Istoria creştinismului antic

© Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1998, 2001 Ediţia a doua – varianta „online” ISBN 973-9212-16-6 Toate drepturile rezervate Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra cartea la urmatoarea adresă: Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur) Str. Ospătăriei nr. 10, 3400, Cluj-Napoca Tel. & Fax. 064-42.50.51 Cont nr. 251101030836 CEC Cluj sau la email: [email protected] www.IB-RO.org

Evanghelia regal-mesianică Evanghelia dupã Matei „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20)



ISTORIA BINECUVÎNTĂRII ANUL AL VI-LEA DE STUDIU Doar acela care răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu va şedea pe scaunul de domnie al Domnului



PROGRAMA DE STUDIU BIBLIC Lecţia Textul Titlul şi ideea centrală Lecţia 1 Matei Împăratul, împotrivirile şi strategia Împărăţiei Lecţia 2 1:1-4:25 Isus fiind Hristosul, fiul lui David, fiul lui Avraam, promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Noul Legămînt poate fi, în sfîrşit, împlinită. Lecţia 3 Matei 5:1-16 Evanghelia Împărăţiei şi caracterul creştin Lecţia 4 În Împărăţia lui Dumnezeu, caracterul determină conduita sau natura Lecţia 5 Matei pomului determină natura rodului. Lecţia 6 5:17-7:29 Lecţia 7 Evanghelia Împărăţiei şi conduita creştină Lecţia 8 Matei „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Lecţia 9 8:1-9:34 fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”, Lecţia 10 deoarece o conduită necreştină nu poate avea în spatele ei un caracter Lecţia 11 Matei creştin. 9:35-10:42 Lecţia 12 Puterea Împărăţiei Lecţia 13 Matei Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt ca să nimicească 11:1-16:12 puterile diavolului. Matei Misiunea Împărăţiei 16:13-17:23 Forţa misiunii Împărăţiei izvorăşte din natura ei. De aceea, orice compromis în domeniul naturii descalifică misiunea însăşi. Matei 17:24-20:34 Piedici în calea Împărăţiei Adevărata piedică în calea misiunii Împărăţiei este cea care vine Matei dinăuntrul ei, nu cea care vine din afara ei. 21:1-22:14 Temelia şi Poarta Împărăţiei Matei Atunci cînd Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte pe credinţa că Isus 22:15-23:39 este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, nici chiar porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui. Matei 24:1-25:46 Viaţa în Împărăţie este guvernată de principiul slujirii Zidirea Împărăţiei se poate face doar învăţînd să renunţi la dreptul Matei tău, în folosul altora, şi s-o faci de dragul lui Hristos. 26:1-28:20 Judecarea lui Israel şi blestemarea smochinului Matei Transformarea Templului lui Dumnezeu într-o peşteră de tîlhari a 28:18-20 însemnat condamnare şi pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu, vinovăţia lui dovedindu-se de-a lungul istoriei. Contraofensiva iudeilor Încercarea iudeilor de a-L prinde pe Isus cu vorba a adus peste ei ceasul dureros al adevărului. Profeţii privind vremea sfîrşitului şi îndemn la veghere În aşteptarea Revenirii lui Hristos, trebuie să ne preocupe nu semnele vremurilor şi soroacelor, ci slujba pe care El ne-a încredinţat-o la plecarea Sa. Aşezarea temeliei Împărăţiei M oartea şi Învierea lui Isus au aşezat temelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi au creat cadrul punerii în scenă a Pildei nunţii fiului de împărat. Chemarea la ospăţul nunţii Mielului Duceţi-vă la răspîntiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe cari-i veţi găsi, şi nu uitaţi să le spuneţi despre haina de nuntă!



Prefaţă Ne aflăm în faţa Evangheliei după Matei, ultima carte din cadrul anului al VI-lea de studiu din programul „Istoria Binecuvîntării”. Ca formă literară, singura dintre cărţile studiate pînă acum în acest program cu care am putea s-o asemănăm este Evanghelia după Ioan. Multe dintre lucrurile cu caracter general privitoare la studierea unei evanghelii ar putea fi luate din capitolele introductive ale comentariului pe Ioan. Acest comentariu a fost tipărit la începutul anului 1993 în trei volume, rămînînd netipărit al patrulea volum, care conţinea rezumatul teologic al cărţii şi trei anexe legate de cadrul cultural în care s-a născut Evanghelia după Ioan şi în care ea trebuie înţeleasă. Un alt neajuns este că primul dintre cele trei volume tipărite a apărut într-un tiraj foarte mic, în doar 500 de exemplare, şi tocmai de aceea, mulţi dintre cei care ar avea acum nevoie de el vor avea foarte greu acces la el. Acesta este motivul pentru care am hotărît ca în partea introductivă a acestui comentariu să reluăm informaţiile relevante pentru studierea unei evanghelii, şi mai ales pentru studierea Evangheliei după Matei, informaţii legate de contextul teologic general, de contextul istoric al perioadei intertestamentale şi de contextul literar specific evangheliilor. Iniţial, comentariul de faţă a fost publicat în trei volume (1:1-10:42; 11:1-23:39 şi 24:1-28:20). În ediţia de faţă, ele au fost adunate laolaltă. În ce priveşte structurarea materialului în comentariu, trebuie să precizăm că între programa de studiu biblic şi carte există diferenţe. Deşi în programă am propus deja o împărţire a evangheliei, din motive practice, în comentariu nu am urmărit cu stricteţe structura programei, deşi ţinem cont de ea. Din pricina limitărilor la care ne obligă programa de studiu, ne-am văzut obligaţi să grupăm blocuri de text pe care în comentariu ne-am permis să le tratăm separat. La comentariul evangheliei, ne propunem să adăugăm două anexe. Prima va cuprinde o lucrare mai amplă intitulată „Viziunea Împărăţiei” iar a doua va cuprinde cîteva pagini traduse din lucrarea lui Iosif Flaviu, Războiul Iudeilor, care sunt relevante pentru înţelegerea evenimentelor profeţite în Matei 24. „Viziunea Împărăţiei” se doreşte a fi o elaborare a Marii Trimiteri din Matei 28:18-20. Programul de studiu „Istoria Binecuvîntării” se grefează pe unul dintre cei trei paşi ai viziunii, pe pasul exegetic. Pasul teologic va fi tratat într-un mod mai succint, noi înşine aflîndu-ne în procesul elaborării lui. Tratarea pasului cultural ne va da ocazia să încercăm o definire biblică a lucrării creştine, definiţie ce va oferi un punct de plecare pentru definirea în continuare a strategiilor

specifice de lucrare în Trupul lui Hristos. Lucrul acesta pare cu atît mai important, cu cît de cîţiva ani încoace există tot mai multe uşi deschise, iar Trupul lui Hristos se vede tras în tot mai multe de direcţii noi. În astfel de condiţii este important să avem un punct de integrare, care să ne ajute să păstrăm unitatea, fără însă a sufoca diversitatea. Întreaga Biserică a lui Hristos a primit unul şi acelaş i mandat: „Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28:19-20, trad. aut.). Acest mandat rămîne punctul de integrare al tuturor strategiilor specifice de lucrare, indiferent cît de diverse ar fi ele. Anexa a doua cuprinde o traducere din The Wars of the Jews, de Iosif Flaviu, 1 care priveşte ultimele zile ale Ierusalimului. Scopul acestor pagini este să ne ofere o imagine asupra necazului extraordinar pe care l-a prevestit Isus în textul din Matei 24:1-35. În comentariul de faţă am considerat că acest text (24:1-35) — probabil cu excepţia versetelor 142 şi 27 — se referă la evenimentele care au condus la căderea Ierusalimului şi la dărîmarea Templului. Anexa a fost inclusă pentru ca să dea substanţă unor afirmaţii ca aceea din 24:20-21: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi” (s.n.). Abia atunci cînd citim relatările lui Iosif Flaviu înţelegem grozăvia acestor evenimente şi abia atunci înţelegem ce înseamnă ca Dumnezeu să lase pe cineva în voia minţii lui blestemate şi înstrăinate de Dumnezeu. Tragedia care a căzut asupra Ierusalimului trebuie înţeleasă în lumina cererii exprese a locuitorilor lui, făcută cu ocazia judecării Domnului Isus de către Pilat: „Să fie răstignit!… Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:22-25). Ca de fiecare dată, şi cu ocazia scrierii acestui volum, s-a adeverit faptul că lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, în orice formă a ei, este o lucrare de echipă, nu lucrarea unui individ. De aceea, mulţumirea pentru întreg I se cuvine lui Dumnezeu. El este Acela care a scos oamenii potriviţi, la vremea potrivită, pentru ca această lucrare să se termine. Primii care trebuie amintiţi sînt cei mulţi, împrăştiaţi prin toată ţara, aceia care folosesc aceste materiale. Dacă nu ar exista ei, nu ar exista nici aceste pagini, deoarece nu cred în cărţi scrise de dragul cărţilor, în nădejdea că cineva le va citi cîndva. Cărţile trebuie să fie un tovarăş de viaţă şi de lucru. Oricum, există mult prea multe cărţi scrise, şi de cele mai multe ori singurul lor rol în bibliotecile 1 În ziua în care manuscrisul era pregătit pentru tipar, am aflat cu bucurie că lucrarea lui Iosif Flaviu este tradusă în limba română şi a fost publicată. O recomand tuturor acelora care doresc să-şi facă o privire de ansamblu asupra evenimentelor din anii 66-70 d.Hr., pe care le-a profeţit Domnul Isus în M atei 24:1-35. 2 Într-un fel, am putea afirma că o dată Evanghelia ajunsă pînă la Roma ucenicii au putut spune că ea a ajuns pînă la „marginile pămîntului”.

