studiului introductiv al Vechiului Testament..22 1.4. Denumirea și istoria disciplinei.................................................24 1.4.1. Primele lucrări care se apropie de domeniul acestei discipline.............................................................26 1.4.2. Introducerea în studiul Vechiului Testament în vremea Reformei.........................................................32 1.4.3. Debutul criticismului biblic modern...............................35 1.4.4. Studiile asupra Vechiului Testament în secolul al XIX-lea.......................................................39 1.4.5. Introducerea în studiul Vechiului Testament în secolul al XX-lea.........................................................42 2. INTRODUCERE GENERALĂ TEXTUL ŞI CANONUL VECHIULUI TESTAMENT..................46 2.1. Definirea termenilor..................................................................46 2.1.1. Scriptura..........................................................................46 2.1.2. Testament........................................................................47 2.1.3. Inspiraţia biblică..............................................................49 2.1.4. Cadrul geografico-istoric al Vechiului Testament……..50 3. CANONUL VECHIULUI TESTAMENT……………………...….51 3.1. Originea termenului şi semnificaţia lui originară…………..…51 3.2. Conceptualizarea termenului „canon”………………………...52 3.3. Adoptarea termenului „canon” în vocabularul religios…….…53 3.4. Canonul Vechiului Testament în diferite ramuri ale creştinismului…………………………………………..…54

4. IZVOARELE TEXTULUI VECHIULUI TESTAMENT……...….57 4.1. Biblia ebraică………………………………………………….57 4.1.1. Formarea Canonului ebraic…………………...………..62 4.1.2. Stabilirea caracterului canonic al cărţilor Vechiului Testament…………………………………...67 4.1.3. Evoluţia Canonului Vechiului Testament în era creştină..70 4.1.4. Conciliul de la Iamnia şi Canonul Vechiului Testament...76 4.1.5. Textul masoretic……………………………………..…78 4.2. Traducerea greacă a Vechiului Testament. Canonul alexandrin……………………………..…………….79 4.2.1. Cadrul în care a fost realizată Septuaginta……………..80 4.2.2. Canonul Septuagintei…………………………………..87 4.3. Vechiul Testament Samaritean………………………………..89 4.4. Traduceri latine ale Vechiului Testament………………...…..92 4.4.1. Versiunea „Itala”……………………………………….93 4.4.2. Versiunea latină europeană………………………...…..94 4.4.3. Versiunea „Vulgata”……………………………...……94 4.5. Alte versiuni ale Vechiului Testament………………………..96 4.5.1. Targumurile aramaice………………………………….97 4.5.2. Versiunea siriacă sau Peshitta………………………….98 4.5.3. Versiunea siriacă hexaplarică…………………………..99 4.5.4. Versiunile coptice……………………………………...99 4.5.5. Versiunea etiopiană……………………………….…..100 4.5.6. Versiunea armeniană…………………………….……100 4.5.7. Versiunile arabe………………………………………101 4.5.8. Versiunea gotică…………………………………..…..101 5. RELAŢIA DINTRE VECHIUL TESTAMENT ŞI NOUL TESTAMENT………………………………...……….102 5.1. Autoritatea spirituală pe care creştinii i-au recunoscut-o Vechiului Testament…………………………………….…..103 5.2. Vechiul Testament şi curentele gnostice……………...……..104 5.3. Întrebuinţarea Vechiului Testament în scrierile Noului Testament………………………………………..…..106 5.4. Citări ale Vechiului Testament în textul Noului Testament…………………………………………....108 6. REVIZUIRILE TEXTULUI GRECESC………………………....111 6.1. Revizuirea lui Aquila……………………………………..…112 6.2. Revizuirea lui Symmachus……………………………..……114 6.3. Revizuirea lui Theodotion………………………………...…115

6.4. Hexapla lui Origen…………………………………………..115 6.5. Alte recenzii ale Septuagintei…………………………….….116 7. HOMOLOGOMMENA, ANTILEGOMENA, PSEUDOEPIGRAFA.118 7.1. Homologommena………………………………………..…..118 7.2. Antilegomena………………………………………………..118 7.3. Pseudoepigrafa……………………………………………....119 8. APOCRIFELE VECHIULUI TESTAMENT……………………121 8.1. Originea şi semnificaţia termenului „apocrife”………...……122 8.2. Aria de cuprindere a expresiei „apocrifele Vechiului Testament”………………………..….122 8.3. Atitudinile faţă de scrierile apocrife……………………...….123 8.4. Poziţia creştinilor protestanţi faţă de aceste scrieri apocrife...128 9. MANUSCRISELE VECHIULUI TESTAMENT………………..129 9.1. Limbile Vechiului Testament………………………………..129 9.1.1. Limba ebraică…………………………………………130 9.1.2. Limba aramaică……………………………………….132 9.2. Scrierea………………………………………………...…….133 9.3. Materialele pe care s-a scris……………………………..…..135 9.3.1.Papirusul……………………………………………....136 9..3.2. Pielea……………………………………………..…..137 9.3.3. Pergamentul……………………………………….….137 9.3.4. Hârtia…………………………………...…………..…139 9.4. Formatul documentelor……………………………………...139 9.4.1. Formatul „Coală”…………………..…………………139 9.4.2. Formatul „Sul”………………………………………..139 9.4.3. Formatul „Codex”…………………………………….140 9.5. Munca scribilor…………………………………………..….141 9.5.1. Scribii evrei…………………………………………...141 9.5.2. Scribii creştini……………………………………...…145 9.6. Diviziunile textului biblic………………………………..…..146 9.7. Manuscrisele ebraice………………………………………...147 9.8. Erori de scriere în manuscrisele Vechiului Testament………149 9.9. Încercarea de a se reconstitui textul original al Vechiului Testament………………………………….…..151 9.10. Manuscrise ce conţin texte ale Vechiului Testament……....152 9.10.1. Gheniza din Cairo……………………………...…..153 9.10.2. Sulurile de la Marea Moartă…………………...…..155

INTRODUCERE SPECIALĂ ÎN STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT……………………...161 PENTATEUHUL………………………………………………..…..163 Genesa…………………………………………………...…..173 Exodul……………………………………………………….183 Levitic……………………………………………………….191 Numeri………………………………………………………198 Deuteronomul………………………………………………..205 CĂRŢILE ISTORICE…………………………………………….…215 Iosua…………………………………………………………220 Judecătorii………………………………………………...…227 Rut……………………………………………………..…….233 I și II Samuel……………………………………………..….240 I și II Împărați (Regi)………………………………………..248 I și II Cronici………………………………………...………256 Ezra…………………………………………………...……..264 Neemia………………………………………………………273 Estera………………………………………………………...280 CĂRŢILE POETICE ŞI DE ÎNŢELEPCIUNE……………………..287 Iov………………………………….………………………..295 Psalmii…………………………………………………...…..302 Proverbele………………………………………………...…311 Eclesiastul……………………….…………………………..318 Cântarea Cântărilor……………………….…………………326 CĂRŢILE PROFETICE…………………………………………….332 Isaia……………………………………………………...…..338 Ieremia…………………………………………………..…..346 Plângerile lui Ieremia…………………………………….….353 Ezechiel………………………………………………….…..358 Daniel…………………………………………………….….365 Osea………………………………………………………….372 Ioel……………………………………………………….….379 Amos……………………………...……...………………….385 Obadia……………………………….………………………392 Iona………………………………………….……………….399 Mica…………………………………………..……………..405 Naum………………………………………………..……….411 Habacuc……………………………………………….……..418 Ţefania………………………………………………..……..424 Hagai………………………………………………….……..430 Zaharia………………………………………………...…….436 Maleahi………………………………………………...…….442 BIBLIOGRAFIE…………………………………………….………451

CUVÂNTUL AUTORULUI În anul 2009, când am publicat lucrarea „Introducere în Studiul Noului Testament”, o istorie a textului și a Canonului, eram aproape convins că activitatea mea în domeniul scrisului s-a încheiat. Știam că trăiesc o vreme în care cartea și-a pierdut din interes, în fața avalanșei de informație pe care ne-o pune la îndemână Internetul. Din acest motiv, atunci când unul dintre cunoscuții mei mi-a sugerat să scriu „ceva” și despre Vechiul Testament, am fost foarte sceptic. Totuși, în 2013 am mai scris două lucrări de mai mică anvergură, un „Manual de Catecheză” și un „Curs de Homiletică Elementară”. Ambele lucrări erau inițial destinate uzului intern al bisericii Bethel din Montreal. În luna septembrie a anului 2015, în urma unor discuții mai ample cu fratele dr. John Berzava, președintele bordului de conducere al Colegiului Sola Scriptura din Chicago, am luat hotărârea de a pregăti un curs introductiv în studiul Vechiului Testament. M-a motivat la aceasta nevoia instituției respective de a avea un astfel de curs introductiv propriu. Dat fiind faptul că am avut un timp foarte scurt la dispoziție și ținând cont de volumul extraordinar de mare de cărți scrise în acest domeniu, m-am văzut nevoit să încep munca la acest proiect imediat ce m-am întors de la Chicago. 11

Ceea ce mi-am propus atunci când am acceptat să mă implic în acest proiect, a fost să pun la dispoziția studentilor, dar și a celor interesați de studiu, o lucrare care să ofere un punct de pornire în studiul mai aprofundat al scrierilor Vechiului Testament. Fiind mai degrabă conservator decât liberal, în gândirea și în convingerile mele, devine evident faptul că lucrarea de față este scrisă dintr-o perspectivă conservatoare. Totuși, din dorința de a fi obiectiv, am luat în considerare și aportul pozitiv adus de lucrările scrise de pe o poziție critică la adresa poziției conservatoare. Ceea ce țineți acum în mână, reprezintă rezultatul muncii de cercetare desfășurată pe perioada septembrie 2015 - ianuarie 2016. Un timp scurt, am putea spune, în care m-am străduit să păstrez un echilibru între responsabilitățile din familie, slujirea pastorală, munca de cercetare și sintetizare a informațiilor, și serviciul part-time. Trebuie să admit că nu a fost atât de simplu pe cât mi s-a părut la început, insă efortul mi-a fost răsplătit din belșug, prin faptul că am căpătat o mai profundă înțelegere a mesajului pe care scrierile Vechiului Testament îl transmit cititorului perseverent. În același timp, am ajuns la convingerea că scrierile Vechiului Testament merită o atenție și o apreciere mult mai mare decât li se acordă în mod obișnuit în viața noastră spirituală. Mă simt dator cu mulțumiri către Dumnezeu, atât pentru ajutorul de a duce la bun sfârșit proiectul acesta, cât și pentru cei pe care El i-a așezat în jurul meu și al căror sprijin a fost neprețuit. Mai întâi este vorba despre soția mea Monica și despre copiii noștri. Apoi, i-aș aminti pe frații din Biserica Bethel, din Montreal, care au înțeles osteneala mea și nu mi-au reproșat sincopele din slujirea pastorală în această perioadă. Nu în ultimul rând, l-aș aminti pe fratele Dumitru Roșu, a cărui contribuție la apariția cărții a fost decisivă. Iosif Feher Montreal, iulie 2016 12