noastre ― ale multora ― este să adune praful. Cărţile sînt însă de mare valoare dacă, ajunse în mîinile oamenilor, sînt folosite şi folosesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în lărgirea Împărăţiei Lui. Mulţumesc în special celor din Cluj, Dej, Aleşd, Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu, Galaţi, Iaşi, Jibou, unde, din cînd în cînd, ne întîlnim în jurul Cuvîntului cu toţi ceilalţi veniţi de prin împrejurimi. Nici cărţile, şi nici întîlnirile nu ar avea prea multă valoare, dacă după plecarea de la aceste întîlniri participanţii nu ar fi obligaţi să trudească din greu timp de trei luni de zile ca să zidească sufleteşte bisericile din care vin şi în care slujesc. Cel mai bun şi mai sănătos mod de creştere este slujirea. Unul dintre sfinţii Bisericii spunea că acela care se „încăpăţînează” în a fi credincios în slujire va ajunge influent, dar acela care doreşte cu tot dinadinsul să fie influent va ajunge să se compromită. Deşi obosit după mai multe zile de studiu, vin întotdeauna acasă cu energii noi pentru următorul segment de drum. Pentru mine, aceste locuri, prin oamenii adunaţi în ele, au constituit staţiile de alimentare spirituală. Dacă mergînd înspre acolo nu de puţine ori aveam în mine gîndul de a pune lucrurile jos, prin fraţii mei şi pentru ei, Dumnezeu a schimbat întotdeauna acest gînd, amintindu-mi că atîta vreme cît vor fi oameni deschişi să stea în faţa Scripturii nici un efort pentru a pune cuvinte în slujba Cuvîntului — ca să mă folosesc de moto-ul Editurii Logos — nu este prea mare. Cu siguranţă că ar trebui să înşir sute şi sute de nume şi să le mulţumesc pentru încurajarea pe care am primit-o de la ei de multe ori, prin foamea şi iubirea lor de Scriptură şi de Dumnezeu. Le mulţumesc tuturor, pentru că — ştiind că timp de trei luni ei trebuie să stea în spărtură şi să încerce să slujească bisericile de care aparţin, împărţind Cuvîntul — am fost încurajat eu însumi prin jertfa lor. Marea majoritate dintre ei trebuie să se împartă între casă, slujba de fiecare zi şi s lujirea bisericii, ceea ce nu este tocmai uşor, avînd în vedere că — în ce priveşte studiul biblic — de şase ani încoace tragem brazdă adîncă şi grea. Mulţumesc în mod deosebit fraţilor mei de la Iris, între care s-au născut şi s-au clarificat multe dintre gîndurile acestui volum. Ei sînt cei care trebuie să asculte primele mele schiţe, de multe ori neterminate şi necoapte, şi care, în ce priveşte cel puţin două dintre subiectele acestui volum — căsătorie – divorţ ş i subiectul păstrării sfinţilor în har — au participat la dezbaterea şi la clarificarea lor. Nu în ultimul rînd, mulţumesc Anei Rudolf, editorul acestor pagini, care trebuie să suporte rigorile ritmului deosebit de alert al acestui program, mai ales atunci cînd este vorba să înţelegi gîndurile altcuiva. Eforturilor ei s-au adăugat ş i cele ale lui Iulian Porumb, ale Deliei Vuşcan, şi ale lui Beniamin Fărăgău Jr. care m-au ajutat în pregătirea ediţiei de faţă. Mulţumesc celor de la Editura Logos: Adi Pastor,

Camelia Popa, Enikö András i şi Dan Bob pentru truda lor în publicarea acestor pagini. Ca totdeauna pînă acum, Delia Vuşcan şi Olimpiu Benea au închis cercul, veghind şi făcînd ca aceste cărţi să ajungă la destinaţie. Dumnezeu să-i binecuvînteze. Cum aş putea să închei şirul mulţumirilor, fără să-i amintesc pe soţia mea Eleonora şi pe copiii: Beniamin, Filip şi Andreea. Ei sînt aceia care „m-au împrumutat” lui Dumnezeu ş i Bisericii Lui în aceşti ultimi ani. Anii trecînd, ei au crescut mari şi se pregătesc să înfrunte viaţa, în timp ce tatăl lor continuă să fie un şcolar împătimit, aplecat asupra cărţilor şi tastaturii computerului. Nădăjduiesc ca în toţi aceşti ani ei să fi învăţat alături de mine un mare adevăr: Atunci cînd încetează să înveţe şi să se hrănească din pîinea proaspătă a Cuvîntului şi să bea din izvorul apei vieţii, omul moare! Secţiunea din Matei care vorbeşte despre strategia Împărăţiei (9:35-10:42) începe cu o precizare — „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii” (9:37) — şi se încheie cu dezvăluirea unei taine. Secerişul are loc doar atunci cînd fiecare dintre noi punem în mîna Domnului secerişului ceea ce avem: unul cinci pîini şi doi peşti, altul două braţe care să apuce coşul cu fărîmăturile rămase, altul un pahar de apă. Taina care întrece priceperea noastră este că toţi vor primi aceeaş i răsplată. Fie şi aceste pagini un pahar de apă dat de un ucenic unui ucenic, în Numele Învăţătorului nostru al tuturor, în nădejdea răsplătirii noastre dimpreună. Ce extraordinară minune este Trupul lui Hristos! Numai acela care este în acest Trup poate înţelege minunea aceasta. Iar Fiul lui David, Fiul lui Avraam, ne-a învăţat şi ne-a poruncit să nu încercăm să păstrăm această binecuvîntare pentru noi. Evanghelia după Matei se termină cu dorinţa şi porunca Lui, care a ajuns să fie cuvîntul de ordine pentru Biserica din toate timpurile: 18Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Mat. 28:18-20).

Introducere După atîţia ani de încercări de a reveni la o abordare contextuală a Scripturii, afirmaţia „orice text scos din context poate deveni foarte uşor un pretext pentru prejudecăţile noastre” a devenit o sintagmă bine înrădăcinată în gîndirea ş i practica noastră. Ea se aplică nu numai la abordarea unui text specific, ci şi la abordarea Scripturii. În lumina ei se aşează într-o ordine de prioritate dată cîteva contexte majore: Scriptura, programul de studiu, anul de studiu şi cartea studiată. Scriptura constituie contextul cel mai larg al studiului nostru. Studiem Scriptura în nădejdea că, umblînd cu băgare de seamă pe urmele paşilor lui Dumnezeu pe care le avem pe paginile ei, vom ajunge să creştem în cunoaşterea Lui şi vom fi transformaţi tot mai mult întru asemănarea Lui. Programul de studiu pe care l-am intitulat „Istoria Binecuvîntării”,3 în faza lui actuală, acoperă şapte ani şi îş i propune să parcurgă douăzeci şi şase din cele şaizeci şi şase de cărţi ale Scripturii. Este deci evident că el este un detaliu care trebuie subordonat contextului mai larg al Scripturii, fără să uităm o clipă că el este o alcătuire omenească şi deci subiectivă. Principiile care stau la baza lui au fost enumerate de nenumărate ori: (1) programul se doreşte a fi o fereastră înspre întreaga Scriptură; (2) el este focalizat pe studierea unor cărţi din Scriptură; (3) îşi propune să aşeze o bază vechi-testamentală solidă în cunoaşterea Dumnezeului Scripturii şi (4) afirmă că o cunoaştere a Dumnezeului Scripturii este pos ibilă numai în măsura în care ceea ce descoperim pe paginile ei este apoi adunat cu grijă într-un întreg teologic coerent, avîndu-se în vedere faptul că testul pentru adevăr este armonia întregului. Anul de studiu este al treilea context care este în atenţia noastră în timp ce studiem Scriptura. În fiecare an se studiază trei sau patru cărţi din Scriptură, pornindu-se cu o carte din Vechiul Testament şi făcîndu-se apoi punte spre cartea sau cărţile din Noul Testament, cu care terminăm anul de studiu. Verile sînt alocate unor cărţi cum sînt Psalmii, Proverbele sau Eclesiastul, prin care să fim ajutaţi să răspundem lui Dumnezeu, fie împrumutînd cuvintele psalmiştilor pentru a ne ruga prin ele, fie îndreptîndu-ne paşii şi umblarea în lumina înţelepciunii din Proverbe sau din cartea Eclesiastul. Verile s-ar dori momente de reflectare la tot ceea ce ne- a spus Domnul de-a lungul anului. 3 Principiile care guvernează programul de studiu au fost elaborate în Filosofia programului de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”, despre care vom vorbi pe îndelete în prima anexă a volumului de faţă. În paginile de faţă, rămîne să ne reamintim felul în care este întocmit anul al şaselea de studiu, în care ne aflăm, şi modul specific de abordare a unei cărţi de natura celei pe care o avem înaintea noastră: Evanghelia după Matei.

Scriptura, programul de studiu şi anul de studiu se constituie în cadrul în care aşezăm fiecare carte pe care o studiem. De fapt, studierea cărţii respective din Scriptură este obiectul direct al muncii noastre, cartea constituindu-se, pe de o parte, în fereastra prin care privim la Dumnezeul revelat în Scripturi, iar pe de altă parte, în contextul în care trebuie înţeles fiecare adevăr din ea. Cu cît mai limpede şi mai curată este fereastra şi cu cît mai multe astfel de ferestre avem, deci cu cît mai multe cărţi din Scriptură am studiat, cu atît mai clar vom înţelege Căile Domnului, adică, paradigmele majore care guvernează relaţia lui Dumnezeu cu omul. Există deci în permanenţă în atenţia noastră patru contexte cu care operăm: Scriptura, programul de studiu, anul de studiu ş i cartea studiată, iar aceste patru contexte trebuie să rămînă într-o ordine de prioritate dată. Anul al VI-lea de studiu Fiind, pe de o parte, în ultima dintre cărţile pe care le avem în programul din anul acesta — 1&2 Cronici, Ieremia şi Matei — iar pe de altă parte, avînd în vedere faptul că în introducerea fiecăreia dintre cărţile studiate în acest an am prezentat o privire de ansamblu asupra întregului an, 4 nu ne rămîne altceva de făcut decît să facem acordajele finale, în lumina drumului pe care l-am parcurs deja împreună. În al c incilea an de studiu ne-am frămîntat cu relaţia dintre credincioşia lui Dumnezeu şi credincioşia omului. Reclamă, oare, păstrarea relaţiei noastre cu Dumnezeu răspunsul credincioşiei noastre? Ca să răspundem la o astfel de întrebare, nu am purces la un studiu tematic — deşi, în mod evident, întrebarea este de natură tematică — ci am parcurs împreună patru cărţi din Scriptură: Iosua, Ezra, 1 şi 2 Petru. În Iosua, am văzut că deşi Dumnezeu a fost Acela care a dat ţara de moştenire poporului său Israel, acesta s-a bucurat doar de acea parte din ea pe care a călcat-o cu talpa piciorului. Iar necredincioşia lui Israel sau, altfel spus, faptul că Israel nu a răspuns cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu nu a fost un lucru de neglijat. Dimpotrivă, după cum afirmă istoria relatată în cartea Judecători, tocmai aceasta a fost cauza nenorocirii generaţiilor următoare. În Ezra, am descoperit că tot Dumnezeu a fost Acela care a mişcat roata istoriei, trezind duhul lui Cir, pentru ca acesta să permită repatrierea lui Iuda în vederea rezidirii Templului. Cu toate acestea, după optsprezece ani, Templul era tot nezidit, nu pentru că Dumnezeu nu a fost credincios, ci pentru că poporul nu a răspuns cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu. Nu numai că Dumnezeu nu a zidit 4 Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 13-27, şi Ieremia, vol. I, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 12-36.