INTRODUCERE ÎN STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT Istoria creştinismului atestă faptul că atunci când a luat fiinţă Biserica, primii creştini au avut la îndemână pentru edificare spirituală şi pentru uzul liturgic, o serie de scrieri sacre, preluate de la evrei, scrieri pe care noi astăzi le numim generic, Vechiul Testament. Era absolut firesc să fie aşa, dacă ne gândim că întemeietorul creştinismului, erau evreu prin naştere, iar primii creştini erau aproape în totalitate, evrei prin descendenţă. Isus Însuşi a acordat acestor scrieri, o recunoaştere deplină, declarând că ele sunt o mărturie despre El. De fiecare dată când a stat de vorbă cu contestatarii Săi, Mântuitorul a avut ca bază de argumentare scrierile Vechiului Testament, scrieri pe care le-a numit fie „Legea şi Proorocii”, fie „Legea, Proorocii şi Psalmii”. În mod consecvent, El a căutat să împlinească ceea ce zice Scriptura. Însă pentru Isus, după cum vom vedea, Scriptura era Vechiul Testament, adică Legea, Proorocii şi Psalmii. După Înălţarea lui Isus la Cer, Vechiul Testament a fost singura Scriptură a Bisericii, pentru câteva decade. (Chiar dacă prima dintre 13

scrierile Noului Testament a fost scrisă în jurul anului 48 d.Hr., este clar faptul că ea nu a ajuns imediat în posesia bisericilor locale). Acestor scrieri, creştinii le-au acordat un statut unic, atât în actul închinării, cât şi în lucrarea misionară. Aceste scrieri s-au bucurat de o apreciere deosebită printre creştini, recunoscându-li-se caracterul inspirat divin. Au contribuit la aceasta, mai mulţi factori, dintre care putem aminti: atitudinea lui Isus faţă de aceste scrieri, atitudinea evreilor în general, faţă de aceste scrieri şi nu în ultimul rând, atitudinea apostolilor faţă de ele. Predicatorii Bisericii Primare s-au folosit de aceste scrieri spre a-L prezenta pe Hristos, lumii antice Greco-romane. Ei au apelat consecvent la Scripturile Vechiului Testament, ca la o autoritate spirituală incontestabilă, văzând în evenimentele legate de Persoana Mântuitorului, împlinirea multor profeţii din Vechiul Testament. Colecţia aceasta de scrieri ebraice, a fost alcătuită pe parcursul a aproximativ 1000 de ani (între 1450 şi 400 î. Hr.). Primii creştini le-au numit Scripturi, spre a le deosebi de celelalte scrieri religioase ale antichităţii. Numele de „Scriptură” era atribuit unei scrieri despre care ei aveau convingerea că are autoritate spirituală, fiind inspirată de Dumnezeu. De-a lungul vremii, creştinii au ajuns să le numească generic, „Vechiul Testament”. Însă printre creştinii de astăzi, aparţinând diverselor denominaţiuni şi orientări, există diferenţe atunci când vorbesc despre Vechiul Testament. Diferenţele acestea sunt privitoare la compoziţia Canonului Vechiului Testament. Acestor scrieri, cărora creştinii le-au mai adăugat o altă colecţie de 27 de scrieri, numită Noul Testament, în primele patru secole ale creştinismului, cultura vestică le este îndatorată enorm, chiar dacă societatea actuală nu mai este dispusă să recunoască acest lucru, din cauza spiritului puternic anti-religios care-i marchează gândirea post- modernistă. Totuşi, prin impactul major pe care l-au avut asupra 14

civilizaţiei omeneşti, ele şi-au câştigat pe drept, locul permanent în patrimoniul universal. Unii cercetători au fost convinşi că progresele înregistrate în secolul al XX-lea, în cercetarea teologică asociate cu informaţiile oferite de arheologia biblică, vor determina o serie de schimbări semnificative în ceea ce priveşte forma şi conţinutul Bibliei, schimbări ce vor rivaliza cu creativitatea perioadei Reformei. Lucrul acesta însă, este evident că nu s-a întâmplat. La data scrierii acestor rânduri, schimbările aşteptate de reprezentanţii criticii liberale, încă nu s-au produs, şi este îndoielnic faptul că se vor produce vreodată, deoarece cercetările arheologice din secolul al XX-lea, mai degrabă au contribuit la consolidarea perspectivei tradiţionale asupra formei şi componenţei Bibliei. Ceea ce este important să subliniem cu privire la acest aspect, este aceea că nu s-a descoperit nici un manuscris biblic antic credibil, care să difere fundamental, de manuscrisele deja cunoscute; şi nu s-a descoperit niciun manuscris sau text biblic antic care să se deosebească din punct de vedere doctrinar, de ceea ce creştinătatea conservatoare a ajuns să creadă, cu privire la acest subiect. În ceea ce priveşte avansul cercetărilor teologice, este adevărat că s-a scris mult, şi s-a îmbogăţit mult volumul cunoştinţelor, însă tot ceea ce s-a dobândit semnificativ pe calea aceasta, se poate armoniza bine cu ceea ce se ştia deja. În acelaşi timp, trebuie să spunem că deşi s-a scris mult, nu tot ce s-a scris, merită a fi luat în considerare. Problema textului şi a Canonului Vechiului Testament, alături de cea a textului şi a Canonului Noului Testament, se dovedeşte a fi o problemă fundamentală a Teologiei creştine, şi numai o perspectivă corectă asupra lor, poate conduce la o corectă înţelegere şi la o adecvată formulare a adevărurilor care alcătuiesc Teologia creştină. 15



1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Locul acestei discipline printre celelalte discipline teologice În general, Teologia creştină, (înţelegând prin aceasta, suma tuturor învăţăturilor creştine), este disciplina care se apleacă asupra Bibliei, încercând să studieze adevărurile despre Dumnezeu şi despre raporturile Sale cu creaţia, şi să le prezinte într-o formă sistematizată. Domeniul de studiu al Teologiei, simplu la început, a ajuns să se ramifice foarte mult, de-a lungul celor aproape 2.000 de ani de istorie creştină. Mai cu seamă, de la Reformă, au început să apară tot mai multe ramuri noi ale acesteia. Din acest motiv, Teologia a ajuns să aibă un domeniu de studiu foarte vast. Cu timpul, acesta a fost împărţit în patru mari domenii, fiecare cuprinzând în prezent, câteva discipline înrudite între ele. Se vorbeşte implicit, de patru ramuri majore ale Teologiei. Prima ramură majoră a Teologiei, este „Teologia biblică”. În unele cărţi de Teologie, ea mai este numită şi „Teologia exegetică”. Aceasta cuprinde următoarele discipline specifice: Exegeza Vechiului Testament, Exegeza Noului Testament, Introducerea biblică, Arheologia biblică şi Criticismul biblic. Ramura aceasta se apleacă asupra textului biblic, pentru a studia sistematic procesul revelării de Sine a lui Dumnezeu1. Pentru o mai bună şi mai profundă înţelegere a sensurilor textului biblic, ea include şi discipline înrudite. Ramura a doua a Teologiei este „Teologia istorică”. În cadrul acesteia distingem următoarele discipline: Istoria Bisericii universale, Istoria docrtinelor biblice, Istoria Bisericii Penticostale, etc. Ramura aceasta se ocupă cu studiul originii, al dezvoltării şi al răspândirii 1 C. C. Ryrie, Teologie elementară, pag. 12. 17

credinţei creştine, şi de asemenea, cu doctrinele şi cu practicile ei biblice. Potrivit lui A. H. Strong, Teologia istorică trasează dezvoltarea doctrinelor biblice, din vremea apostolilor până în prezent, şi oferă o înregistrare a impactului acestora asupra vieţii Bisericii.2 Cea de a treia ramură majoră a Teologiei este „Teologia sistematică”. Ea are ca discipline, Apologetica, Dogmatica, Teologia fundamentală, Etica şi Morala creştină. Ramura aceasta a Teologiei preia informaţiile furnizate de Teologia biblică şi de Teologia istorică, şi are ca obiectiv principal, corelarea datelor revelaţiei biblice, cu scopul de a le prezenta într-un sistem inteligibil şi coerent. Se consideră că ramurile teologice mai sus menţionate, ar fi etape pregătitoare ale Teologiei sistematice. În sfârşit, cea de a patra ramură a Teologiei este „Teologia practică”, în cadrul căreia sunt cuprinse următoarele discipline distincte: Homiletica, Teologia pastorală, Administraţia bisericească, Misionarismul, Educaţia creştină, etc. Teologia practică, aşa cum sugerează şi numele ei, se ocupă de aplicarea în viaţa spirituală a credinciosului, a adevărurilor spirituale pe care le oferă teologia sistematică, în vederea experimentării unei mai bogate şi mai profunde relaţii cu Dumnezeu, şi a unei mai corecte şi mai îmbogăţitoare relaţii cu semenii noştrii. Evident, această prezentare a ramurilor majore ale Teologiei, este una foarte schematică. Totuşi, se poate remarca faptul că nu doar disciplinele aparţinătoare unei ramuri sunt înrudite între ele, ci chiar şi ramurile majore ale Teologiei se găsesc în strânse raporturi, unele cu altele, şi se intercondiţionează reciproc. Spre exemplu, atunci când încercăm să studiem Teologia sistematică, ajungem destul de repede să înţelegem în ce măsură suntem dependenţi de informaţii oferite de Teologia biblică (sau, mai precis, de domeniul exegetic). În acelaşi timp, studiul Teologiei istorice, ne va face conştienţi de faptul că mulţi alţii, înaintea noastră, au cercetat ceea ce studiem noi, şi au ajuns la anumite concluzii privind adevărurile cuprinse implicit sau explicit în Sfânta Scriptură. Nu suntem noi, cei dintâi care s-au aplecat asupra acestor adevăruri, şi din acest motiv, putem beneficia de pe urma cercetărilor lor, formulate într-un fel sau în altul. Bruce K. Waltke, citându-l pe Peter Enns, ne conştientizează că deşi Dumnezeu nu se schimbă, reflecţiile noastre teologice despre El, variază de la 2 Augustus H. Strong, Systematic Theology, pag. 41 18

cultură la cultură, şi din generaţie în generaţie. De aceea, chiar dacă apreciem credo-urile Bisericii, şi tratatele marilor teologi ai trecutului, nu le putem trata ca sacrosante.3 Înainte de a încheia această scurtă prezentare a ramurilor Teologiei creştine, cu disciplinele lor, am mai adăuga că „Introducerea în studiul Vechiului Testament” se găseşte în strânse raporturi cu celelalte discipline. Ea ne oferă informaţii esenţiale înţelegerii mesajului scrierilor vetero-testamentare, precum şi un potrivit punct de plecare în studiul doctrinelor biblice. La rândul ei, disciplina aceasta beneficiază de informaţiile oferite de Teologia istorică, de Exegeza biblică sau de Arheologia biblică. Otto Kaiser a exprimat plastic importanţa Introducerii în studiul Vechiului Testament, spunând că în această activitate ne găsim lucrând la subsolul teologiei. Întocmai cum o casă are nevoie de fundamente, tot aşa teologia are nevoie de fundamente istorice, în consecinţă Introduceri la ambele Testamente.4 1.2. Scopul studierii acestei discipline Introducerea în studiul Vechiului Testament a cunoscut o creştere exponenţială a volumului de cunoştinţe şi informaţii, în ultima vreme. În faţa acestui volum mare, care continuă să se îmbogăţească mereu, se poate ridica întrebarea: de ce ar fi nevoie să studiem această disciplină? Am menţionat deja un posibil răspuns, spunând că această disciplină ne oferă informaţii necesare înţelegerii adevărurilor spirituale cuprinse în scrierile Vechiului Testament. Răspunsul acesta este însă prea succint, şi se cere a fi detaliat. În primul rând, trebuie să ne amintim faptul că între cititorul de astăzi, şi scriitorii cărţilor Vechiului Testament, există o aşa-numită prăpastie de timp de peste 23 de veacuri, prăpastie care presupune diferenţe enorme, greu de depăşit de către creştinul care trăieşte la începutul secolului al XXI-lea. Otto Kaiser afirmă că pentru a auzi şi pentru a înţelege corect mărturia cărţilor Bibliei, este necesar să ştim în ce vremi şi în ce circumstanţe, au apărut ele în existenţă.5 3 An Old Testament Theology, pag. 40 4 Introduction to the Old Testament, pag. 13 5 Introduction to the Old Testament, pag. 2 19

În aprecierea noastră, Dillard şi Longman au exprimat mult mai clar decât a făcut-o Kaiser, aceste dificultăţi întâmpinate de cititorul creştin modern, în cuvintele din debutul lucrării lor. Cei doi ne atenţionează că în studiul Vechiului Testament, există trei arii sau trei domenii importante, care trebuiesc corelate: istoria, literatura şi teologia. În primul rând, fiecare carte a fost scrisă într-un context istoric specific, şi se raportează la istoria trecută şi la cea prezentă. Întrucât cititorul modern este separat de contextul istoric antic, „Introducerile” le pun la dispoziţie acest fel de informaţii. În al doilea rând, diversele scrieri au forme literare diferite de cele cu care suntem noi obişnuiţi, iar aceste forme sunt dificile de apreciat de către cititorul modern, deoarece convenienţele literare ale unei culturi antice, diferă mult de cele ale unei culturi moderne. De aceea ne sunt de folos informaţiile oferite în cadrul unui asemenea curs introductiv. Fără a implica o separare a acestor trei domenii, este totuşi potrivit să remarcăm că scopul Bibiei nu este nici istoric şi nici literar, ci este teologic. De aceea, în al treilea rând, nu este doar legitim, ci de-a dreptul necesar, ca studentul să fie familiarizat cu funcţiile teologice ale diverselor scrieri ale Vechiului Testament.6 Din acest motiv, credem cu tărie că studiul scrierilor Vechiului Testament este mult înlesnit dacă studentul creştin este familiarizat cu noţiuni generale privitoare la aceste scrieri, la contextul istoric în care ele au fost scrise, la scopul scrierii lor şi la mesajul lor pentru cititorii originari, la transmiterea textului lor precum şi la procesul istoric al aşezării lor laolaltă într-o singură copertă. Simt că este necesar să fiu mai explicit în acest punct, deoarece nu aş vrea să las impresia că aş acredita tocmai ideea pe care au combătut- o cu vehemenţă, reformatorii. Nu vrea să susţin că ar fi imposibil să înţelegi mesajul scrierilor Vechiului Testament, şi aplicaţiile lui practice, dacă îţi lipsesc cunştinţele aprofundate despre istoria textului şi a Canonului Vechiului Testament. Ceea ce am dorit să scot în evidenţă, a fost faptul că înţelegerea acestui mesaj va fi mai amplă şi mai profundă dacă se vor cunoaşte astfel de detalii. Suntem în mare măsură de acord cu Thomas Rommer care, în cuvântul introductiv al uneia dintre cărţile sale, preciza: „Vechiul Testament este un ansamblu de cărţi care fac în mod continuu referinţă la istoria poporului Israel, şi n-am putea înţelege textele biblice, fără a 6 Introduction to the Old Testament, pag. 34-35. 20

le aşeza în contextul istoriei Levantului primului mileniu pre-creştin”7. Nuanţând puţin afirmaţia de mai sus, există aspecte care pot fi mai bine înţelese, în contextul cunoaşterii istoriei textului şi a Canonului. Un scop secundar, însă nu mai puţin important, al studiului introductiv la scrierile Vechiului Testament, este acela de a ne întări convingerea că aceste scrieri, pe care le avem astăzi în Bibliile noastre, reprezintă o formă cât mai apropiată de textul original, pe care Dumnezeu l-a dăruit proorocilor Săi din vechime. Este un fapt bine ştiut, că astăzi nu mai dispunem de niciun autograf al vreunei scrieri vetero-testamentare. Dispunem de copii ale unor copii, făcute după original. Copierea repetată a textelor originale, de-a lungul secolelor, nu a fost cu totul ferită de erori. Studiul temeinic al procesului multiplicării şi transmiterii textelor sacre, ar trebui să contribuie la întărirea convingerii că între textul pe care-l avem astăzi la îndemână, şi ceea ce au scris autorii biblici, nu există mari diferenţe. Aici intervine critica biblică, o disciplină teologică privită adeseori cu rezervă de către creştinii conservatori, dar care este totuşi o disciplină utilă atunci când este însoţită de o atitudine corectă, de reverenţă faţă de Scriptură. De aceea, pe alocuri, vom face apel la unele din principiile şi metodele criticismului biblic, mai ales în partea de curs în care ne vom ocupa de problemele specific legate de text şi de Canon. Se va putea observa că scrierile acestea din Canon, n-au fost acceptate fără discernământ. Legat de acest aspect, al acurateţei textului biblic actual, am vrea să mai facem precizarea că o examinare atentă şi dreaptă a acuzaţiilor pe care le aduc poziţiei conservatoare, reprezentanţii criticismului biblic liberal, va scoate în evidenţă faptul că aceste acuzaţii nu se întemeiază pe altceva decât pe nişte presupuneri. Faptul că un anumit lucru ar fi fost posibil să se întâmple şi aşa cum sugerează ei, încă nu dovedeşte că lucrul acela s-a şi întâmplat aşa. Soluţiile pe care le propun ei, sunt foarte discutabile. Soluţiile care rezolvă sau explică unele aspecte dificile de explicat, dar creează altele mai mari, în realitate nu sunt soluţii. Din acest motiv, ele ar trebui să fie abandonate. Însă după cum se poate lesne observa, susţinătorii criticismului liberal, în loc să recunoască zădărnicia multora din eforturile lor, 7 Introduction a l’Ancien Testament, pag. 12 21

dovedită prin concluziile adeseori imposibil de armonizat, şi să revină la ceea ce creştinătatea a acceptat timp de secole, preferă să continue să caute soluţii şi documente ipotetice, la dificultăţile ridicate de soluţiile propuse de ei. Biblia numeşte preocuparea asta, drept „boala cercetărilor fără rost”, şi ne sfătuieşte să nu ne lăsăm prinşi în capcana ei. Fără a avea intenţia de a generaliza, trebuie totuşi să spunem că mulţi cercetători din domeniul criticii biblice, sunt mânaţi de preocuparea de a submina autoritatea spirituală a Bibliei. Această preocupare este adeseori, foarte evidentă, chiar dacă nu este declarată. Colin D. Smith avea dreptate să spună că preocuparea savanţilor sau a cercetătorilor biblici ar trebui să fie textul biblic însuşi, şi nu sursele ipotetice, pe care nu le-a văzut nimeni, şi la care nu a făcut referire nici o scriere biblică. Prea mult timp s-a pierdut, vânând umbre. În altă ordine de idei, oricine poate remarca faptul că teoriile propuse, chiar foarte ştiinţific formulate, n-au avut ca rezultat o creştere a nivelului spiritualităţii prin bisericile locale în care ele au fost îmbrăţişate. În cele mai multe cazuri, efectul a fost contrar. Mulţi dintre criticii cei mai „critici” ai Bibliei, au fost surprinşi să vadă cât de departe s-a ajuns, pe drumurile deschise de ei. Unii şi-au mai „îndulcit” tonul critic şi atitudinile, spre finalul vieţii lor, însă ideile şi teoriile exprimate anterior, n-au mai putut fi şterse. 1.3. Metoda abordării studiului introductiv al Vechiului Testament Încă de la început, vom face precizarea că acest curs introductiv vrea să ofere studentului, o perspectivă evanghelică conservatoare sănătoasă, asupra problematicii textului şi Canonului Vechiului Testament, cu aspectele sale mai importante. Suntem încredinţaţi că perspectiva tradiţională, conservatoare, asupra textului sau a Canonului Vechiului Testament, nu este în mod obligatoriu perimată, aşa cum ar vrea să ne facă să credem, unii dintre susţinătorii perspectivei liberale. Dillard şi Longman, citându-l pe R. H. Gundry, au sesizat corect faptul că în abordarea acestei problematici, mulţi biblişti evanghelici au acceptat în mod necritic (adică fără discernământ, n.n.) paşii propuşi de 22

cercetătorii ne-evanghelici, mânaţi de preocuparea de a se face acceptaţi de către aceştia.8 Capcana aceasta trebuie evitată. Trebuie să precizăm că în prezentul curs introductiv, nu vom aborda scrierile Vechiului Testament, folosindu-ne exclusiv de metodele critice istorice sau literare, dezvoltate de curentele criticii biblice superioare sau inferioare, care de obicei sunt foarte critice la adresa Bibliei. Acestora le vom recunoaşte doar statutul pe care îl au, adică acela de opinii omeneşti. Tocmai aici este punctul probabil cel mai important în care falimentează savanţii teologiei liberale: acordă o prea puţină consideraţie textului biblic şi acordă o prea mare credibilitate, înţelepciunii omeneşti. Motivul principal pentru care le vom privi cu rezervă şi le vom acorda credibilitate limitată, teoriilor critice cu privire la cărţile Bibliei, este acela că deşi ele sunt formulate şi promovate de oameni erudiţi, exponenţi ai unor şcoli cu renume, ele sunt puternic influenţate de principiile filosofiei, şi promovează o perspectivă greşită privitoare la inspiraţia biblică. Pur şi simplu, Biblia nu poate fi evaluată prin „ochelarii” filosofiei şi înţelepciunii omeneşti. Reprezentanţii curentelor critice scapă din vedere faptul că Biblia este o carte unică, şi prin urmare, metodele de investigaţie şi analiză, socotite adecvate în abordarea operelor literare scrise de oameni, în cazul Bibliei, nu sunt satisfăcătoare şi suficiente. Nu-i de mirare că ei au ajuns la concluzii eronate. În prezentul curs, vom porni de la premisa potrivit căreia Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar autorii ei umani au fost uneltele pe care Duhul Sfânt le-a folosit spre a consemna în scris, acele lucruri pe care Dumnezeu a dorit să ni le transmită. Această intervenţie supranaturală unică şi irepetabilă, numită specific „Inspiraţia divină”, i- a făcut pe aceşti oameni, în stare să scrie fără greşeală, tot ceea ce ne era de folos şi trebuia să ajungă până la noi. Aşadar, perspectiva pe care o propunem studentului, este o perspectivă evanghelică conservatoare. Asta înseamnă să privim textul biblic al Vechiului Testament, aşa cum l-a privit Biserica primară, adică socotindu-l drept „Scriptură”. Mai înseamnă să considerăm scrierile Vechiului Testament, drept o etapă pregătitoare în vederea primirii revelaţiei nou-testamentare. Şi nu în ultimul rând, privim 8 Introduction to the Old Testament, pag. 14. 23

minunile din vremea Vechiului Testament, drept intervenţii supranaturale ale lui Dumnezeu.9 Isus ne-a spus că Scriptura nu poate fi desfiinţată, iar adversarilor Săi, El le-a spus deschis că se rătăcesc, deoarece nu cunosc nici Scripturile, şi nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29). Când El a rostit aceste adevăruri, S-a referit în exclusivitate la scrierile Bibliei ebraice (adică scrierile Vechiului Testament, aşa cum le avem noi astăzi), deoarece niciuna din scrierile Noului Testament, nu era încă scrisă, la acea vreme. C.S. Lewis subliniază caracterul credibil al afirmaţiilor Scripturii, spunând: „chiar dacă multe din cărţile Bibliei au fost scrise în zilele timpurii ale cunoaşterii omeneşti, când autorii ei nu erau la curent cu descoperirile moderne, cutoate acestea, ceea ce ei au scris, nu a fost contrazis niciodată de către descoperirile ulterioare”.10 În abordarea tuturor aspectelor complementare, vom da prioritate mărturiei Bibliei despre ea însăşi. În mod special vom socoti verosimilă mărturia scrierilor Noului Testament, cu privire la Vechiul Testament, deoarece nimeni nu a putut oferi o mărturie mai credibilă asupra Vechiului Testament, decât aceea pe care ne-a oferit-o Isus Însuşi şi apostolii Săi. Ocazional, vom apela la informaţii oferite de filologia comparativă, istoria religiilor (în mod particular la istoria religiilor din Orientul Apropiat), şi din alte domenii înrudite. Însă atitudinea pe care ne-o recomandă J. Alberto Soggin, de obiectivitate istorică şi critică, chiar dacă a ajuns să fie acceptată în multe din şcolile teologice11, ridică pericolul secularizării gândirii teologice, într-o măsură atât de mare, încât presupusul „câştig” va fi depăşit cu mult, de influenţele nefaste, care vor fi inevitabile. 1.4. Denumirea și istoria disciplinei În general, numele disciplinelor laice sau teologice, au fost împrumutate fie din limba greacă, fie din cea latină. Potrivit lui E. J. Young, numele disciplinei acesteia derivă dintr-un termen latin, 9 ca un amănunt senificativ, cercetătorii de orientare liberală, de obicei, contestă minunile Bibliei 10 Major Bible Themes, pag. 13 11 Introduction to the Old Testament, pag. 10 24