Templul în locul lor, dar El a socotit vinovat pe poporul Său şi l-a pedepsit pentru indolenţa lui, lăsînd ca întregul context politic să se întoarcă împotriva lui (vezi Ezra 4). Cărţile 1 şi 2 Petru vin să sublinieze faptul că nevoia de a răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu reprezintă şi un adevăr nou testamental, nu numai unul vechi testamental. Petru îşi începe a doua sa epistolă afirmînd că pînă şi credinţa ne este oferită în dar. Cu toate acestea, acela care îşi va înveli credinţa în ştergar şi nu şi-o va pune în negoţ va risca să nu dobîndească, din belşug, intrare în Împărăţia Domnului ş i Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Cu alte cuvinte, acela care nu va răspunde cu credincioşie la credinc ioşia lui Dumnezeu va risca să uite că a fost curăţit de vechile lui păcate şi va aluneca pe cale. Tocmai de aceea, punerea credinţei în negoţ este esenţială. Iar a o pune în negoţ înseamnă a ne da toate silinţele să unim „cu credinţa… fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (1:6-7). Deci, fiecare dintre cărţile studiate în al c incilea an de studiu — Iosua, Ezra, 1 & 2 Petru — subliniază cu prisosinţă adevărul că doar acela se va bucura de binecuvîntările lui Dumnezeu care va răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu. Al şaselea an de studiu — anul în care ne aflăm acum şi în care studiem cărţile 1 & 2 Cronici, Ieremia şi Matei — a dus lucrurile un pas mai departe, spunîndu-ne despre ce anume promisiuni este vorba. Încă prin cărţile 1 şi 2 Cronici, am descoperit că Dumnezeu oferă acelora care răspund cu credincioşie la credincioşia Lui — în termeni nou testamentali, acelora care vor birui — nic i mai mult, nic i mai puţin decît un loc pe scaunul de domnie al Domnului. Iar răspunsul credincioşiei acelora care se socotesc a face parte din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie dat în termenii respectării Cuvîntului, puterii, programului, slavei şi cheltuielii Domnului. Toate acestea — Cuvîntul, care ne îndrumă, Puterea, care ne păzeşte, Programul, care ne modelează, Slava, care ne ridică, şi Cheltuiala, care ne copleşeşte — le găsim detaliate în Legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Său din Vechiul, respectiv din Noul Testament. În acelaşi timp însă, acela care calcă în picioare Legămîntul, nesocotind Legea, Templul şi pe trimişii Domnului, va termina prin a fi alungat din faţa Domnului. 5 Acest adevăr are corespondent şi în Noul Testament. După cum am văzut în comentariul cărţii Ieremia, în ambele Testamente, relaţia cu Dumnezeu este reglementată în spaţiul Legii, adică în spaţiul ascultării de Dumnezeu. 6 Deci 5 Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 63-69 şi 109-119. 6 Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 111-116 şi 148-159.

călcarea Cuvîntului lui Dumnezeu este la fel de gravă în ambele Legăminte. Atît într-un caz, cît şi în celălalt, plata păcatului, adică plata călcării de Lege, este moartea. Şi în Noul Testament „ştim că Îl cunoaştem [pe Dumnezeu, doar], dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvîntul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvîrşită; prin aceasta ştim că sîntem în El” (1 Ioan 2:3-5). Corespondentul nou testamental al nesocotirii Templului şi trimiş ilor lui Dumnezeu îl avem afirmat în Evrei. A nesocoti Templul înseamnă a-L călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a pîngări sîngele legămîntului cu care am fost sfinţiţi şi a batjocori pe Duhul harului (vezi Evrei 10:29). Iar a călca în picioare pe trimiş ii Domnului înseamnă a părăsi adunarea şi a nu ne mai îndemna unii pe alţii; a nu răspunde la atenţionarea Duhului adusă mai întîi printr-unul dintre fraţii noştri, apoi prin doi sau trei dintre ei, iar la urmă prin Biserică (vezi Mat. 18:15-20). Respingerea acestui ultim demers al Duhului Sfînt se termină cu tăierea afară din Trupul lui Hristos a celui împotrivitor: „Dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mat. 18:17). Seriozitatea acestui fapt este subliniată de versetul imediat următor: „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer” (18). Iar autoritatea acestui act este subliniată în versetele imediat următoare: „Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (19-20, s.n.). Autoritatea Bisericii constă în autoritatea Capului Bisericii, a Domnului Isus Hristos, care este în mijlocul Bisericii Lui. Deci şederea pe scaunul de domnie al Domnului este condiţionată, iar lucrul acesta este afirmat clar în ambele Testamente. În Noul Testament, de pildă, lucrul acesta este afirmat propoziţional. Domnul Isus, înălţat la Cer şi aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, a afirmat clar şi categoric: „Celui ce va birui [şi numai lui] îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit ş i am şezut cu Tatăl Meu, pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apoc. 3:21-22). Pentru a înţelege mai bine dezastrul din finalul cărţii 2 Cronici, am putea privi în paralel, pe de o parte, cărţile Iosua şi Judecători, iar pe de altă parte, cărţile 1 & 2 Cronici. După cum perioada lui Iosua ar putea echivala cu epoca de aur a lui Solomon, tot aşa, perioada judecătorilor, care a urmat morţii lui Iosua, ar putea echivala cu dezastrul care a urmat morţii lui Solomon. Dar, după cum am văzut, rădăcinile dezastrului din Judecători trebuie căutate în perioada luminoasă din Iosua. Sămînţa dezastrului au fost compromisurile făcute în timpul lui Iosua, prin nealungarea popoarelor din Canaan, prin faptul că poporul Israel s-a mulţumit să calce cu talpa piciorului doar o parte din Ţara Făgăduinţei.

Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la rădăcinile dezastrului care i-a urmat lui Solomon. Rădăcinile trebuie căutate în compromisurile din vremea de glorie a lui Solomon, în faptul că slava zidurilor a preocupat inima lui Solomon mai mult decît slava Domnului. Cartea 2 Cronici ne lasă să înţelegem că, de fapt, nu Templul îl preocupa pe Solomon în primul şi în primul rînd, ci corăbiile din Eţion Gheber şi din Elot, corăbii cu care, împreună cu slujitorii lui Hiram, aducea în fiecare an 666 de talanţi de aur, mult argint, fildeş, maimuţe şi păuni. 7 Nu înţelepciunea Domnului era căutată la Ierusalim de împăraţii pămîntului, ci înţelepciunea lui Solomon. Deşi Cuvîntul Domnului spus prin Moise privitor la datoriile împăratului era clar — „[Împăratul] să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: «Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela». Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; ş i să nu strîngă mari grămezi de argint şi aur” (Deut 17:16-17) — Solomon l-a luat ca pe ceva opţional. Inima i s-a dezlipit de Domnul şi i s-a alipit de cai, de neveste şi de aur, spre pieirea lui şi a celor care au venit după el. Atunci cînd s-a apropiat momentul major de criză — momentul ruperii Legămîntului — „Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimeş ii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, ş i au rîs de proorocii Lui, pînă cînd mînia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac. Atunci…” (2 Cron. 36:15-17) a venit sfîrşitul: ruperea Legămîntului ş i prăvălirea întregii naţiuni în dezastrul Robiei Babiloniene. Profetul Ieremia a fost partea cea mai proeminentă a zidului pe care Dumnezeu a încercat să-l ridice în calea dezintegrării lui Iuda. Ieremia proroceşte în ultimii patruzeci şi doi de ani de dinaintea căderii Ierusalimului. Atunci cînd l-a aşezat în slujbă, Domnul i-a zis : 16Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor, din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-au părăsit şi au adus tămîie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea lucrării mînilor lor. 17Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. 18Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stîlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. 19Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sînt cu tine, ca să te scap, zice Do mnul (Ier. 1:16-19). În esenţă, mesajul lui Ieremia era o ameninţare. Dar Ieremia era un preot din Anatot. Partea lui de moştenire era Domnul şi Templul Său cel sfînt. Şi atunci 7 Vezi 2 Cronici 9:13-21.

cînd Domnul l-a anunţat că are de gînd să dărîme Templul, inima lui Ieremia s-a frînt. În acel moment, din cel care rostea judecăţi împotriva cetăţii ş i împotriva ţării întregi, a devenit un mijlocitor. Dar în pofida celor peste patru decenii de încercări disperate din partea lui Ieremia de a opri prăpădul, împărat după împărat — Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin, Zedechia — au ales răzvrătirea împotriva Domnului ş i au adus astfel mînia Domnului peste cetate ş i peste Templu. Împietrirea era aşa de mare, încît nici rămăşiţa rămasă în ţară n-a mai vrut să asculte de Domnul, deşi aveau înaintea ochilor lor împlinirea ad litteram a tuturor profeţiilor lui Ieremia. În împietrirea inimii lor, au preferat să se încreadă în oameni, nu în Domnul. L-au prins pe Ieremia ş i l-au tîrît împreună cu ei în Egipt, deşi Domnul le interzisese în mod expres plecarea în Egipt. Cartea lui Ieremia zugrăveşte cea mai neagră noapte din istoria de pînă atunci a poporului lui Dumnezeu. Dar tocmai în această beznă alege Dumnezeu să aducă cele mai luminoase profeţii. Capitolele 30-33 devin astfel insula de lumină în mijlocul mării de întuneric. În aceste profeţii, Dumnezeu vorbeşte prin Ieremia de Noul Legămînt, de faptul că Dumnezeu este hotărît să împlinească ceea ce îi promisese lui David în 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17. 8În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, şi străinii nu-l vor mai supune. 9Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula… 21Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, şi stăpînitorul lui va ieşi din mijlocul lui; îl voi apropia, şi va veni la Mine, căci cine ar îndrăzni să se apropie din capul lui de Mine? zice Domnul (Ier. 30: 8-9, 21, s.n.). Textul vorbeşte despre un fel de înviere din morţi a lui David, dar „acest David înviat din morţi” primeşte cinstea de a se apropia de Dumnezeu, deci de a cumula cele două funcţii: preoţia ş i împărăţia. Deci conform profeţiilor lui Ieremia, cheia ducerii mai departe spre împlinire a planului lui Dumnezeu era Acel Unic Fiu al lui David căruia Domnul Îi promisese atît Preoţia, cît şi Împărăţia. Dacă luăm în considerare faptul că tocmai cărţile 1 & 2 Cronici încheie canonul ebraic al Vechiului Testament8 şi dacă ţinem cont de ultimele versete din 2 Cronici (vezi 8 „În Talmudul Babilonian, în tractatul Baba Bathra, cartea Cronici este plasată la urmă în secţiunea Scrierilor, după Ezra – Neemia, chiar dacă conţine detalii despre o perioadă de dinaintea lui Ezra – Neemia” (The Targum of Chronicles, Translated, with Introduction, Apparatus and Notes by M cIvor J. Stanley, Edinburgh: T & T Clark LTD, 1994, p. 11). În cartea sa The Old Testament Canon of the New Testament Church, Roger Beckwith include un apendice, intitulat The Order of the Prophets and Hagiographa in the Jewish Tradition (Ordinea cărţilor profetice şi a cărţii scrierilor sfinte [Hagiografa] în tradiţia iudaică). Din 70 de liste conţinînd cărţile Vechiului Testament, doar 22 nu se încheie cu cartea Cronici. Iar 13 din cele 22 de liste sînt liste liturgice, care aşază cartea Cronici pe primul loc în lista scrierilor sfinte (Hagiografa), ceea ce ne spune că marea majoritate a listelor canonice ale Vechiului Testament se încheie cu cartea Cronici. Pe de altă parte, în articolul său Chronicles and the Canon in New Testament Times [Cartea Cronici şi canonul în timpurile nou testamentale], Harris R. Laird trage concluzia că „poziţia originală a cărţii Cronici este imediat înaintea cărţilor Ezra – Neemia

36:22-23), putem afirma că Vechiul Testament se încheie cu un cuvînt de nădejde, prin care Dumnezeu vorbeşte despre continuarea desfăşurării planurilor Lui în direcţia promisiunilor făcute lui David. Iar împlinirea acestora depinde în întregime de Casa Domnului, pentru a cărei rezidire Domnul a mişcat duhul lui Cir şi a altor împăraţi păgîni din Imperiul Persan. Dar oare cum va continua derularea planurilor lui Dumnezeu ş i cine va fi acel fiu al lui David prin care planurile Domnului vor continua să fie duse la îndeplinire? De fapt, acestea sînt întrebările cu care ne lasă citirea ultimei file din Vechiul Testament, dacă luăm în considerare faptul că în canonul ebraic al Vechiului Testament cartea Cronici este ultima carte. Pentru ca această întrebare să primească răspuns, au trebuit să treacă cîteva secole de neagră frămîntare: întreaga perioadă intertestamentală. Dar, o dată ajunşi pe paginile Noului Testament, nu sîntem lăsaţi să răsfoim prea multe pagini din el pentru a primi răspuns la întrebarea cu care ne-a lăsat ultima filă a Vechiului Testament, deoarece răspunsul îl avem tocmai în primul verset al primei cărţi din Noul Testament, în Matei 1:1: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (s.n.). Legîndu-L pe Isus, în primul rînd, de David, Matei se ancorează în miezul cărţii Cronici, în Legămîntul davidic. Împlinirea Legămîntului davidic urma să fie cheia împlinirii Legămîntului avraamic. Pentru ca Domnul Isus Hristos să poată fi Sămînţa lui Avraam, prin care aveau să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului,9 El trebuia să fie mai întîi Fiul lui David, care să moştenească întreagă această binecuvîntare. Matei ştia din cărţile 1, 2 Cronici şi Ieremia că împlinirea planurilor lui Dumnezeu va trebui să vină pe linia legămîntului făcut de Dumnezeu cu David. Iată ce afirmase Ieremia în cea mai neagră noapte a relaţiei dintre Dumnezeu ş i poporul Său: 15În zilele acelea şi în vremile acelea, voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. 16În zilele acelea, Iuda va fi mîntuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea noastră”.10 17Căci aşa vorbeşte Domnul: „David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. 18Nici preoţii şi leviţii nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi care să aducă arderi de tot, să ardă tămîie împreună cu darurile de mîncare şi să aducă jertfe în toate zilele!” şi în strînsă legătură cu acestea” (Harris R. Laird, „Chronicles and the Canon in New Testament Times”, JETS 33/1, martie 1990, p. 83; vezi, de asemenea, canonul Vechiului Testament prezentat în cartea Back to the Sources — Reading the Classic Jewish Texts, ed. Barry W. Holtz, [New York, Simon & Shuster, 1984] p. 34). 9 Vezi Genesa 12:1-3, 22:16-18 şi Galateni 3:15-16. 10 Promisiunea din textul de faţă este în mod evident o reluare şi o elaborare a promisiunii din Ieremia 23:5-6.

19Cuvîntul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel: 20„Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă puteţi să rupeţi legămîntul Meu cu ziua, şi legămîntul Meu cu noaptea, aşa încît ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, 21atunci se va putea rupe şi legămîntul Meu cu robul Meu David, aşa încît să nu mai aibă fii cari să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legămîntul Meu cu Leviţii, preoţii, cari Îmi fac slujba. 22Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămînţa robului Meu David şi pe Leviţii cari-Mi slujesc».” 23Cuvîntul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel: 24„N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: «A lepădat Domnul cele două familii pe cari le alesese?» Atît de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor. 25Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă n-am făcut legămîntul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pămîntului, 26atunci voi lepăda şi sămînţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămînţa lui pe cei ce vor stăpîni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei!»” (Ier. 33:15-26, s.n.; vezi, de asemenea, Ier. 30:7-11, 18-24; 31:1-22, 29-34; 33:1-22). Dar, totodată, el ştia şi faptul că Legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam este un legămînt veşnic, care îşi aşteaptă încă împlinirea. Bazat pe aceste profeţii, Matei îşi începe evanghelia astfel: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1, s.n.), şi, astfel, Matei Îl aşază pe Domnul Isus pe linia promisiunii lui Dumnezeu — pe linia Legămîntului avraamic şi a Legămîntului davidic — dar inversează ordinea logică ş i cronologică, numindu-L pe Isus mai întîi Fiul lui David, şi abia apoi Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui David, Domnul Isus Hristos este unicul benefic iar al promisiunilor Legămîntului davidic. Astfel, toate promis iunile lui Dumnezeu devin „Da!” ş i „Amin!” în acest unic Fiu al lui David. Iar ca Fiu al lui Avraam, Isus Hristos este „Împărţitorul” tuturor acestor binecuvîntări ale lui Dumnezeu, Acela care mediază ajungerea acestor binecuvîntări la toate familiile pămîntului (vezi Genesa 12:3; 22:18 şi Mat. 28:18-20). Pentru ca El să poată fi „Fiul lui Avraam”, trebuia să fie mai întîi „Fiul lui David”. Avînd în vedere felul în care Matei îşi începe evanghelia, aproape că putem anticipa atît desfăşurarea, cît şi sfîrşitul ei. Ca să se împlinească prezicerea din primul verset, de-a lungul evangheliei trebuie să asistăm la demonstrarea a două mari adevăruri. Pe de o parte, trebuie să vedem modul în care se dovedeşte faptul că Isus este Hristosul, Fiul lui David, iar pe de altă parte, trebuie să vedem modul în care binecuvîntarea dobîndită de El urmează să fie dusă şi împărţită tuturor familiilor pămîntului. Dacă Dumnezeu Îşi va continua ducerea la îndeplinire a planurilor Lui, lucrul acesta trebuie să se întîmple pe linia Legămîntului davidic. Iar dacă va fi ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunea făcută lui Avraam,

binecuvîntarea adusă de Sămînţa acestuia — care nu este altul decît Însuşi Fiul lui David — va trebui să ajungă pînă la marginile pămîntului. Sfîrşitul Evangheliei după Matei confirmă cele spuse mai sus. Ultimele cuvinte ale evangheliei conţin Marea Trimitere (Mat. 28:18-20). Ea constituie strategia lui Dumnezeu pentru împlinirea Legămîntului avraamic, a promisiunii privind binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului prin Sămînţa lui Avraam: 18Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului”. Amin (Matei 28:18-20). Întreaga evanghelie zideşte înspre momentul în care binecuvîntarea cîştigată de Fiul lui David porneşte înspre marginile pămîntului, ca să se împlinească promisiunea făcută de Domnul lui Avraam. Şi astfel, Domnul Isus — Sămînţa lui Avraam — este Acela prin care sînt binecuvîntate toate familiile pămîntului. Dar binecuvîntarea este dusă de Sămînţa lui Avraam spre marginile pămîntului prin Biserica Sa.11 Ca să putem crede în Isus Hristos, trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe El. Iar pentru a-L cunoaşte pe El, trebuie să pornim pe urmele Lui, acceptînd chemarea Lui (4:19), cu preţul lepădării mrejelor de pescuit, asistînd la lucrarea Lui (4:23; 9:35) — spre a-L auzi predicînd şi învăţînd pe oameni Evanghelia Împărăţiei (5:1-7:29) şi spre a-L vedea vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă (8:1-9:34) — şi participînd la lucrarea Lui (9:35-10:42). În mijlocul acestei frămîntări, se va defini în fiecare dintre noi mărturisirea fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor şi fără de care Împărăţia Cerurilor nu poate fi mijlocită nimănui: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (16:16). Iar sub cruce şi în faţa mormîntului gol (vezi Matei 26-28), această mărturisire timidă din Cezareea lui Filip trebuie întărită şi transformată într-o convingere mai puternică decît moartea. O dată această convingere aşezată în sufletul nostru, nu vom putea ţine doar pentru noi înşine binecuvîntarea cufundării în realitatea Trinităţii, ci o vom împărţi cu alţii, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce ne-a poruncit Domnul Isus. Concluzii În lumina scripturilor Vechiului Testament, pentru Matei, Isus Hristos este atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Prin El, promisiunea făcută Acelui Unic Fiu al lui David devine un bun al tuturor celor care vor birui. Or, a birui înseamnă a 11 În acest sens este adevărat ceea ce spune Pavel în Efeseni 1:23: Biserica este „trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”.

ajunge să fii în Hristos, întocmai cum Noe a fost în corabie, deoarece promisiunea mîntuirii a fost făcută, de fapt, corăbiei, nu lui Noe, respectiv lui Hristos, nu nouă. După cum doar corabia era pregătită pentru a înfrunta revărsarea mîniei lui Dumnezeu prin Potop, tot aşa, doar Domnul Isus Hristos era pregătit să înfrunte revărsarea mîniei lui Dumnezeu prin moarte. După cum, în mijlocul potopului, Noe a fost mîntuit pentru că era în corabie, tot aşa, în faţa judecăţii lui Dumnezeu, noi vom fi mîntuiţi doar pentru că sîntem în Hristos. Doar acela care crede că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, va ajunge să biruiască lumea. Iar credinţa în Domnul Isus Hristos trebuie definită prin prisma condiţiilor pe care cronicarul le-a rînduit de-a lungul scrierii lui: respectul autorităţii, puterii, programului, slavei şi a cheltuielii lui Dumnezeu, pentru ca noi, muritorii, să ajungem să şedem pe scaunul de domnie al Domnului. La rîndul lui, Matei defineşte condiţiile uceniciei prin ascultarea deplină de poruncile Domnului Isus (vezi Mat. 28:18-20). Cei care vor defini astfel credinţa ş i vor trăi în lumina acestei definiţii vor fi beneficiarii extraordinarei promisiuni făcute de Fiul lui David, Fiul lui Avraam, după înălţarea Sa la Cer: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apoc. 3:21-22).

Pregătirea cărţii Parcurgerea cărţilor de pînă acum ne-a deprins deja cu un tipar general de studiere a unei cărţi, care se aplică tuturor cărţilor deopotrivă, indiferent de natura specifică a cărţii. T iparul acesta ne obligă la studierea cărţii în trei etape distincte: o primă fază de sinteză, pe care am numit-o faza de pregătire a cărţii, urmată de analiza cărţii şi terminată cu o nouă fază de sinteză, pe care am numit-o rezumarea cărţii. Pregătirea cărţii asigură o privire de ansamblu iniţială asupra cărţii, familiarizîndu-ne cu structura, scopul şi mesajul ei, într-o înţelegere preliminară. Analiza cărţii ne obligă la parcurgerea ei amănunţită, asigurînd înţelegerea detaliilor din text şi a mesajelor specifice fiecărei porţiuni de text. Rezumarea cărţii reclamă încercarea de a asambla într-un întreg teologic coerent aceste mesaje particulare ş i verifică în acest fel formularea iniţială a mesajului. Tot în cadrul rezumării cărţii, încercăm să reformulăm, în lumina detaliilor din carte, concluziile noastre privind atît structura, cît şi scopul cărţii. Există însă şi un tipar specific, care are în vedere forma literară specifică a cărţii. Fiecare formă literară specifică — literatura narativ-istorică a Vechiului Testament, literaturile legală, poetică, profetică şi sapienţială, literatura narativ-istorică a evangheliilor, pildele, literatura narativ-istorică a Faptelor Apostolilor, literatura epistolară şi literatura apocaliptică — reclamă o metodă specifică de abordare. Evanghelia după Matei, de pildă, cuprinde în esenţa ei o literatură narativ-istorică de o formă mai specială. În ea se regăsesc porţiuni narative, discursuri ale Domnului Isus şi pilde rostite de El în diferite ocazii. Toate aceste forme literare se împletesc într-un întreg literar unitar, care guvernează mesajul şi teologia cărţii. 12 După cum am afirmat deja, pregătirea cărţii asigură o privire de ansamblu asupra cărţii, familiarizîndu-ne cu structura, scopul şi mesajul ei. După cum se poate observa în schema de mai sus, structura cărţii este strîns legată de contextul literar, scopul cărţii, de contextul istoric, iar mesajul cărţii, de contextul teologic. În abordarea Evangheliei după Matei, vom începe cu contextul teologic, pentru ca, prin el, să ajungem la o formulare preliminară a mesajului cărţii, respectiv a locului şi rolului cărţii în contextul mai larg al Scripturii. 12 Adevărurile privitoare la contextul literar al Evangheliei după Matei vor fi detaliate în paginile următoare.