Introducere, termen care înseamnă „a aduce pe cineva în prezenţa cuiva”, sau „a familiariza pe cineva cu...”12 O altă conotaţie a termenului acestuia latin, este aceea de a iniţia pe cineva în cunoaşterea unui anumit subiect. Este meritul teologilor germani, acela de a-l fi împrumutat şi aplicat în domeniul Teologiei. (În limba germană, evhivalentele sunt Einleitung şi Einfuhrung). În sensul acesta, ei l-au folosit pentru a defini anumite studii prelimiare şi pregătitoare din domeniul interpretării Bibliei. În sens mai restrâns, specific, expresia „Introducere în studiul Vechiului Testament”, defineşte ştiinţa sau disciplina care tratează aspectele preliminare studiului şi interpretării scrierilor Vechiului Testament. Este potrivit să mai amintim aici faptul că în Biserica răsăriteană (ortodoxă), disciplina aceasta se numeşte „Isagogie” (de la termenul grecesc „eisagoge”, adică „introducere”). Trebuie să facem distincţie între scopul studierii acestei discipline (scop pe care l-am menţionat deja) şi studierea istoriei acestei discipline. Este folositor să aruncăm o privire de ansamblu asupra istoriei acestei discipline teologice, deoarece, aşa cum subliniază Otto Kaiser, metodele specifice ale Introducerii în Vechiul Testament, sunt un rezultat direct al acestei istorii.13 Dezvoltarea pe care a cunoscut-o disciplina aceasta, în ultimele secole, precum şi volumul tot mai mare de informaţie, pus la îndemână de către cercetările recente (au trecut deja peste şase decenii de la descoperirea documentelor de la Marea Moartă), au determinat divizarea acestei discipline, în două secţiuni distincte, dar complementare. Aşa s-a ajuns să avem „Introducere generală...” şi „Introducere specială...” în studiul Vechiului Testament. În mod specific Introducerea generală se ocupă de Vechiul Testament, ca întreg, adică este dedicată studiului formării şi dinamicii Canonului, dar şi al aspectelor legate de transmiterea textului biblic (cuprinzând unele elemente de critică biblică). Se vorbeşte şi despre dinamica textului, înttrucât chiar dacă lista scrierilor a fost fixată, au 12 An Introduction to the Old Testament, pag. 15 13 Otto Kaiser, op. Cit., pag. 3 25

putut să apară ocazional, unele modificări în text, cum ar fi spre exemplu, adiţiile sau omisiunile. La rândul ei, Introducerea specială în studiul Vechiului Testament se apleacă asupra cărţilor individuale ale Vechiului Testament, luând în discuţie aspecte specifice cum ar fi: paternitatea scrierilor respective, datarea scrierii lor, autenticitatea şi integritatea lor, caracterul compoziţiei lor, structura lor, mesajul lor teologic, etc. Teologia Vechiului Testament poate fi considerată drept suma învăţăturilor teologice exprimate în cărţile care alcătuiesc Vechiul Testament, de aceea a include şi cosideraţii teologice asupra cărţilor respective, este un exerciţiu util chiar şi în cadrul unei lucrări cu caracter introductiv. În unele cazuri, s-a făcut referire şi la circumstanţele socio-istorice ale vremii în care ele au fost scrise, în scopul înlesnirii înţelegerii mesajului lor. 1.4.1. Primele lucrări care se apropie de domeniul acestei discipline Deşi disciplina aceasta, ca disciplină de stidiu bine conturată şi având o metodologie proprie de cercetare, este o dezvoltare mai recentă a Teologiei creştine, originile ei sunt puternic ancorate în istoria timpurie a gândirii şi literaturii creştine. Este adevărat că scriitorii creştini timpurii au fost preocupaţi cu precădere de conţinutul doctrinar al scrierilor Vechiului Testament, şi nu au dovedit un interes aparte pentru probleme cum sunt cele cuprinse în studiile introductive moderne. Ei nici nu au simţit acut nevoia de a face cercetări aprofundate asupra paternităţii respectivelor scrieri, decât poate, ocazional. Dillard şi Longman sunt de părere că scriitorii bisericeşti n-au scris ceea ce noi am identifica azi ca „Introduceri în Vechiul Testament”. Ieronim, Augustin, Origen şi alţii au atins în scrierile lor, aspecte ce ţin de paternitate, de stilul literar, de caracterul canonic, de textul sau de implicaţiile teologice ale scrierilor Vechiului Testament. Comentariile lor pot fi găsite dispersate în diferite scrieri, însă nu grupate într-un volum.14 14 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 14. 26

Scriitorii bisericeşti numai ocazional s-au ocupat de unele din aceste aspecte, şi anume atunci când scriitori păgâni (filosofi, de obicei) au adus în discuţie obârşia divină a cărţilor Scripturii, şi implicit autoritatea lor spirituală. În astfel de situaţii, scriitorii creştini au simţit nevoia să le apere, şi au atins în demersul lor, aspecte privitoare de obicei, la paternitatea scrierilor luate în discuţie. Aşa stând lucrurile în primele secole ale creştinismului, vom menţiona în continuare, câţiva scriitori creştini şi lucrările lor, precizând acele aspecte care ar fi relevante pentru studiul introductiv la Vechiul Testament. Vom menţiona şi câteva din acele aşa-numite „atacuri” care i-au determinat pe erudiţii creştini să scrie, doar pentru a avea o perspectivă clară asupra fenomenului. După cum se va putea observa lesne, asaltul asupra „Pentateuhului” nu a început în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea, ci mult mai devreme. Vom putea observa argumentele invocate de scriitorii păgâni, şi vom putea face o comparaţie a acestora, cu argumentele invocate de criticii biblici moderni. Vom putea descoperi că unii din reprezentanţii criticii liberale (ca să nu spunem, majoritatea) merg pe aceleaşi urme, însă sunt mai instruiţi decât înaintaşii lor. Un astfel de atac, se pare că primul mai semnificativ, a venit din partea lui Celsus, un scriitor păgân cu orientări filosofice, care a trăit în secolul al II-lea d.Hr. Lucrarea sa, scrisă în jurul anului 180 d.Hr., se numea „Adevărata doctrină”. În ea, Celsus atacă printre altele, „Pentateuhul” lui Moise, susţinând că acesta s-a inspirat din alte surse, cum ar fi naraţiunea grecească a „Decaulionului”. De asemenea, Celsus susţine că o mare parte din Scriptură, este imposibil de crezut, deoarece promovează elemente miraculoase. Un alt atac îndreptat împotriva „Pentateuhului” a fost semnat de Ptolemeu, un învăţător gnostic italian, activ între anii 145-180 d.Hr. Lucrarea sa se intitula „Scrisoare către Flora”, o creştină nou convertită, şi se vroia a fi un răspuns dat la o întrebare a acesteia. Cel mai puternic atac asupra scrierilor Vechiului Testament, în secolul al II-lea al creştinismului, va veni însă din partea lui Marcion. Originar din Sinope, şi om înstărit, el a ajuns la Roma în jurul anului 140 d.Hr., fiind expulzat din biserica din Sinope. La Roma, Marcion intră în graţiile liderilor bisericii din „Cetatea eternă”, prin intermediul unui dar impresionant. Însă atunci când 27

aceştia sesizează pericolul pe care-l ridică pentru Biserică, ideile lui Marcion, îl expulzează şi-i restituie darul (200.000 de sesterţi). Marcion contesta întregul Vechi Testament, deoarece nu-L putea armoniza pe Dumnezeul Vechiului Testament, cu cel al Noului Testament. Din acest motiv, el a conceput un canon propriu, din care a exclus scrierile Vechiului Testament, precum şi o parte din cele ale Noului Testament. Ulterior, Marcion s-a retras în Orient, unde a continuat să-şi răspândească ideile eretice. John H. Haynes aminteşte pe unul din adepţii lui Marcion, pe nume Apelles, care a atacat învăţătura despre inspiraţia Vechiului Testament.15 Fragmente din cele 38 de cărţi de Silogisme, ale lui Apelles, s-au păstrat în lucrările câtorva scriitori bisericeşti. Julius africanul, un contemporan de-al lui Origen, scrie o lucrare intitulată „Epistola ad Originem”, în care aduce obiecţii critice la adresa cărţii „Daniel”. El susţinea că secţiunea cunoscută sub numele „Suzana”, nu făcea parte din textul original al cărţii „Daniel”. Textul cărţii acesteia fusese scris în ebraică, iar secţiunea respectivă fusese scrisă direct în limba greacă. Moreschini şi Norelli menţionează şi alte argumente expuse de Julius africanul, în corespondenţa sa cu Origen.16 Vom mai aminti aici un ultim atac, venit de data aceasta din partea lui Porfirius (232-305 d.Hr.). Acesta era un filosof neoplatonist şi discipol al lui Plotin. E. J. Young spune că pe când Porfirius se găsea în vizită în Sicilia, a scris o serie de 15 lucrări în care a atacat vehement creştinismul.17 Lucrările acestea nu s-au păstrat, deoarece mai întâi au fost reprimate de către Constantin, însă în ciuda acestui fapt, ele au supravieţuit până în anul 448 d.Hr., când au fost arse din porunca lui Theodosius al II-lea. Din scrierile lui Ieronim aflăm că acest Porfirus a contestat, spre exemplu, cartea „Daniel”, socotind că aceasta nu putea fi scrisă la data la care se susţinea în mod tradiţional. Motivul invocat de Porfirus era acela că în această carte sunt descrise cu prea multă acurateţe, evenimentele istorice care au avut loc abia prin secolul al II- lea î.Hr. 15 J. H. Hayes, op. Cit., pag. 90 16 Moreschini & Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, vol. I, pag. 332-333 17 An Introduction to the Old Testament, pag. 362 28

R. K. Harrison observă că nu este uşor să determini dacă Porfirus a negat paternitatea mozaică a Pentateuhului, însă dincolo de toate, el pare că a acceptat existenţa istorică a lui Moise.18 Lui Porfirus i-a răspuns cu întârziere, Ieronim. Un scriitor creştin din aproximativ aceeaşi perioadă, Theodor de Mopsuestia (350-428 d.Hr.), exeget antiohian, întrebuinţează în lucrarea sa „Comentariu asupra profeţilor mici”, câteva metode critice care anticipau metodele criticii biblice de mai târziu. Theodor de Mopsuestia a luat în discuţie caracterul canonic al unora dintre scrierile Vechiului Testament. În opinia celor mai mulţi dintre cercetători, prima abordare care s- ar apropia într-o oarecare măsură, de ceea ce noi numim în mod obişnuit „Introducere”, o găsim în una din lucrările lui Augustin, episcopul de Hippo Regius. Lucrarea la care ne referim, se numea „De Doctrina cristiana”, avea patru volume, din care primele trei au apărut în 397 d.Hr., iar cel de-al patrulea a fost scris abia în anul 426 d.Hr. În lucrarea aceasta, Augustin respinge opiniile false formulate de donatişti la adresa „Septuagintei” (în mod specific, donatiştii atacau „Pentateuhul”). Unul dintre ei era Ticonius Afer. Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, scrie „Libellus de optimo interpretandi genere”, ca răspuns la provocarea lui Rufinus, care-l prezentase ca un mare admirator al lui Origen, tocmai într-o vreme în care Ieronim era preocupat să se disocieze de lucrările lui Origen. Ieronim expune câteva principii de interpretare. Ieronim face distincţie între cărţile canonice şi cele apocrife. El admite că prin biserici se citeşte şi din scrieri care nu sunt canonice, însă ele nu sunt niciodată folosite spre a sprijini o doctrină. În evaluarea lui Young, dintre cele două lucrări amintite, ambele cu caracter mai degrabă hermeneutic decât introductiv, cea a lui Augustin este mai valoroasă pentru studiul introductiv al Vechiului Testament.19 Adrian, unul din ucenicii lui Ioan Hrisostom, şi membru al Şcolii din Antiohia, scrie în jurul anului 450 d.Hr., o lucrare intitulată „Eisagoge eis tas theias graphas”. În lucrarea sa, Adrian abordează probleme legate de caracteristicile limbilor Bibliei (antropomorfismele, 18 R. K. Harrison, An Introduction to the Old Testament, pag. 6 19 E. J. Young, op. Cit., pag. 16 29

metaforele, expresiile particulare, etc.). Apoi, el face distincţie între formele istorice şi cele profetice ale scrierilor biblice. La final, el adaugă patru principii de interpretare a textelor biblice. Prin abordarea sa, Adrian se apropie cel mai mult, de o lucrare specifică „Introducerilor”. Otto Kaiser afirmă că lucrarea lui Adrian, dacă ar fi retipărită după standardele moderne de publicare, ar acoperi aproximativ 30 de pagini20. O altă contribuţie din perioada respectivă, care merită atenţia noastră, este cea adusă de Marcus Aurelius Cassiodorus (477-540), care scrie două lucrări intitulate „Introductores Scripturae divinae”. În ele, Cassiodorus atinge tangenţial problema Canonului, precum şi unele probleme legate de studiul textului. Junilius Africanul, un funcţionar de la curtea din Constantinopol, scrie un manual intitulat „Instituta regularia divinae legis” (care a mai circulat şi sub numele de ”De partibus divinae legis”). Cartea lui apare în anul 551 d.Hr., şi îşi are obârşia în şcoala de la Nisibi (perspectiva sa asupra Canonului reflectând viziunea lui Theodor de Mopsuestia). Lucrarea lui Junilius cuprinde două părţi. Potrivit lui Moreschini şi Norelli, „...în prima parte, Junilius se ocupă de aspectul formal al stilului, mai precis de formele literare ale fiecărei cărţi, de izvoarele lor, de autori şi de structură. A doua parte este consacrată conţinutului cărţilor...”21 Până în vremea Reformei, am mai putea menţiona lucrarea lui Isidorus Hispalensis (sau Isidor de Sevilla), un erudit născut la Carthagina, dar care s-a stabilit la Sevilla, şi a avut o puternică influenţă culturală şi religioasă asupra spaniolilor. El a scris mai multe lucrări, printre care şi o lucrare intitulată „Proemiorum liber unus”, care este o introducere la diverse cărţi din Scriptură. Ultima lucrare pe care o vom mai menţiona aici, este cea a lui Nicolae de Lyra (1265-1349), intitulată „Postilla literallis super totam Bibliam”. El este considerat drept cel mai influent teolog al Evului 20 Otto Kaiser, op. Cit., pag. 4 21 Moreschini & Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, vol.2/2, pag. 135 30

Mediu târziu. Cartea menţionată era un comentariu sistematic asupra întregii Biblii.22 Bun cunoscător al limbii ebraice, Nicolae de Lyra a susţinut interpretarea literală a Scripturii, iar în privinţa Canonului, a recunoscut canonul ebraic. În repetate rânduri, el a subliniat distincţia dintre scrierile canonice şi cele apocrife. Când a avut de adus argumente în sprijinul unei afirmaţii, a folosit întotdeauna scrierile canonice. Trebuie să subliniem faptul că pentru o perioadă destul de lungă de timp (acoperind Evul Mediu), lucrările care ar putea fi socotite drept Introduceri, nu au făcut deosebire între cărţile Vechiului Testament şi cele ale Noului Testament. Ele au abordat cărţile Bibliei laolaltă, fără a face vreo distincţie între ele. Aproape toate aceste lucrări, concluzionează E. J. Young, au fost scrise sub influenţa, şi în armonie cu tradiţia dominantă a Bisericii. Din acest motiv, ele au fost mai mult sau mai puţin teologice în caracterul lor. Se pare că numai lucrarea lui Junilius poate fi considerată drept un fel de excepţie, deoarece conţine unele gânduri de natură independentă, care s-ar fi datorat influenţei unui anume preot de la şcoala din Nisibi, numit Paul.23 Ocazional s-au mai exprimat opinii care au contestat pe Moise ca autor al Pentateuhului, de către unii învăţaţi evrei sau arabi, fără a avea însă ecouri semnificative. Aceste opinii au fost formulate printre evreii trăitori în Spania, iar motivaţia care a stat la baza lor, potrivit opiniei lui Hayes, a fost aceea că învăţaţii evreii de aici, au căutat să aşeze pe baze savante, erudite, studiul gramaticii biblice evreieşti.24 Un alt lucru pe care trebuie să-l subliniem aici este faptul că în această perioadă de timp, acoperind aproape un mileniu, creştinătatea n-a dovedit mult interes pentru studiul limbii ebraice. Dintre scriitorii bisericeşti, doar doi (Origen şi Ieronim) au făcut eforturi temeinice spre a o stăpâni la un nivel avansat. Otto Kaiser susţine că interesul pentru Biblia ebraică, a fost doar câte o excepţie, în vremea Bisericii primare şi în Biserica medievală.25 22 „Postilla” însemna comentariu biblic, verset cu verst 23 An Introduction to the Old Testament, pag. 17. 24 Hayes, An Introduction to the Old Testament Study, pag. 96 25 Otto Kaiser, op. Cit., pag. 4 31

1.4.2. Introducerea în studiul Vechiului Testament în vremea Reformei Reforma protestantă a adus schimbări majore în toate domeniile vieţii religioase, implicit şi în cel al introducerii în studiul Vechiului Testament. Cucerirea de către turci, a Constantinopolului, în 1453, a determinat un exod al învăţaţilor creştini din Răsărit, spre Apusul Europei, şi în consecinţă, o creştere a interesului învăţaţilor din Apus, faţă de limba greacă şi faţă de limba ebraică. Lucrul acesta se va vedea prin numărul mare de manuale de gramatică ebraică, apărute în secolele XVI şi XVII. În doar două secole, au fost publicate peste 150 de astfel de manuale. Primul manual de gramatică ebraică, a fost realizat de Johannes Reuchelin, la începutul secolului al XVI-lea. Acesta se numea „Rudimenta Linguae Hebraicae”. Apariţia tiparului este un alt detaliu care a contribuit la răspândirea ideilor şi a scrierilor. Acum multiplicarea textelor biblice s- a putut realiza mult mai uşor, şi cu greşeli mult mai puţine. Un aspect extrem de semnificativ al acestei perioade, este spiritul de revoltă crescândă faţă de autoritatea considerată arogantă a Bisericii Romano-Catolice, şi faţă de practicile nebiblice ale reprezentanţilor ei. Acesta a fost unul din elementele-cheie care a dus la declanşarea Reformei, şi care a dat un nou imbold cercetărilor asupra textului Scripturilor. Vom aminti în continuare, câteva dintre lucrările care au fost publicate în această perioadă, lucrări care şi-au adus într-un fel sau altul, aportul la dezvoltarea disciplinei pe care o studiem. Cei mai cunoscuţi exponenţi ai Reformei, n-au adus elemente de noutate. În privinţa componenţei Canonului Vechiului Testament, în general ei s-au aliniat la poziţia lui Ieronim, adică s-au pronunţat în favoarea Canonului restrâns. Martin Luther nu s-a pronunţat decât tangenţial asupra Canonului Vechiului Testament. Astfel, în disputa pe care el a avut-o la Leipzig, cu Johann Maier von Eck, în iunie sau iulie 1519, Luther a atacat doctrina romano-catolică privitoare la purgatoriu. Von Eck a citat în sprijin, un text din II Macabei 12:46. La aceasta, Luther a replicat că textul respectiv nu este canonic. Canonul Vechiului Testament ar trebui să fie limitat la acele scrieri găsite în Scripturile ebraice, şi Luther a făcut apel la autoritatea lui Ieronim. Ca ultim argument, Luther a 32

afirmat că Scriptura ebraică a fost Scriptura folosită de Isus şi de Biserica primară26. În traducerea pe care a realizat-o pentru poporul german, M. Luther a inclus şi Apocrifele, însă le-a plasat la urmă, însoţite de o menţiune cu privire la caracterul lor ne-canonic. Este evident faptul că Luther a ţinut să sublinieze diferenţa dintre cele două categorii de scrieri. Bornkamm apreciază că Luther a discutot întotdeauna, problemele legate de autenticitatea unor scrieri particulare ale Bibliei, cu o completă imparţialitate, şi ar fi fost gata să conteste oricărei scrieri care i-ar fi părut insuficient de întemeiată27. Jean Calvin a fost mai interesat decât Luther, cu privire la textul Vechiului Testament. El contestă paternitatea tradiţională a cărţilor Iosua şi 1 şi 2 Samuel; de asemenea, Calvin a tratat cu neîncredere cartea „Cântarea cântărilor”, ignorând-o. Zwingli, în general, a împărtăşit viziunea lui Calvin asupra Vechiului Testament. Un atac la adresa paternităţii Pentateuhului, a fost semnat de rivalul lui Martin Luther, Andreas Rudolf Bodstein (1480-1564). Bodstein, cunoscut şi sub numele de Carlstadt, neagă faptul că Moise ar fi scris colecţia aceasta, deoarece n-ar fi fost posibil ca Moise să scrie despre moartea lui însăşi. Totuşi, în problema Canonului, el a acceptat Canonul ebraic, şi a susţinut că Scriptura are o autoritate mai mare decât tradiţia şi chiar decât Biserica. E. G. Kraeling estimează că în lucrarea „De Canonicis Scripturis” a lui Carlstadt, putem identifica începuturile disciplinei moderne a Introducerii în Vechiul Testament28. În anul 1536, este publicată la Lyon, în Franţa, lucrarea „Isagoge sacras litteras et ad misticos sanctae scripturae sensus”, semnată de Santes Pagninus, un călugăr dominican, despre care se crede că a fost ucenic al lui Savonarola. Lucrarea aceasta nu s-a deosebit în abordare, de cele pe care le-am amintit deja. E. J. Young o consideră ca având un caracter medieval29. 26 John H. Hayes, An Introduction to Old Testament Study, pag. 42. 27 Bornkamm, în „Luther and the Old Testament”, pag. 194. 28 E. G. Kraeling, în „The Old Testament since the Reformation”, London, 1955 29 An Introduction to the Old Testament, pag. 17 33

Pagninus a mai realizat, pe când era la Lyon, o traducere proprie a Bibliei în limba latină, plecând de la limbile originale. Traducerea lui Pagninus este considerată a fi mai bună decât Vulgata, deşi nu a existat vreo intenţie de a o înlocui pe aceasta. Biblia lui Pagninus a fost retipărită în anul 1541 şi apoi în 1564. Francis Sixtus de Sienna face un pas important, publicând lucrarea „Bibliotheca Sacra ex praecipius Catholicae Ecclesiae autoribus collecta”, în anul 1566, la Veneţia. Autorul ei încearcă să facă o prezentare a istoriei literaturii biblice, şi tratează de asemenea, istoria interpretării textului biblic. Lucrarea aceast a fost republicată de mai multe ori. Prin anul 1624 semnalăm o lucrare intitulată „Arcanum punctationis revelatum”. Ea îi aparţine lui Ludwig Capellus. În lucrarea aceasta, Capellus se ocupă de textul ebraic şi scoate în evidenţă faptul că simbolurile vocalelor din text, nu existau în textul original, ci au fost adăugate ulterior. Pe aceeaşi poziţie se aşează şi J. Morinus. În anul 1627, Rivetus (pe numele său adevărat, Andre Rivet), un învăţat creştin de orientare calvinistă, exponent al Universităţii din Leyden, publică o Introducere la întreaga Scriptură. El pune un accent deosebit pe inspiraţia biblică, dovedind o înaltă consideraţie pentru aceasta. Deasemenea, Cappellus a reuşit să demonstreze că textul masoretic a suferit o considerabilă corupere, în procesul repetat al copierii. Un aport însemnat l-a avut Michael Walther, prin lucrarea „Officina biblica noviter adaperta”, publicată în anul 1636. Lucrarea aceasta este considerată de către mai mulţi cercetători, drept prima Introducere în sensul modern al cuvântului. Walther face pentru prima dată, o distincţie clară între Introducerea generală şi Introducerea specială. În anul 1649, apare la Zurich, o lucrare în care sunt amplu tratate manuscrisele Bibliei, scrierile individuale, comentarii şi versiuni. Lucrarea aceasta se intitula „Thesaurus Philologicus seu Clavis”, şi era semnată de J. H. Hottinger, profesor de teologie la Zurich. Lucrarea cuprinde multe informaţii, deoarece Hottinger era foarte bine documentat în privinţa literaturii rabinice. Merită a fi menţionată lucrarea remarcabilă a lui Brian Walton, episcop de Chester, lucrare realizată în anul 1657, şi intitulată „Polyglotul biblic”. Lucrarea se apleacă cu atenţie asupra textului şi a 34

manuscriselor Vechiului Testament. Prolegomena acestei lucrări, este de o valoare deosebită deoarece este bogată în referinţe. În acelaşi an, John Leusden, profesor de ebraică la Universitatea din Utrecht, publică lucrarea „Philologus Hebraeus”, în care tratează problema textului şi a Canonului Vechiului Testament. Tot el mai publică în anul 1663, o altă lucrare, „Philologus Hebraeomixtus”, în care se ocupă de diversele traduceri ale textului biblic. Nu putem încheia această scurtă prezentare a încercărilor realizate în vremea Reformei şi în cea imediat următoare, fără a menţiona încă două lucrări importante. Una dintre ele este „Critica Sacra”, editată de August Pfeiffer, în anul 1680, lucrare care oferă multă informaţie utilă despre textul şi traducerile Bibliei. Cealaltă lucrare este „Enchiridion Biblicum”, o lucrare pe care o editează Johan Heinrich Heidegger, în anul 1681. O lucrare similară scrie în mediul anglofon, Francis Roberts, în 1648. Aceasta se intitula „Clavis Bibliorum”. Ca o observaţie utilă, în perioada Reformei a crescut iarăşi interesul pentru limba ebraică. Atât M. Luther, cât şi Calvin, au încurajat studierea acestei limbi biblice, şi au studiat-o ei înşişi.30 Această preocupare a dat un nou imbol cercetărilor asupra textului sacru. Ca o concluzie am putea spune că în perioada Reformei, şi în perioada imediat următoare acesteia, s-au înregistrat primii paşi semnificativi în conturarea disciplinei numite „Introducere în studiul Vechiului Testament”. 1.4.3. Debutul criticismului biblic modern În perioada următoare Reformei s-au ridicat iarăşi voci care au început să exprime opinii extrem de critice la adresa învăţăturii creştine şi a scrierilor acesteia. Unele veneau din domeniu filosofiei, şi au fost exprimate de către deistul englez Thomas Hobbes (1588-1672). Acesta scrie o lucrare, în 1651, intitulată „Leviathan, or matter, form and power of a Commonwealth Ecclesiastical and Civil”, în care atacă originea şi datarea unor cărţi din Vechiul Testament. „Samuel”, „Împăraţi” şi „Cronici” sunt considerate scrieri post-exilice. 30 E. J. Young, op. Cit., pag. 18 35