Contextul teologic şi mesajul evangheliei Un aspect care vizează contextul teologic al evangheliilor este tocmai faptul că există patru evanghelii, nu una singură. Isus Hristos a fost unul singur şi El a trăit aceeaşi viaţă în faţa tuturor ucenicilor Săi. Dar cei care au fost lîngă El şi L-au văzut trăindu-Şi viaţa, lucrînd şi vorbind, au fost mai mulţi şi diferiţi. Cu siguranţă că fiecare dintre ei a perceput ceea ce a văzut şi a auzit pe propria lui lungime de undă, prin propria lui prismă. Şi era absolut normal să fie aşa. Nici într-un caz penal nu se acceptă mărturii absolut identice. Absoluta identitate este cotată ca plagiere, ca influenţă, şi nu ca autenticitate. Faptul că cei care au scris sînt patru, şi nu unul singur, este o primă explicaţie a diferenţelor dintre mărturiile lor. Prioritatea planului teologic faţă de cel biografic Dar cauza majoră care explică aceste diferenţe o constituie prioritatea planului teologic în faţa celui biografic. Aceasta rezultă din faptul că scrierea evangheliilor a constituit parte integrantă a lucrării fiecărui evanghelist, şi nu teoretizări abstracte de ordin general. La Înălţarea Sa, Isus Şi-a adunat ucenicii — Biserica în forma ei embrionară — şi le-a dat Marea Însărcinare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit…” (Mat. 28:19, 20). Cu această trimitere din partea Celui care, prin Învierea Sa, S-a dovedit a fi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ucenicii s-au împrăştiat să împlinească ceea ce li se poruncise. Viaţa Domnului Isus, cuvintele şi faptele Lui erau încă proaspete în minţile lor, martorii oculari erau încă în viaţă în mare număr, aşa că transmiterea orală a acestor lucruri era suficientă pentru acea vreme. Ei erau prea preocupaţi de împlinirea practică a poruncii pentru ca să se poată aşeza să aştearnă în scris ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit şi au pipăit. Aşa s-ar putea explica faptul că lucrurile care au fost scrise de evanghelişti mai tîrziu circulaseră ca zestre orală timp de cîteva zeci de ani. Cu timpul, cercul lucrării lor s-a lărgit. Duhul era la lucru, aducînd în Biserică oameni din toate neamurile, oameni din ce în ce mai străini de evenimentele care constituiau miezul mesajului Evangheliei şi de semnificaţia acestora. Tot trecerea timpului a împuţinat martorii oculari ai acelor evenimente. Confirmarea celor spuse de către cei ce le văzuseră era din ce în ce mai anevoioasă. A apărut nevoia aşternerii în scris a acestor adevăruri legate de viaţa, de lucrarea şi de cuvintele Domnului Isus, pentru a adeveri şi pentru a întări cele spuse (vezi Luca 1:1-4). O parte din cuvintele Domnului Isus a circulat împreună cu contextul lor istoric (Marcu 12:13-17), altele fără (Fapte 20:35). Atunci cînd evangheliştii ş i-au alcătuit întregul, au luat aceste cuvinte ale lui Isus şi le-au aşezat în contextul întregului, al evangheliei, selectînd acele evenimente şi cuvinte ale lui Isus care au slujit scopului lor. Lucrul acesta este evident mai ales în pasajele care, deşi sînt

paralele în două evanghelii (vezi Mat. 19:16-30 / Marcu 10:17-31), conţin totuşi diferenţe. De exemplu, după Matei 19:30, care este identic cu Marcu 10:31, Matei inserează pilda lucrătorilor viei, după care îl continuă pe Marcu. Fie că Marcu, inspirîndu-se din Matei, a lăsat afară pilda, socotind-o nerelevantă pentru ascultătorii săi romani, fie că Matei, inspirîndu-se din Marcu, a inclus-o, socotind-o binevenită ş i chiar necesară pentru ascultătorii săi evrei, problema enunţată rămîne, dovedind prioritatea planului existenţial asupra celui istoric. Pare evident faptul că evangheliile au apărut în lumina şi pe culoarul strădaniilor de a împlini porunca pe care Isus a dat-o Bisericii Lui, în Matei 28:18-20, Marcu 16:15, Fapte 1:8 şi Ioan 20:21-23 şi 21:15-17. Evangheliştii nu şi-au propus să imortalizeze pentru o posteritate nedefinită adevărurile pe care le-au aşternut în scris, ci s-au adresat celor care stăteau în faţa lor în carne şi oase, şi au făcut-o pentru că doreau să vadă Împărăţia lui Dumnezeu lărgindu-se şi întărindu-se. Deci prima şi cea mai importantă dimensiune din evanghelii este dimensiunea autor-destinatar. Pe această dimensiune s-a construit evanghelia ca întreg. Iar acest întreg este guvernat de scopul pe care autorul ş i l-a propus în relaţia sa cu destinatarii, relaţie definită la rîndul ei de trimiterea pe care Isus o dăduse Biseric ii. Din pricina acestei dimensiuni existenţiale, cuvintele lui Isus sînt ţesute într-un întreg cu ajutorul cuvintelor despre Isus. 13 Acest întreg este realizat în fiecare evanghelie, chiar dacă din toate cuvintele pe care Isus le-a rostit de-a lungul întregii Lui lucrări, care a durat mai bine de trei ani, unii evanghelişti iau foarte puţin — aproximativ 20 de zile, cum este cazul lui Ioan. Iată de ce, în evanghelii, cronologia sau dimensiunea biografică cedează locul dimensiunii teologice, slujind în primul rînd scopul care s-a limpezit în fiecare dintre cele patru situaţii specifice între evanghelist şi destinatari, pentru a comunica adevărul teologic specific intenţionat de fiecare evanghelist în parte. Aşteptarea mesianică şi scripturile Vechiului Testament Conceptul de Mesia era un concept iudaic bine ancorat în învăţătura Vechiului Testament. Aşteptarea mesianică era o trăsătură caracteristică întregului iudaism. În scrierile rabinice găsim 456 de citate din Vechiul Testament aplicate la Mesia sau la timpurile mesianice — ne spune Alfred Edersheim.14 Din scrierile rabinice putem deduce că aşteptarea mesianică s-a intensificat la sfîrşitul secolului al doilea înainte de Hristos, atingînd un punct culminant tocmai în vremea Domnului Isus. Putem să ne imaginăm cît de fierbinţi erau întrebări ca acestea: Cine este 13 Vezi Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură, Logos, Cluj-Napoca, 1995, p. 147. 14 Alfred Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, Eerdmans, Grand Rapids, michigan, 1971, p. 710-737.

Hristosul? După ce semn trebuie recunoscut? „El este cel aşteptat în lume”, ar fi răspuns cu mic, cu mare cei de pe vremea lui Isus la prima întrebare. La a doua însă răspunsurile s-ar fi împărţit. În principiu, toţi ar fi fost de acord cu faptul că Mesia trebuia recunoscut în lumina specificaţiilor Vechiului Testament. Isus Însuşi le dă acest răspuns: „Cercetaţi Scripturile… dar tocmai ele vorbesc despre Mine” (Ioan 5:39). De ce L-au respins atunci pe Isus iudeii cunoscători ai Vechiului Testament? De ce n-au crezut că El este Hristosul? Pentru că tiparele după care încercau să-L identifice pe Mesia erau atît de deformate în minţile lor, încît atunci cînd a venit Mesia ei n-au reuş it să-L recunoască. Iar deformarea acestor tipare a plecat de la interpretarea deformată a Scripturilor, pe care Domnul Isus o combate în Predica de pe munte. Stînd de vorbă cu doi dintre ucenicii Săi pe drum spre Emaus, Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, cînd este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:25-27). Iar cînd a fost în camera de sus cu toţi ucenicii Săi, Luca ne spune că „le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis : «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristosul, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa ş i iertarea păcatelor, începînd din Ierusalim»” (Luca 24:45-47). Mintea contemporanilor lui Isus era „închisă”, deşi aveau Scripturile în mîini. Nic i chiar cunoscătorii Scripturilor nu vedeau în ea ceea ce ar fi trebuit să vadă, pentru că „le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (Ioan 12:40) — adaugă Ioan, citîndu-l pe profetul Isaia. Exista ceva ce lipsea pînă şi din tiparul ucenicilor privitor la Mesia. Iar acest ceva pare să fi fost legat de suferinţele, de moartea şi de învierea lui Isus. Acest ceva trebuia căutat în scripturile Vechiului Testament şi putea fi găsit în ele, ne spune Isus. Ceea ce s-a spus deja ar fi suficient ca să ne atragă atenţia asupra legăturii care există între Evanghelia după Matei şi multe dintre celelalte cărţi ale Scripturii. Isus a început de la Moise, adică din Pentateuh, şi de la toţi prorocii, care adună cel puţin 17 cărţi din Biblie, şi „le-a tîlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El”.15 Cu siguranţă că între proroci ar trebui să-l inc ludem şi pe David şi alţi 15 Un număr de 270 de teologi, proveniţi din diferite cercuri evanghelice, adunaţi la Chicago în anul 1980, au formulat 25 de articole referitoare la interpretarea Scripturii şi 19 articole referitoare la ineranţa Scripturi. Articolul III din Afirmaţiile de la Chicago cu privire la interpretarea Scripturii subliniază legătura necesară pe care trebuie s-o facem între Persoana Domnului Isus din evanghelii şi adevărurile din toate celelalte cărţi ale Scripturii. „Afirmăm că Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos sînt punctul focal al întregii Biblii. Negăm corectitudinea

psalmişt i. Tiparul de bază al argumentului lui Matei, mai ales în primele patru capitole ale evangheliei, este construit pe legăturile cu Vechiul Testament. Forţa argumentului său o găsim în precizările pe care le face în concluzia multor tablouri care alcătuiesc evanghelia: „Atunci s-a împlinit ce fusese vestit de proorocul…” (vezi 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 5:17; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:54, 56; 27:9, 35). Iar, în lumina adevărurilor vechi testamentale, aceste detalii devin semne ale mesianităţii lui Isus. De fapt, Matei nu face altceva decît să ne spună că astfel de semne ale mesianităţii lui Isus au fost presărate de-a lungul întregului Vechi Testament: Genesa 1, 22, 28, Exod, Deuteronom 18:15-22, Isaia, Daniel, Ezechiel, Zaharia, Maleahi şi nu numai aici, ci în multe alte cărţi. Isus, Fiul lui David, Fiul lui Avraam Orice evreu ar fi de acord cu faptul că Mesia sau Hristosul trebuia să vină pe linia promisiunilor Vechiului Testament, ca o împlinire a acestora. Or, tocmai lucrul acesta îl face Matei în evanghelia sa, identificîndu-L pe Domnul Isus dintru început cu Fiul lui David şi cu Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui Avraam, Isus era Sămînţa prin care Dumnezeu avea să împlinească promisiunea pe care El i-a făcut-o lui Avraam: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta” (Gen. 22:18, vezi şi Gal. 3). Iar ca Fiu al lui David, în Isus aveau să se împlinească toate promisiunile pe care Dumnezeu i le făcuse lui David, în 1 Cronici 17:10-14. După cum am văzut mai sus, Legămîntul davidic a fost lentila hermeneutică a cronicarului, şi, astfel, în cărţile 1 şi 2 Cronici, este rezumată aşteptarea mesianică izvorîtă din acest Legămînt şi amplificată apoi de-a lungul scrierilor profetice. Odrasla lui David urma să fie Acela prin care profeţiile ca acelea ale lui Ieremia16 despre Noul Legămînt urmau să prindă contur. Prima obiecţie din partea unui iudeu în faţa pretenţiilor noastre universaliste bazate pe Legămîntul avraamic ar putea fi tocmai faptul că promisiunile mesianice din profeţiile lui Ieremia le sînt adresate lui Iuda şi lui Israel sau casei lui Iacov — ceea ce este foarte adevărat. Ca Fiu al lui David, Hristosul le aparţine iudeilor, dar ca Fiu al lui Avraam, acest Hristos al iudeilor este dator să ducă binecuvîntarea apropierii nemijlocite de Dumnezeu la toate familiile pămîntului. Şi într-adevăr, Isus a venit mai întîi la ai Săi17 şi i-a trimis pe ucenici mai întîi la ai Săi,18 adică la iudei. Iată cum formulează Petru acest adevăr în cuvîntarea sa de la Poarta Frumoasă a Templului: oricărei metode de interpretare care ignoră sau neglijează poziţia centrală a lui Hristos în Scripturi” (Hermeneutics, The Chicago Statement, Articles of Affirmation and Denial). 16 Vezi Ieremia 23:1-6; 30:9, 21; 31:27-34 şi 33:14-26. 17 Vezi M atei 15:21-28 şi Ioan 1:11-12. 18 Vezi M atei 10:1-15 şi Fapte 1:8.

19Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, 20şi să trimeată pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 21pe care cerul trebuie să-L primească, pînă la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. 22În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Do mnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. 23Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului”. 24De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, cari au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. 25Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta”. 26Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcînd pe fiecare din voi de la fărădelegile sale (Fapte 3:19-26, s.n.). În Matei 22:1-14, Domnul Isus spune Pilda nunţii fiului de împărat. Existenţa a două etape în trimiterea slujitorilor din pildă confirmă faptul că, în primul rînd, au fost avuţi în vedere iudeii. Împăratul — spune pilda — „a trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimes iarăş alţi robi ş i le-a zis : «Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă”». Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat; unul la holda lui, ş i altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. Cînd a auzit împăratul s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe uc igaşii aceia ş i le-a ars cetatea” (Mat. 22:3-7, s.n.). Robii au fost trimiş i la răscrucea drumurilor abia atunci cînd cei poftiţi la nuntă, adică iudeii ca naţiune, au respins definitiv şi irevocabil chemarea la nuntă. Conform spuselor lui Luca, chemarea la nuntă a început din Ierusalim ş i a continuat în toată Iudeea, abia apoi a trecut în Samaria şi a pornit înspre marginile pămîntului.19 Dar evreii au dreptate: Noul Legămînt îi vizează în primul rînd pe ei. Iar lucrul acesta este subliniat cu multă forţă de Pavel în Romani 11. Noi am fost altoiţi în măslinul lor, şi nu invers: 11Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă?” Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mîntuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; 12dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? 13V-o spun vouă, Neamurilor: „Întrucît sînt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, 14şi caut, ca, dacă este cu putinţă să stîrnesc gelozia celor din neamul meu, şi să mîntuiesc pe unii din ei. 15Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decît viaţă din morţi? 16Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, şi plămădeala este sfîntă; şi dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile sînt sfinte. 17Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi 19 Vezi Fapte 1:8.

dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. 19Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu”. 20Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa dar, ci teme-te! 21Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. 22Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lu i Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine dacă nu încetezi să rămîi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. 23Şi chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăş. 24Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cît mai mult vor fi altoiţi ei care sînt ramuri fireşti, în măslinul lor? 25Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. 26Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. 27Acesta va fi legămîntul pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele.” 28În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. 29Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. 30După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, 31tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare. 32Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. 33O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Du mnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! 34Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? 35Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi?” 36Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (Ro m. 11:11-36). În acelaşi timp, este adevărat şi faptul că, în conformitate cu cele spuse în Ieremia 31:22, „Domnul face un lucru nou pe pămînt: femeia va peţi pe bărbat”, ceea ce înseamnă că mîntuirea lui Israel se va face doar atunci cînd ei Îl vor plînge pe Cel ce L-au străpuns:20 10Atunci, voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimulu i, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plînge cum plînge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plînge amarnic, cum plînge cineva pe un întîi născut. 11În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului. 12Ţara se va jăli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; 13familia casei lui Levi deosebit, şi femeile ei deosebit, familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei deosebit; 14toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei deosebit. 13:1În ziua aceea, se va deschide casei 20 Pentru comentariul asupra textului din Ieremia 31:26, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 188-191.

lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie (Zah. 12:10-13:1, s.n.). Deci dovada că Isus este Hristosul trebuie căutată mai întîi în Vechiul Testament. Or, Matei face tocmai lucrul acesta, nu numai prin faptul că Îl numeşte pe Isus dintru început „fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1), dar şi prin faptul că un mare număr dintre tablourile care intră în alcătuirea evangheliei lui cuprind o referire la profeţiile Vechiului Testament. După ce ne este zugrăvit un tablou din viaţa Domnului Isus, Matei adaugă ceva de felul acesta: „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul care zice…” (vezi 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 5:17; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:54, 56; 27:9, 35). Avînd în vedere această identificare a lui Isus cu Fiul lui David şi cu Fiul lui Avraam, mesajul cărţii trebuie căutat la confluenţa celor două concepte teologice majore, care se împlinesc în Isus Hristos. El este, pe de o parte, „moştenitor al tuturor lucrurilor”, aşezat „la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:2-3), iar pe de altă parte, Împărţitorul generos al acestei imense moşteniri, lucrare pe care o face prin Biserica Sa. Evanghelia după Matei se mişcă între polii dobîndirii şi împărţirii acestei moşteniri, prin dovedirea lui Isus a fi atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Contextul istoric şi scopul evangheliei Faptul că în Biblie avem patru evanghelii, şi nu una singură, dovedeşte că intenţia evangheliştilor a depăşit cadrul intereselor lor biografice. Fiecare evanghelie a fost adresată unui grup specific, într-un context istorico-cultural specific, şi fiecare evanghelist în parte a încercat să răspundă prin evanghelia sa problemelor specifice ale destinatarilor lui. Deşi există cel puţin doi factori care au determinat naşterea evangheliei — oamenii ş i contextul lor istorico-cultural specific — pentru că există puţine şanse să putem porni dinspre oameni înspre contextul lor istoric, vom pleca de la contextul istorico-cultural general în care au apărut evangheliile — perioada intertestamentală — încercînd apoi să localizăm ceva mai precis în timp ş i spaţiu domeniul căutărilor noastre.

Contextul istoric general sau perioada intertestamentală21 A doua parte a scrierii lui Isaia se focalizează pe eliberarea din Robia Babiloniană. Decretul lui Cir (539 î.Hr.) a făcut ca profeţia lui Isaia să devină o realitate pentru poporul lui Dumnezeu, marcînd în acelaşi timp ş i începutul unuia dintre cele mai mari imperii, Imperiul Persan. Lui Cir (539-530 î.Hr.) i-a urmat fiul său Cambise (530-522 î.Hr.), iar acestuia, uzurpatorul de tron Darius I (522-486 î.Hr.). Începînd cu domnia acestui împărat persan, asistăm la afirmarea în amfiteatrul lumii a puterii Ligii Elene. În 490 î.Hr., Persia este înfrîntă în bătălia de la Maraton, apoi, în 480, la Termopile, şi în 479, la Salamis, Platea şi Mycale. Victoria de la Mycale a deschis o nouă fază în relaţiile dintre Persia şi Grecia. În 338 î.Hr., Filip al II-lea, macedoneanul, învinge Grecia la Chaeronea, deschizînd astfel drum alianţei eleno-macedoniene şi marcînd începutul sfîrşitului marelui Imperiu Persan. Uriaşului Imperiu Persan (539-323 î.Hr.) i-a pus capăt Alexandru Macedon. În numai zece ani (333-323 î.Hr.), tînărul general a cucerit întregul teritoriu al Imperiului Persan, extinzînd graniţele noului Imperiu Grec pînă în Indiile de Vest. Deşi aflat încă în floarea vîrstei, Alexandru Macedon a fost răpus de o boală în 323 î.Hr., în plină campanie militară. Imperiul a fost împărţit între patru dintre generalii săi: Ptolemeu, Seleucus, Lysimachus şi Antigonus. Foarte curînd însă puterea în noul Imperiu Grec s-a polarizat între seleucizi, la nord de Israel, în Siria şi în Babilon, şi ptolemei, la sud de Israel, în Egipt. Deoarece spre vest de Israel era Marea Mediterană, şi spre est era Deşertul Arabiei, pămîntul Palestinei era singurul culoar de trecere pentru armatele ptolemeilor şi ale seleucizilor. Aproximativ primii o sută de ani (323-200 î.Hr.), 22 Israelul a fost încorporat în Regatul Ptolemeilor. După anul 200 î.Hr., teritoriile Palestinei au fost disputate între cele două mari împărăţii, ajungînd în cele din urmă sub ocupaţie seleucidă (198-167 î.Hr.). Frămîntărilor politice şi militare li s-au adăugat ş i cele cultural-religioase. Imediat după Alexandru Macedon, ptolemeii şi seleucizii au continuat şi au adîncit politica de elenizare a teritoriilor ocupate. Toate acestea laolaltă au exacerbat sentimentele naţionaliste în Palestina. Antioh Epifane al IV-lea (215-163 î.Hr.), ajuns la tronul Regatului Seleucid în 175 î.Hr., a accelerat procesul de elenizare, în nădejdea calmării frămîntărilor politice din regat. Unitatea religioasă era considerată a fi una dintre cheile realizării visului său. Pe fundalul luptei dintre preoţi pentru funcţia de mare preot şi cu ajutorul lui Menelau, care cu o mare, mare sumă de bani a cumpărat de la Antioh dreptul de 21 Contextul istoric general al tuturor celor patru evanghelii este perioada intertestamentală. Deoarece în primul an de studiu am parcurs Evanghelia după Ioan, ne-am putea limita la a face o trimitere la acest comentariu. Dar, avînd în vedere că primul volum al comentariului Evangheliei după Ioan s-a tipărit în doar 500 de exemplare, trimiterea la cele scrise în volumul respectiv ar fi inutilă, deoarece accesul la aceste puţine exemplare tipărite este limitat. Tocmai de aceea, în paginile de faţă, am redat porţiunea de text privind perioada intertestamentală aproape integral, făcînd ajustările de rigoare cerute de faptul că de această dată studiem Evanghelia după Matei. 22 John Bright, A History of Israel, revised edition, London: SCM Press LTD, 1972, p. 483.