Potrivit lui Hobbes, datarea cărţilor Vechiului Testament ar trebui să fie stabilită doar pe baza mărturiilor lor interne, şi nicidecum pe temeiul tradiţiei. O poziţie similară va adopta şi Baruc (sau Benedict) Spinoza (1632-1677), în lucrarea „Tractatus Theologico-Politicos”, publicată anonim în anul 1670. Harrison afirmă că Spinoza era familiar cu scrierile lui Hobbes31. Deşi era evreu, a contestat faptul că Moise ar fi autorul Pentateuhului. De asemenea, Spinoza a susţinut că toate scrierile cuprinse între „Genesa” şi „Împăraţi”, sunt opera lui Ezra. Spinoza a fost dat afară din sinagogă, din cauza vederilor sale ne- ortodoxe. În urma expulzării sale, el şi-a schimbat numele din Baruc, în Benedict. Ambii filosofi menţionaţi resping elementul supranatural în consemnarea revelaţiei divine, deci implicit inspiraţia divină a Scripturilor. Ei şi-au scris ideile, sub influenţa ideilor filosofiei necreştine. În felul acesta, ei au deschis drumul pentru critica superioară de mai târziu. Unul dintre cele mai puternice atacuri vine însă din partea lui Richard Simon, un preot Romano-Catolic de la Oratoriul din Paris, care scrie în 1678, o „Istorie critică a Vechiului Testament”. În prima secţiune a acestei lucrări, Simon ia în discuţie „Pentateuhul”, căruia îi contestă vechimea şi paternitatea. Concluizia lui Simon este aceea că Moise nu putea fi singurul autor al „Pentateuhului”. Critica lui Simon se îndreaptă şi împotriva „Vulgatei”, traducerea latină a Bibliei, folosită de către Romano-Catolici, drept versiune oficială. Cu lucrarea aceasta a lui Richard Simon s-a deschis uşa pentru exprimarea tot mai deschisă a neîncrederii în autenticitatea scrierilor Vechiului Testament. Harrison explică această poziţie a lui Simon, prin faptul că el nu era încorsetat în exprimarea opiniilor sale, aşa cum erau reprezentanţii protestantismului, prin principiul „Sola Scriptura”. Simon era adeptul ideii potrivit căreia tradiţia poate sta alături de Scriptură, ca sursă de autoritate32. O altă voce din aceeaşi perioadă, care contestă paternitatea mozaică a Pentateuhului, este cea a protestantului Jean Le Clerc. În 1683, el îşi face publice convingerile, potrivit cărora cărţile 31 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 10 32 R. K. Harrison, op. cit., pag. 11 36

Pentateuhului ar trebui să fie atribuite unui preot iudeu care s-a întors din exil. Otto Kaiser susţine că Le Clerc a fost nevoit, câţiva ani mai târziu, să se retragă în spatele a ceea ce era pentru el, zidul securitar al tradiţiei.33 În secolul al XVIII-lea, ideile şi principiile formulate de Richard Simon au fost preluate şi duse mai departe de către Semler, cel ce avea să fie considerat drept părintele raţionalismului german. Acesta a pus sub semnul îndoielii inspiraţia Scripturii, precum şi autoritatea canonică a unora dintre cărţile acesteia. Din acest moment, Scriptura a început să fie privită tot mai mult, ca o lucrare clasică, umană, în esenţă, istoria poporului evreu. Ca un răspuns din partea teologilor cu vederi conservatoare, au fost publicate câteva lucrări ce exprimă puncte de vedere şi perspective în armonie cu perspectiva tradiţională. Menţionăm astfel două lucrări semnate de Johan Gottlob Carpzov, profesor de ebraică la Leipzig. Prima dintre ele este „Introductio ad Libros Canonicos” (scrisă între 1714-1721), iar a doua este „Critica Sacra” (publicată în 1724). Ambele lucrări au un caracter apologetic, apărând perspectiva tradiţională asupra textului sacru al Vechiului Testament. În anul 1753, medicul francez Jean Astruc (1684-1766) publică o carte care va marca semnificativ perspectiva abordării studiului Vechiului Testament. Cartea sa se intitula „Conjectures”. Pornind de la observaţia că în cartea „Genesa” apar două nume ale lui Dumnezeu, Elohim şi Yehova, Astruc sugerează că Genesa a avut două surse, corespunzătoare celor două nume. Johann S. Semler (1729-1791), profesor de Teologie la Universitatea din Halle, preia principiile exprimate de R. Simon, promovând un punct de vedere extrem de negativist asupra Vechiului Testament. Potrivit lui Semler, Isus şi-ar fi acomodat limbajul, la opiniile curente ale iudeilor din vremea Sa, cu privire la Vechiul Testament. Teoria aceasta a fost numită „Teoria acomodării”. Se consideră că Semler a fost foarte destructiv în scrierile sale, neavând în schimb, nimic pozitiv de oferit. Un alt moment de referinţă în istoria disciplinei de care ne ocupăm, a fost apariţia lucrării lui Johann Gottfried Eichhorn, „Einleitung in das Alte Testament”, între 1780-1783. Eichhorn a fost 33 Otto Kaiser, Introduction to the Old Testament, pag. 35 37

profesor la Gottingen. În cele trei volume ale lucrării sale, Eichhorn se distanţează de perspectiva tradiţională asupra Vechiului Testament, promovată de reformatori precum şi de reprentanţii teologiei ortodoxe. El a fost influenţat în acelaşi timp şi de ideile criticismului contemporan. Eichhorn a fost unul dintre primii comentatori care au făcut o comparaţie ştiinţifică între scrierile Bibliei şi alte scrieri semitice. Pentru lucrarea sa, el va primi titlul de „părinte al criticismului Vechiului Testament”. Un aspect ce trebuie amintit aici, este acela că Eichhorn a preluat ideea avansată de Astruc şi a divizat Genesa în două, în funcţie de două ipotetice surse pe care el le-a numit „sursa Iehovistă” şi respectiv, „sursa elohistă”. Implicaţia inevitabilă era aceea că Moise nu mai era privit ca autor al cărţii Genesa, ci mai degrabă un compilator al unor documente mai vechi. Germanul Johann Jahn, profesor de limbi orientale, la Viena, publică în 1792, o lucrare amplă de Introducere, în două volume, în sprijinul perspectivei tradiţionale asupra Vechiului Testament. Lucrarea şi-o sistematizează după modelul lui Eichhorn, tratând la început problemele ce ţin de Introducerea generală a Vechiului Testament. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, au mai publicate câteva lucrări în domeniul studiului asupra Vechiului Testament, însă au fost lucrări de o mai mică însemnătate. Am mai aminti doar pe cele două lucrări scrise de teologul Romano-Catolic scoţian, Alexander Geddes. Cea dintâi dintre ele apare în 1792, şi se ocupă de cărţile Pentateuhului şi de cartea „Iosua”. Cealaltă apare în anul 1800, şi se numea „Remărci critice”. În lucrările sale, Geddes contestă parternitatea mozaică a Pentateuhului, şi sugerează că acesta ar fi fost scris mult mai târziu, deşi a avut la bază fragmente mai vechi. În felul acesta Geddes deschide calea pentru „Teoria fragmentelor” sau „teoria fragmentară”. De asemenea, Geddes sugerează că „Iosua” ar trebui să fie aşezată alături de primele cinci scrieri, şi să se vorbească despre un „Hexateuh”, deoarece, în opinia lui, cartea „Iosua” ar avea acelaşi autor ca şi celelalte cinci. Pe linia de gândire a lui Geddes, vor merge ulterior J. S. Vater şi W. M. L. De Wette (despre care vom mai vorbi). Vater a scris un comentariu asupra Pentateuhului, încercând să demonstreze că la baza acestuia au stat 30 de documente. 38

1.4.4. Studiile asupra Vechiului Testament în secolul al XIX-lea Climatul cultural şi curentele filosofice ale secolului al XIX-lea şi- a pus amprenta şi asupra studiilor privitoare la textul şi Canonul Vechiului Testament. În mod special trebuie să subliniem spiritul de revoltă faţă de autoritatea Bibliei. E. J. Young remarcă cu îndreptăţire faptul că secolul al XIX-lea a avut mult de suferit din cauza sterilităţii teologiei şi filosofiei secolului al XVIII-lea.34 Prima lucrare care ar merita să fie amintită, este cea semnată de Johann Severin Vater, lucrarea intitulată „Comentariu asupra Pentateuhului” (a fost publicată în 1805). Vater preia ipotezele fragmentare şi le dezvoltă în aşa fel încât ajunge să propună existenţa a nu mai puţin de 40 de surse diferite, din care o parte erau foarte vechi, iar altele erau din vremea lui Moise. Următoarea lucrare semnificativă este cea a lui Wilhelm Martin Lebrecht de Wette (1780-1849). Ea a fost publicată în 1807 şi se numea „Beitrage zur Einleitung in das Alte Testament”. Este o lucrare de introducere în studiul Vechiului Testament, scrisă din perspectiva raţionalismului radical, deşi în ultima parte a vieţii sale, de Wette a devenit mai moderat. De Wette preia ideile lui Geddes, privitoare la „Teoria fragmentară”. Se consideră că atacul cel mai distrugător asupra „teoriei fragmentelor” a venit din partea lui Heinrich Georg August Ewald (1803-1875). Deşi el nu l-a considerat pe Moise drept autor al cărţii „Genesa”, totuşi a adus probe puternice în sprijinul unităţii acestei cărţi. El a propus o împărţire a Vechiului Testament, în trei secţiuni, în funcţie de perioada redactării lor. În opinia lui, Hexateuhul (Pentateuhul, la care a adăugat cartea Iosua) ar fi fost alcătuit înainte de exil. Secţiunea a doua (Judecătorii – 2 Împăraţi) ar fi fost alcătuită în timpul exilului. Secţiunea a treia (cuprinzând celelalte scrieri) ar fi fost alcătuită în perioada post-exilică. Ernst Wilhelm Hengstenberg (1802-1869), profesor la Berlin, a fost unul dintre cei mai semnificativi oponenţi ai diferitelor teorii documentare formulate până în acest moment. El nu scrie o Introducere propriu-zisă, ci scrie o serie de trei cărţi în care încearcă să promoveze 34 An Introduction to the Old Testament, pag. 22 39