mare preot, monarhul seleucid a impus înlocuirea religiei iudaice cu o închinare lui Zeus, al cărui reprezentant se considera el însuşi. Antioh s-a supranumit pe sine Theos Epifanes, „manifestarea lui Dumnezeu”. În ziua de 25 Chislev (16 dec.) 167 î.Hr., pe un altar ridicat deasupra altarului arderilor de tot din Templu, Antioh a ordonat jertfirea unei scroafe, în cinstea lui Zeus şi deci în cinstea sa. Aceasta a fost scînteia care a aprins Revolta Macabeilor, revoltă pornită de preotul Matatia la Modein. Iuda Macabeul, unul dintre fiii lui Matatia, a înfrînt armatele lui Lysias, trimisul lui Antioh Epifane, cîştigînd apoi bătălie după bătălie, pînă cînd a fost eliberată întreaga Palestină. În ziua de 25 Chis lev 164 î.Hr., Templul a fost curăţit şi reconsacrat, instituindu-se Sărbătoarea Înnoirii (vezi Ioan 10:22). Anul 163 î.Hr. a marcat începutul celor o sută de ani de existenţă a noului regat evreu sub dinastia hasmoneilor. Naţionalismul iudeilor era alimentat de speranţa venirii lui Mes ia, care avea să restaureze scaunul de domnie al lui David. Semnele arătau înspre acolo. În cei o sută de ani (163-63 î.Hr.), teritoriile regatului au ajuns la dimens iunile regatului lui David. Regatul a fost recunoscut de seleucizi în anul 142 î.Hr. şi de romani în 139 î.Hr. Însă lupta pentru putere dintre Hyrcan al II-lea, ultimul împărat-preot legitim din dinastia hasmoneilor şi fratele său, Aristobul al II-lea, a pus capăt noului regat al iudeilor. Amîndoi au apelat la ajutorul generalului roman Pompei din Damasc. Însă, deşi a fost chemat de amîndoi în ajutor, numai Hyrcan a capitulat, primindu-l pe Pompei în partea de vest a oraşului. Aristobul s-a baricadat în Ierusalim, întărind cetăţuia ş i zona Templului. După trei luni de asediu, Pompei a intrat în Ierusalim, a dărîmat Templul şi zidurile cetăţii, a masacrat douăsprezece mii de iudei şi a luat o mulţime de prizonieri, instalîndu-l pe Hyrcan ca mare preot. În 40 î.Hr., Ierusalimul a fost atacat de parţii din Persia, şi Hyrcan a fost deportat în Babilon. Roma l-a numit pe Irod cel Mare, fiul lui Antipater, un idumeu,23 împărat al lui Israel. Irod, un edil iscusit, a pornit reconstruirea Ierusalimului. Opera lui edilitară cea mai de seamă a fost reconstruirea Templului. Lucrările au fost începute în 20 î.Hr. ş i au fost terminate abia în 64 d.Hr., pentru ca Templul să fie dărîmat din nou la 6 august în anul 70 d.Hr. de armatele generalului T itus, care a stins revolta iudeilor declanşată în 66 d.Hr.24 Care este semnificaţia acestei perioade pentru înţelegerea evangheliilor în general, şi a Evangheliei după Matei în special? În schema generală a istoriei biblice sau a istoriei binecuvîntării, perioada 23 Edomiţii au fost ocupaţi de arabii nabateeni şi au trebuit să se retragă în sudul Palestinei, între Beer-Sheba şi Hebron, la vestul M ării M oarte, formînd provincia Idumeea. 24 Vezi M errill Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. III, Grand Rapids, M ichigan: Regency Reference Library, 1975, p. 482, 483.

intertestamentală poate fi supranumită Perioada pregătirii scenei Binecuvîntării. Binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru omenire este Persoana Domnului Isus Hristos, în urma lucrării Căruia Duhul lui Dumnezeu a putut veni să locuiască din nou în mijlocul poporului Său. Noul Testament ne spune că Isus a venit la „împlinirea vremii”, într-un anumit moment istoric, pregătit cu grijă de Dumnezeu. Pregătirile s-au înteţit în perioada celor 400 de ani de tăcere — perioada dintre cele două Testamente. Scena Venirii lui Hristos a fost pregătită din punct de vedere cultural, politic, administrativ şi religios. Scena culturală În ce priveşte pregătirea scenei culturale, trebuie menţionate două aspecte: extinderea folosirii limbii greceşti în întreg Bazinul Mediteranean şi traducerea Vechiului Testament în limba greacă: Septuaginta (LXX). Ambiţiile împăraţilor seleucizi şi ptolemei de a continua şi pe plan cultural procesul de elenizare început pe plan politic prin cuceririle lui Alexandru Macedon au dus la extinderea folosirii limbii greceşti în întregul Bazin Mediteranean, creîndu-se astfel un mijloc de comunicare unic pe o zonă geografică imensă. Deşi imperiul grec a fost înghiţit de cel roman, limba greacă a continuat să fie limba oficială şi dec i o limbă de circulaţie mondială. Aceasta a pregătit terenul pentru răspîndirea facilă a Evangheliei pe întreg acest teritoriu. Al doilea mare eveniment în pregătirea scenei culturale este traducerea Vechiului Testament în limba greacă. În 331 î.Hr., după cucerirea Egiptului, Alexandru Macedon a pus temelia oraşului Alexandria. Fiind port la Mediterană, oraşul s-a dezvoltat rapid, devenind capitala regatului ptolemeilor. În oraş trăiau un mare număr de iudei, veniţi probabil în Egipt încă de pe vremea lui Ieremia. O dată cu dezvoltarea oraşului, a crescut numărul şi influenţa iudeilor. Ei ocupau un întreg cartier din cele cinci cartiere mari ale oraşului. Condiţia atît a cetăţeniei lor, cît şi a supravieţuirii lor pe plan economic, politic şi cultural era cunoaşterea limbii greceşti. Trebuie să adăugăm la cele spuse mai sus şi tabloul cultural al oraşului. Monarhul Ptolemeu II Philadelphus (284-247 î.Hr.) a organizat librăria din Alexandria, inaugurată de tatăl său. Fiind un mare iubitor de cultură, monarhul a fost înduplecat de către librarul său să medieze traducerea Vechiului Testament în limba greacă. Tradiţia susţine că el a chemat de la Ierusalim şaptezeci şi doi de cărturari şi, după ce a testat competenţa lor, i-a trimis pe insula Pharos, unde sub directa supraveghere a lui Demetrius, bibliotecarul împăratului, ei au căzut de acord asupra formei finale a traducerii textului. Un exemplar a fost aşezat în biblioteca împăratului, şi un exemplar a fost oferit comunităţii de iudei din Alexandria, care a primit textul traducerii cu aceeaşi reverenţă cu care se raporta la versiunea ebraică.25 În acest context cultural complex se explică, probabil, apariţia fenomenului cultural al iudaismului elen. 25 M erril Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. V, p. 343-346.

Limba greacă, devenită o limbă de circulaţie mondială, a fost limba în care s-au scris mai tîrziu şi cărţile Noului Testament, adăugîndu-i-se astfel Septuagintei — traducerii Vechiului Testament în limba greacă — restul scrierilor Scripturii. Astfel, scripturile Vechiului ş i Noului Testament au devenit accesibile pentru toate popoarele Bazinului Mediteranean. Scena politico-administrativă În anul 31 î.Hr., Octavian August ajunge pe scaunul împărătesc al Romei, după ce la 2 septembrie îi înfrînge pe Marc Antoniu şi pe Cleopatra. Victoria lui Octavian a pus capăt celor o sută de ani de război civil ş i, astfel, în anul 29 î.Hr. începe marea pace romană (Pax Romana). Octavian şi-a îndreptat toată atenţia spre organizarea ş i administrarea marelui imperiu. Imperiul a fost împărţit în provincii imperiale şi senatoriale, împăratul păstrînd administrarea directă numai în provinciile imperiale, care erau de cele mai multe ori provinciile de graniţă, cu probleme mai multe şi mai frecvente. Alături de cele două categorii de provincii în imperiu, existau state protejate, state vasale. Regatul lui Irod cel Mare era unul dintre ele. Prin grija împăratului Octavian, mările şi uscatul au fost curăţate de piraterie ş i hoţie. A fost reparată şi amenajată reţeaua de drumuri în întregul imperiu, pentru ca să se asigure deplasarea rapidă a armatelor sale înspre oricare dintre colţurile imper iului. 26 Am văzut că în această perioadă, în Palestina, revolta macabeilor, refacerea noului regat iudaic şi faptul că acesta a fost recunoscut atît de seleucizi, cît şi de romani, au reînviat sentimentele naţionaliste şi au adîncit aşteptarea mesianică a iudeilor. Irod cel Mare, combinînd abilitatea lui de politic ian cu cea de edil, prin programul de reconstrucţie a Templului din Ierusalim, a reuşit să ţină în frîu dorinţa de revoltă a iudeilor. Însă pe cît de abil a fost în politica lui externă, pe atît de neînţelept a fost în rezolvarea problemelor interne. De o suspiciune incredibilă, Irod l-a ucis pe Hyrcan, care tocmai se întorsese din exil, şi-a ucis soţia, pe Miriam, şi pe doi dintre fiii lui, pentru ca înainte de moarte să-l ucidă şi pe al treilea.27 După moartea sa, regatul s-a împărţit între ceilalţi trei fii ai lui: Arhelau, Irod Antipa şi Filip. 28 Arhelau a primit Idumeea, Iudeea şi Samaria. Irod Antipa a fost numit tetrarh în Galileea şi Pereea, iar Filip, tetrarh în Gaulanitis, 26 Alături de folosirea extensivă a limbii greceşti, călătoriile libere şi uşoare în întregul imperiu au fost un al doilea factor care ulterior a contribuit la răspîndirea rapidă a Evangheliei în întregul imperiu. 27 Vezi Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus, Grand Rapids, M ichigan: Kregel Publications, 1960, p. 454-470. Suspiciunea lui bolnăvicioasă explică uciderea pruncilor la auzul veştii pe care i-au adus-o magii, pentru a scăpa astfel de eventualul pretendent la tronul regatului său. Cînd a auzit de cruzimea lui Irod, împăratul Octavian a zis că ar prefera să fie cîinele lui Irod, dar nu copilul lui. 28 Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus, p. 470-478.