perspectiva conservatoare asupra textului Vechiului Testament. Lui Hengstenberg i s-au mai alăturat H. Ch. Havernick şi C. F. Keil. A doua parte a secolului acestuia a fost dominată de către ipotezele formulate de către Karl Heinrich Graf şi Julius Wellhausen. Graf a preluat ideile ce au fost formulate de medicul francez J. Astruc. În acelaşi timp, el era influenţat şi de către Edward Reuss, care i-a fost profesor. Graf publică în 1866, o carte intitulată „The Historical Books of the Olt Testament”. În ea, sugerează că sursele care promovau legile preoţeşti ar fi fost inserate în textul mai vechi, în perioada imediat următoare exilului babilonian. Astfel, sursa D ar fi mai târzie decât sursa P. Ipotezele exprimate de Graf au găsit sprijin şi în scrierile lui John William Colenso (1814-1880), care a scris o examinare critică asupra Pentateuhului şi a cărţii „Iosua”. Pe aceeaşi linie de gândire cu Graf şi cu Colenzo, se va înscrie teologul olandez Abraham Kuenen. Un nume foarte influent, care trebuie menţionat aici, este cel al lui Julius Wellhausen (1844-1918). Acesta a fost puternic influenţat de climatul intelectual al vremii sale (filosofia hegeliană, evoluţionismul iniţiat de Darwin, etc.), el însuşi fiind un spirit foarte pătrunzător. R.K. Harrison a afirmat despre el că „el a fost, în domeniul studiului Vechiului Testament, ceea ce a fost Darwin în domeniul ştiinţei biologiei”.35 În anul 1876, Wellhausen publică o lucrare asupra compoziţiei Hexateucului, intitulată „Prolegomena to the history of Israel”, lucrare care va deveni o piatră de hotar în istoria cercetărilor asupra Vechiului Testament. Wellhausen reformulează inteligent, teoria surselor, şi o aşează pe o bază evoluţionistă. Wellhausen nu a adus elemente de noutate în critica biblică, însă cu elementele pe care i le-au furmizat predecesorii săi, în mod deosebit K. H. Graf, a reuşit să construiască o teorie care va deveni foarte influentă. Toate lucrările din domeniul Introducerilor în studiul Vechiului Testament, scrise ulterior ipotezei documentare elaborate de Wellhausen, vor ţine cont de această ipoteză, fie că o vor prelua şi o vor susţine, fie că o vor combate. Longman şi Dillard sunt de părere că lucrarea lui Wellhausen a avut o masivă influenţă în lumea teologică a vremii, deoarece el a 35 Introduction to the Old Testament, pag. 21 40

reuşit, pentru prima dată, să combine istoria dezvoltării Pentateuhului, cu dezvoltarea religiei Israelului, într-o manieră care i-a convins pe mulţi din cercetătorii de seamă ai vremii, din Europa din Anglia şi din America36. Harrison ne spune însă că în ultimii ani ai vieţii sale, Wellhausen a admis că raţionalismul pe care el l-a îmbrăţişat cu atâta entuziasm în anii tinereţii, au produs un dezastru în credinţa sa în autoritatea şi autenticitatea Vechiului Testament.37 Până în acest moment, criticismul liberal s-a concretizat în trei direcţii sau trei ramuri distincte care s-au aplecat în examinare, asupra Scripturilor ebraice. Prima ramură a fost cea a criticismului textual. A doua ramură a fost cea a criticismului literar, iar cea de a treia a fost cea a criticismului sursei. În secolul acesta au fost preluate unele idei exprimate ocazional în secolul al XVIII-lea, şi pornind de la ele, au fost elaborate câteva teorii cu privire la Pentateuh: teoria documentară, teoria fragmentelor, teoria suplimentelor, noua teorie documentară, etc. Despre acestea vom vorbi mai pe larg în secţiunea dedicată Pentateuhului. Ideile şcolii germane, strălucit prezentate de Wellhausen, s-au extins înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, în Anglia şi în America. Astfel, spre sfârşitul secolului acestuia, în Anglia se remarcă Samuel Rolles Driver, de la Universitatea Oxford. În anul 1891, el publică „Introduction to the Literature of the Old Testament”, cea mai influentă din scrierile sale. Chiar dacă pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, critica literară părea să se bucure de cea mai mare popularitate, două lucruri paradoxale în acest context, se cer menţionate. Primul dintre ele este acela că s-au înteţit atacurile reprezentanţilor perspectivei conservatoare, la adresa ipotezelor propuse de adepţii criticismului literar. Astfel, se vor semnala lucrările lui E. C. Bisell (în 1885), ale lui Geerhardus Vos (în 1886) sau James Orr. Cel de-al doilea lucru este acela că se vor înregistra acum şi schimbări radicale de poziţie ale unor adepţi sau susţinători ai ideilor criticismului literar. Vom menţiona doar două exemple, dintre mai 36 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 43 37 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 26 41

multe posibile. A. H. Sayce, cercetător în domeniul arheologiei, şi susţinător iniţial al ideilor şcolii germane, în urma aportului adus de cercetările arheologice de ultimă oră, renunţă la vechile idei şi devine un puternic apărător al perspectivei tradiţionale privitoare la Vechiul Testament. Al doilea exemplu este cel al lui Wilhelm Moeller. El aparţine primei jumătăţi a secolului următor. Iniţial, el fusese un apărător al teoriei documentare, însă ajunge în cele din urmă să atace vehement teoria Graf-Wellhausen, susţinând atât unitatea Pentateuhului, cât şi paternitatea lui mozaică. 1.4.5. Introducerea în studiul Vechiului Testament în secolul al XX-lea Parafrazându-l pe Michael J. Kruger, am putea spune că a face o prezentare sistematică a situaţiei cercetărilor asupra Vechiului Testament, în secolul al XX-lea, este o sarcină atât dificilă, cât şi discutabilă. Este dificil să-i catalogăm pe cercetători şi scrierile lor, în diferite tabere, bine determinate. Nu doar că sunt nenumărate variabilele care ar trebui să fie luate în consideraţie, dar fiecare cercetător are propriile nuanţe distinctive şi adesea are aspecte ale abordărilor sale, care ar putea fi în mod legitim plasate în multiple categorii.38 Primele lucrări pe care se cuvine să le menţionăm aici, au fost scrise ca o reacţie la ideile devenite clasice, ale lui Wellhausen. Herman Gunkel (1862-1932) şi elevul său, Hugo Gressmann (1877-1927), doi reprezentanţi ai şcolii de critică a formei. Curentul acesta de gândire în teologie, a luat fiinţă în perioada de dinaintea primului război mondial. El avea să domine copios cercetările asupra Vechiului Testament, în decadele următoare. Elementul de noutate adus de Gunkel, este încercarea de a explica descrierile de evenimente şi persoane din trecutul îndepărtat, prin asemuirea lor cu poveştile specifice scandinavilor (istorioarele de tip „saga”), poveşti transmise oral, pe calea tradiţiei. Procesul transmiterii 38 Canon revisited, establishing the origins and authorithy of the New Testament Books, pag. 29. 42

îndelungate pe cale orală, a evenimentelor cuprinse în Pentateuh ar fi dat în final, o formă literară estetică celor cinci scrieri. Doi cercetători s-au distins în mod deosebit în direcţia indicată de Gunkel. Unul a fost Gerhard von Rad (1901-1971), iar altul a fost Martin Noth (1902-1968). Potrivit lui John H. Hayes, G. von Rad a susţinut teza potrivit căreia forma finală a Hexateuhului a fost o dezvoltare şi o elaborare complicată a unui credeu timpuriu mai concis.39 La rândul lui, Noth investighează istoria tradiţiei şi rolul ei în formarea Pentateuhului. El susţine că ar fi existat un material timpuriu al Pentateuhului, care a fost exprimat prin o serie de declaraţii de credinţă, care aveau întrebuinţare cultică şi o formulare confesională. Aceste aşa-numite exprimări de credinţă au stat la baza dezvoltării ulterioare a Pentateuhului. În esenţă, poziţiile celor doi, sunt foarte apropiate. Pe calea deschisă de Gunkel, vor merge şi reprezentanţii şcolii de la Uppsala, care vor abandona abordarea documentară a Pentateuhului, atât de influentă până în acest moment, şi vor acorda o atenţie deosebită tradiţiei orale. Cel mai reprezentativ cercetător al aceştei şcoli a fost Ivan Engnell. În 1945, Engnell publică „Gamla Testamentet, en traditions-historisk inledning”. Fără a intra în detalii, am putea spune că în vreme ce criticismul literar căuta surse timpurii, de forma unor mărturii scrise, criticismul formei s-a dedicat căutării surselor orale timpurii. O menţiune specială merită a fi făcută cu privire la activitatea lui W. H. Green, un eminent profesor de ebraică, de la Princeton Theological Seminary. Cunoştinţele sale vaste au fost puse în slujba apărării perspectivei tradiţionale, conservatoare asupra Vechiului Testament în general, şi a Pentateuhului în special. El reuşeşte să demonteze strălucit, ideile promovate de Colenzo şi de Kuenen. Într-o altă lucrare, el critică întregul sistem clădit cu grijă de Wellhausen. O serie de lucrări au mai apărut în primele decade ale secolului al XX-lea, lucrări care se apropiau mai mult sau mai puţin de perspectiva propusă de Wellhausen asupra Vechiului Testament. Cadrul limitat al prezentei lucrări nu ne îngăduie să intrăm în chestiuni de detaliu, însă 39 An Introduction to the Old Testament Study, pag. 181 43

am putea menţiona câteva nume: Otto Eissfeldt – Einleitung in das Alte Testament; Julius A. Bewer – The literature of the Old Testament; W. O. E. Oesterley şi T. H. Robinson – An Introduction to the books of the Old Testament; R. H. Pfeiffer – Introduction to the Old Testament. W. O. E. Oesterley şi T. H. Robinson, în lucrarea menţionată (An Introduction to the books of the Old Testament) au respins ideea formării Canonului vechi testamentar în trei etape. În opinia lor, ideea de canon a fost determinată de faptul că unele cărţi au ajuns să fie socotite mai sfinte decât altele, iar lucrul acesta s-a conturat în timp, gradual, şi printr-un consens general. În opinia lui E. J. Young, cea mai remarcabilă lucrare din categoria „Introducerilor”, scrisă în limba engleză, în acest secol (al XX-lea) este cea semnată de R. H. Pfeiffer (în 1941). Lucrarea aceasta se remarcă prin caracterul ei academic, însă este foarte rezervată cu privire la elementul supranatural manifestat prin minuni. Pfeiffer promovează metoda abordării istorice, ca fiind singura adecvată pentru cercetările asupra Bibliei, iar miracolele nu pot fi investigate din punct de vedere istoric.40 O altă perspectivă asupra redactării Pentateuhului a fost aceea a valurilor de tradiţie conturate în jurul marilor evenimente din istoria poporului evreu. Biblişti ca J. Dahse, B. D. Eerdmans sau W. Moeller au contestat întrebuinţarea diferitelor nume ale lui Dumnezeu, ca bază a definirii unor surse de documentare folosite la redactarea Pentateuhului. Spre exemplu, Dahse examinează criteriile întrebuinţate de cercetătorii critici, care stau la temelia teoriei documentare, dovedind că este imposibil să porneşti de la diferenţe de nume, şi să justifici existenţa unor surse diferite.41 Un alt lucru pe care ar trebui să-l semnalăm aici, chiar şi numai tangenţial, este faptul că în secolul al XX-lea s-au înmulţit foarte mult descoperirile arheologice, şi, odată cu ele, a crescut nivelul cunoştinţelor despre Orientul Apropiat antic. Au fost aduse la lumină, prin săpături arheologice mai recente cetăţi, temple, vestigii, documente, etc. În domeniul cercetărilor arheologice s-au distins arheologii americani, iar dintre ei s-a remarcat W. F. Albright. 40 An Introduction to the Old Testament, pag. 24 41 R. K. Harrison, op. cit., pag. 30 44

Lucrul acesta a avut impact şi asupra cercetărilor privind Vechiul Testament, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Arheologia a oferit unelte de investigare a Exodului. Unii dintre bibliştii (ca H. H. Rowley) au propus o abordare arheologică a Vechiului Testament. În 1950, Rowley publică „The growth of the Old Testament”. Îmediat după al doilea război mondial au mai fost publicate câteva cărţi, scrise dintr-o perspectivă conservatoare. E. J. Young, publică, în anul 1949, o lucrare bine documentată, scrisă dintr-o perspectivă conservatoare. Ea se numea „An Introduction to the Old Testament”. În 1951, Merrill Unger, publică „An Introductory Guide to the Old Testament”. Acesteia i se adaugă cartea „Oud Testamentische Kanoniek”, a lui G. Ch. Aalders (în 1952), şi cartea „Introductios in libros sacros Veteris Testamenti” semnată de B. Mariani (în 1958). Cartea lui W. Moeller este reeditată în 1959 (intitulată „Einleitung in das Alte Testament”, era cartea apărută pentru prima dată în anul 1912). În limba română semnalăm apariţia unei lucrări de valoare, apreciată şi peste hotarele ţării, o lucrare scrisă de către trei reprezentanţi ai Ortodoxiei: V. Prelipceanu, N. Neaga şi G. Barna. În anul 1969, R. K. Harrison publică o amplă lucrare intitulată „An Introduction to the Old Testament”, lucrare socotită de referinţă, şi care a fost scrisă de pe poziţia conservatoare. Un ultim aspect pe care îl menţionăm aici este acela că o serie de cercetători au propus ca metodă de abordare, metoda teologică. Primul cercetător care a propus o astfel de metodă de investigare a Vechiului Testament, a fost W. Eichrodt, în lucrarea sa în două volume „The Teology of the Old Testament”. Pe urmele lui merg B. W. Anderson („Rediscovering the Bible”) şi G. Von Rad („Theology of the Old Testament”). După anii 1970-1980, a fost abandonată aproape complet, abordarea documentară şi cea istorică, şi s-a constat o creştere a interesului cercetătorilor faţă de abordarea literară a Bibliei. Din perioada aceasta, s-a pus tot mai mult accentul pe domenii de cercetare cum ar fi lingvistica şi semiologia.42 42 Aceasta este disciplina care studiază întrebuinţarea şi semnificaţia simbolurilor 45

2. INTRODUCERE GENERALĂ TEXTUL ŞI CANONUL VECHIULUI TESTAMENT În secţiunea aceasta a cursului ne vom ocupa de aspectele cu caracter general, cum sunt cele legate de textul şi de formarea Canonului Vechiului Testament. Astfel vom aborda problema izvoarelor textului Vechiului Testament, procesul istoric al formării Canonului (cu etapele şi cu criteriile care au stat la baza alcătuirii lui), precum şi o serie de elemente ce ţin de critica biblică: limbile cărţilor Vechiului Testament, scrierea şi materialele întrebuinţate la scris, multiplicarea şi transmiterea textelor sacre, etc. Evident, toate acestea vor fi prezentate într-o manieră succintă, oferind cititorului doar un punct de plecare în studiul mai aprofundat al scrierilor Vechiului Testament. 2.1. Definirea termenilor Deşi pentru unii dintre cititori, ar putea să pară inutilă secţiunea aceasta, considerăm că sunt totuşi necesare câteva definiri, deoarece de- a lungul cursului de faţă ne vom întâlni mereu cu aceşti termeni. Termenului „Canon” îi vom rezerva o secţiune aparte. 2.1.1. Scriptura Termenul „Scriptură” (greceşte „ta grammata”, adică „Scripturile”) este un termen de origine latină, fiind redarea termenului grecesc corespunzător. El defineşte o scriere care a fost inspirată de Dumnezeu, şi prin urmare, reprezintă un cuvânt de la Dumnezeu. Din acest motiv, termenul acesta apare ades în asociere cu adjectivul 46

„sfântă”. Când scriitorii Noului Testament au folosit termenul „Scriptură”, cu o singură excepţie, ei s-au referit la scrieri canonice ale Vechiului Testament. Termenul „Biblia” este un termen grecesc la obârşie, însemnând „cărţile”. În uzanţă creştină însă, el a ajuns să însemne „Cartea”. Această consacrare a fost datată în jurul anului 400 d.Hr. Grecescul „Biblion” este diminutivul dela „biblos”, care în practică denota orice fel de document scris, însă iniţial el denota un document scris pe papirus. Se cuvine să facem aici o precizare. Când spunem „Biblie”, noi creştinii, ne referim la colecţia de scrieri ale Vechiului şi ale Noului Testament, luate laolaltă. Când spunem (sau scriem) „Biblia ebraică” trebuie să înţelegem doar scrierile Vechiului Testament. Pentru evrei, expresia „Noul Testament” nu spune nimic deoarece ei nu recunosc scrierile cuprinse în această colecţie, iar expresia „Vechiul Testament” nu are sens, deoarece ei nu recunosc apariţia unuia „Nou”. 2.1.2. Testament Un alt termen pe care-l folosim mereu, şi ne este util să-i cunoaştem obârşia şi semnificaţia, este termenul „Testament”. Acesta este un termen de origine latină, întrebuinţat în locul ebraicului „berith”, sau al grecescului „diatheke”. Termenul „berith”, care apare de aproximativ 285 de ori în scrierile Vechiului Testament, are semnificaţi de legământ, sau o convenţie între două părţi. Redarea termenului „berith”, prin „diatheke”, este adecvată, ambii termeni transmiţând aceeaşi idee sau acelaşi concept. Însă trebuie să spunem că redarea termenului „diatheke”, prin latinescul „testamentum”, este mai puţin inspirată, deoarece aceşti termeni nu au exact acelaşi înţeles. În general, termenul „testament” ne trimite cu gândul la un document juridic, o dispoziţie legală făcută de cineva, dispoziţie care devine validă doar după decesul persoanei care a făcut dispoziţia. Aşa stăteau lucrurile în sistemul legislativ roman, cu care noi suntem obişnuiţi. Însă, potrivit lui Geerhardus Vos, în vremea aceea, mai exista un tip de testament, diferit de cel din sistemul roman. În sistemul greco- 47

sirian, acest fel de testament nu era condiţinat de decesul celui ce l-a făcut.43 Este meritul traducătorilor alexandrini ai Septuagintei, acela de a fi adaptat acest termen („diatheke”) pentru a traduce termenul ebraic „berith”. Este necesar să precizăm aici că în greacă ar mai fi existat termenul „syntheke” (derivat din „diatithemai”, care însemna „a face o dispoziţie asupra a ceva”), folosit spre a exprima un legământ între două părţi. Acest termen însă definea un legământ încheiat între două părţi, care se aflau pe picior de egalitate. Termenul ales de traducători („diatheke”) exprima un anume fel de contract în care una din părţi avea o superioritate covârşitoare faţă de cealaltă, şi din această poziţie de superioritate, făcea o propunere unilaterală, iar părţii celeilalte îi rămânea doar alternativa de a accepta sau de a respinge propunerea respectivă.44 În textul Noului Testament, termenul „diatheke” apare de 33 de ori. În 30 din aceste apariţii, el a fost tradus prin „testament”. Tertulian l-a tradus ocazional, prin „instrumentum” (vorbind despre „Vetus instrumentum” şi despre „Novum instrumentum”), care este un termen juridic latin, sinonim al testamentului. Alteori, Tertulian l-a tradus prin „testamentum”. În cele din urmă, „testamentum” s-a impus în faţa celuilalt termen. Totuşi, în doar două pasaje din Scriptură, termenul acesta are exact înţelesul pe care-l are în vorbirea obişnuită, adică de document legal sau dispoziţie făcută în favoarea uneia sau a mai multe persoane (în Gal. 3:15 şi în Evr. 9:16). În scrierile apostolului Pavel, apare sintagma „Vechiul Testament”, cu referire precisă la scrierile atribuite tradiţional lui Moise (2 Cor. 3:14). Unii comentatori obiectează că menţionarea aceasta nu ne lasă să înţelegem exact la ce scrieri din Pentateuh, se referea apostolul Pavel, atunci când l-a folosit. Însă este rezonabil să afirmăm că el a înţeles exact ceea ce înţelegem noi, astăzi, prin „Vechiul Testament”. Două argumente putem aduce în sprijinul acestei afirmaţii. Mai întâi, Pavel s-a referit la ceea ce evreii citeau în vremea lui, iar Biblia ebraică avea exact cărţile pe care noi le avem în Vechiul Testament. În al doilea rând, dacă Isus a deschis ucenicilor, mintea, ca 43 G. Voos, Biblical Theology, pag. 24. 44 G. L. Archer Jr., într-un articol din „Evangelical Dictionary of Theology”, pag. 278. 48

să înţeleagă Scripturile, Luca ne precizează ce cuprindeau Scripturile: Legea lui Moise, Proorocii şi Psalmii (Luca 24:44-45). Creştinii au adoptat numele generic „Noul Testament”, pentru a defini colecţia scrierilor pe care ei le-au adăugat Bibliei ebraice. Potrivit lui F. F. Bruce, abia pe la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., cele două colecţii de scrieri sacre au început să fie numite ca „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”. Aceste titluri au fost atestate aproape simultan, în limba greacă şi în limba latină45. Prima atestare a folosirii acestui termen, în literatura creştină de expresie greacă poate fi găsită în scrierile lui Clement din Alexandria (155-220 d.Hr.), iar cea mai timpurie atestare a lui, în scrieri de expresie latină, poate fi găsită în operele lui Tertulian (160-215 d.Hr.), fost centurion roman convertit la creştinism. În alegerea acestui nume generic, creştinii s-au inspirat din cuvintele prorocului Ieremia, care prevestea încheierea unui nou Legământ între Dumnezeu şi oameni (Ier. 31:31). Pentru evrei, Noul Testament este o culegere de scrieri pe care nu le acceptă ca fiind „Scriptură”. 2.1.3. Inspiraţia biblică O ultimă definire necesară este cea a inspiraţiei biblice. Cu privire la inspiraţie, au fost exprimate multe păreri şi au fost formulate câteva teorii distincte, care pun accentul pe aspecte diferite ale acestui proces. Am ales-o pe cea oferită de C. S. Lewis. Acesta afirmă că Biblia este singura carte scrisă vreodată, care a fost inspirată de Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu personal i-a călăuzit pe scriitori. Inspiraţia Bibliei este definită ca învăţătura care susţine că Dumnezeu i-a direcţionat în aşa fel, pe autorii umani încât, fără să le distrugă individualitatea, nici stilul literar şi nici interesul personal, ei au înregistrat în mod desăvârşit, gândurile Sale către oameni46. Şi Lewis completează ideea spunând că deşi pasajele Bibliei pot să difere considerabil între ele, fiecare cuvânt al Scripturii este egal inspirat de Dumnezeu47. Numim specific aceasta, inspiraţie verbală. 45 F. F. Bruce,The Canon of Scripture, pag. 21 46 C. S. Lewis, op. Cit., pag. 16. 47 C. S. Lewis, ibid., pag. 17 49

Bruce K. Waltke ne îmbogăţeşte înţelegerea asupra inspiraţiei divine, spunând că Duhul lui Dumnezeu a inspirat indivizi aleşi, spre a produce texte biblice. Inspiraţia aici înseamnă că Dumnezeu a vorbit prin profeţi şi prin apostoli, pe căi care au implicat, fără a fi limitate la acestea, inimile, minţile şi emoţiile lor. Elementul divin şi cel uman au fost complementare, nu în competiţie unul cu altul.48 Cea mai puternică dovadă a caracterului divin inspirat al scrierilor Vechiului Testament, ne este oferită de Isus. Mântuitorul a fost atât de puternic încredinţat de inspiraţia verbală a Scripturii, încât a afirmat că nici măcar o „iotă” (cea mai mică literă din alfabetul ebraic) nu va rămâne neîmplinită. 2.1.4. Cadrul geografico-istoric al Vechiului Testament În cele ce urmează, şi mai cu seamă în secţiunea a doua, vom folosi frecvent expresia „Orientul Apropiat”. Expresia aceasta defineşte cadrul geografic al evenimentelor Vechiului Testament, de aceea este necesară o clarificare a limitelor lui. Limita vestică a acestei arii geografice este meridianul 25 Est (care corespunde graniţei vestice a Egiptului), iar limita estică este meridianul 63 Est (care corespunde graniţei estice a Iranului). Limita nordică o reprezintă paralela 42 Nord (corespunzătoare Nordului Turciei europene), iar limita sudică o reprezintă paralela 13 Nord (care corespunde coastei sudice a Arabiei). În ce priveşte spaţiul temporal al vremii Vechiului Testament, acesta se întinde pe o perioadă de aproximativ 2000 de ani, care începe cu vremea naşterii lui Avraam, şi se încheie cu naşterea lui Ioan Botezătorul. Evident, în acest cadru temporal, nu se are în vedere perioada numită convenţional „Istoria primitivă a omenirii”. 48 B. Waltke, The Old Testament Theology, pag. 33 50