Tranchonitis, Batanea ş i Paneas. Din pricina cruzimii lui Arhelau, care a stîrnit extrem de multe nemulţumiri, Roma a hotărît transformarea domeniilor lui în provincie romană, el însuşi fiind exilat. Aceasta explică prezenţa romană în Ierusalim, Pilat din Pont (26-36 d.Hr.) fiind al cincilea dintre procuratorii romani ai Iudeii. Pe scena politico-administrativă apar personajele a căror viaţă avea să interfereze cu viaţa lui Isus: Irod cel Mare, Irod Antipa, prezenţa romană în Ierusalim, incluzîndu-l pe Pilat din Pont şi întreaga sa garnizoană, Sinedriul cu puterea şi cu limitările lui în condamnarea la moarte a lui Isus etc. Dar mai mult decît atît, eforturile lui Octavian creează limbii greceşti cadrul deplasării libere şi rapide în întregul imperiu, făcînd astfel ca binecuvîntarea adusă de Viaţa, Moartea ş i Învierea lui Isus să nu fie sechestrată într-o zonă geografică neînsemnată, ci să poată fi purtată de ucenicii lui Isus pînă la marginile pămîntului, pentru a împlini astfel profeţiile şi planul lui Dumnezeu (vezi Is. 49:6; Fapte 1:7, 8). Scena religioasă În perioada intertestamentală îşi au rădăc inile grupările religioase pe care le întîlnim pe paginile evangheliilor: fariseii şi saducheii, la care trebuie să-i adăugăm şi pe esenieni şi pe zeloţi. Cea mai timpurie menţiune istorică a existenţei acestor grupări o găsim în scrierile lui Iosif Flaviu. 29 Aceste grupări aveau în comun aspiraţiile care au declanşat revolta macabeilor: restaurarea statului naţional iudeu ca entitate separată între neamuri, bazată pe o păzire strictă a Legii mozaice.30 Originea fariseilor ş i a esenienilor trebuie căutată în partidul hasidimilor (oamenii pioşi ai lui Israel).31 Deşi exista un puternic partid care era adept al politicii de elenizare, hasidimii erau credincioşi Legămîntului lui Yahweh şi au încercat pe orice cale să reziste presiunilor elenizării. Hasidimii au fost aceia care au declanşat şi au susţinut revolta macabeilor, mulţi dintre ei pierind în masacrul din 167 î.Hr. În perioada domniei lui Ioan Hyrcan I (134-140 î.Hr.), partidele politice s-au realiniat. Partidul hasidimilor — „al celor pioş i” — s-a transformat în gruparea fariseilor sau a „separatiştilor”. Gruparea esenienilor datează cam din aceeaş i perioadă, avîndu-şi originea în aceeaşi grupare de has idimi revoluţionari. Separarea lor de farisei a avut loc, probabil, în 141 î.Hr., cu ocazia unui decret care recunoştea ca mare preot şi guvernator al poporului evreu pe Simon (vezi 1 Macab. 14:41-47). Conform menţiunilor lui Iosif Flaviu, gruparea esenienilor 29 Vezi Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus (Antiq. Xiii; V; 9), p. 274. 30 Vezi M erril Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. II, p. 365-374. 31 Originea lor ar putea fi legată de menţiunea din M aleahi 3:16: „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui”.

continua să fie activă în Ierusalim pe vremea lui Aristobul, fiul lui Hyrcan (104-103 î.Hr.). Dar din pricina neînţelegerilor politice crescînde cu celelalte partide, ei s-au retras din viaţa publică, devenind o grupare pacifistă. O parte din ei s-a izolat în Pustia Iudeii, ca semn de protest împotriva „epocii răutăţii”, s-a organizat într-o grupare a Legămîntului care să pregătească calea Noului Veac şi a format comunitatea de la Qumran. Aceasta a decis să nu recunoască preoţia din Templu, continuînd să pregătească şi să menţină o preoţie curată, după modelul preoţiei lui Ţadoc, în aşteptarea momentului în care preoţii corupţi ai Templului vor fi îndepărtaţi, şi adevăraţii preoţi vor putea prelua slujba în Templu. Vechiul partid elenist s-a transformat în gruparea saducheilor. Presiunile de elenizare veneau din partea forţelor de ocupaţie şi erau exercitate asupra poporului prin liderii lui. În cazul lui Israel, preoţii deţineau în mod clar acest rol conducător al poporului. Ei erau, într-un fel, interfaţa între forţele de ocupaţie şi popor. Avînd vederi teologice mai laxe şi fiind şi sub permanenta presiune a forţelor de ocupaţie, ei au fost, pe de o parte, obligaţi, pe de altă parte însă dispuşi să accepte mai uşor compromisurile. Iată de ce o bună parte din ei făcea parte din partidul elenist. Lucrul acesta i-a separat de farisei ş i de popor. Gruparea fariseilor includea în ea oamenii de rînd, iubitori ai Legii lui Dumnezeu şi susţinători înfocaţi ai tradiţiei. De aceea, gruparea a cîştigat o foarte mare popularitate în rîndul populaţiei. Gruparea saducheilor era mai degrabă o grupare a castei preoţeşti, a oamenilor înstăriţi din Israel. Din punct de vedere doctrinar, Isus Hristos era mai apropiat de farisei, dar condamnînd pe faţă făţărnicia acestora, El le-a stîrnit ura împotriva Sa. Deşi la început adept al fariseilor, Ioan Hyrcan, acuzat de Eleazar, unul dintre membrii grupării, că deţine în mod nelegitim funcţia de mare preot, s-a rupt de ei şi a aderat la gruparea saducheilor, începînd să-i persecute pe farisei. Prin aceasta, la diferenţele doctrinare dintre saduchei şi farisei s-au adăugat şi cele politice, şi, astfel, prăpastia dintre cele două grupări s-a adîncit. Începînd cu secolul al II-lea, aşteptarea mesianică milenară a iudeilor s-a intensificat. De-a lungul istoriei lor, iudeii au legat venirea lui Mesia de restaurarea lor politică. De aceea, în momentul în care au văzut că sub hasmonei regatul lui Israel a recăpătat conturul de odinioară al regatului lui David, febra împlinirii aşteptării lor a început să crească. Fiecare dintre grupările religioase de care am vorbit propovăduia o curăţire a neamului în vederea grăbirii venirii lui Mesia. Fariseii propovăduiau o curăţire prin Lege, prin păzirea ei. Saducheii, formaţi din casta preoţilor, a celor care aveau monopolul asupra ritualurilor Templului, propovăduiau o curăţire prin sistemul jertfelor. Esenienii propovăduiau curăţirea printr-o totală izolare de societate, pentru ca să poată ajunge la acea curăţire interioară în care trebuia să-i găsească venirea lui Mesia. La aceste trei grupări trebuie s-o adăugăm şi pe cea a zeloţilor. Ei propovăduiau o curăţire a ţării

printr-o revoltă armată. Din perspectiva acestora, era mesianică era concepută ca o restaurare naţională în urma eliberării de sub ocupaţia străină. Tocmai de aceea, zeloţii susţineau că Mes ia va veni numai după ce ei vor porni o revoltă armată împotriva celor care le ocupau ţara şi le mutilau religia şi închinarea la Dumnezeu. O dată ostilităţile declanşate, Mesia urma să Se arate şi să ducă poporul la victoria finală. Astfel, pe scenă, alături de personajele pe care le-am întîlnit în contextul politic şi administrativ, în această perioadă intertestamentală au păşit altele: personajul colectiv al fariseilor, al saducheilor, al zeloţilor — din care făcea parte, poate, şi Baraba — personaje pe care le întîlnim aproape pe fiecare pagină a evangheliilor şi care s-au întreţesut îndeaproape cu viaţa ş i cu lucrarea lui Isus şi care se fac responsabile de moartea Lui şi de tăgăduirea învierii Lui. În această frămîntată istorie intertestamentală s-a pregătit contextul în care a descins Isus prin Întruparea Sa. Aici îşi au rădăcinile grupările şi structurile care creează contextul vieţii ş i lucrării Lui. Iar înţelegerea contextului care a creat aceste grupări şi structuri ne va uşura înţelegerea problemelor la care încearcă să răspundă evangheliştii în scrierile lor. Contextul istoric imediat R. T. France afirmă că deşi din cele mai vechi timpuri Evanghelia după Matei este considerată a fi scrisă într-un mediu iudaic şi pentru creştini iudei, familiarizaţi cu conceptele vechi-testamentale, pe de o parte, este practic imposibil de stabilit unde anume a fost scrisă ea, iar pe de altă parte, afirmă France, interpretarea evangheliei nu depinde de lucrul acesta.32 În ce priveşte data scrierii evangheliei, afirmă France, exegeţii moderni „au concluzionat că Evanghelia după Matei a fost scrisă cîndva în ultimii douăzeci de ani ai primului veac. Motivele principale pentru datarea evangheliei nu mai devreme de anul 80 d.Hr. pot fi grupate astfel: 1. Este în general presupus faptul că Evanghelia după Marcu a fost scrisă nu mai devreme de anul 65 d.Hr. şi că Matei s-a folosit de Marcu, astfel că Evanghelia după Matei trebuia să fie scrisă la o dată posterioară anului 65 d.Hr. 2. Se crede că distrugerea Templului din Ierusalim în anul 70 d.Hr. a influenţat limbajul unor texte ca acelea din Matei 22:7; 23:38 ş i diferite părţi ale capitolului 24. 3. Tonul anti-iudaic sau polemic al Evangheliei se potriveşte mai degrabă contextului din jurul anului 85 d.Hr., cînd creştinii au fost pur şi s implu excluşi de la închinarea din sinagogi, prin inserarea în liturghia sinagogii a unui blestem împotriva nazirenilor şi a ereticilor (aşa numitul Birkat 32 Vezi R. T. France, The Gospel According to Matthew, Leicester: IVP, 1985, p. 27-28.

ha-Minim),33 decît unei perioade mai timpurii, cînd liniile de demarcaţie între iudei şi creştini erau mai puţin clare. 4. Se spune că Evanghelia reflectă o teologie şi o ecles iologie mult prea «dezvoltate» pentru o perioadă timpurie.”34 Dar după o prezentare a acestor patru argumente în favoarea datării scrierii Evangheliei după Matei în jurul anului 80 d.Hr., şi nu mai tîrziu, France subliniază faptul că nici unul dintre argumentele de mai sus nu rămîn în picioare la o analiză mai atentă şi că, de fapt, scrierea evangheliei poate fi foarte bine datată înainte de dărîmarea Templului de la Ierusalim, undeva în jurul anului 63 d.Hr. El aduce în favoarea poziţiei lui, printre altele, argumentele lui Gundry,35 care susţine că scrierea Evangheliei după Matei a avut loc la o dată chiar mai timpurie de anul 63 d.Hr. În ce priveşte scopul scrierii, opiniile exegeţilor variază, în funcţie de elementele din carte cărora li se acordă prioritate. Astfel, de exemplu, plecîndu-se de la caracterul concis şi ordonat al scrierii, s-a emis ipoteza unui scop liturgic, afirmîndu-se că Matei a avut intenţia să ofere Bisericii un fel de „Pentateuh” al Noului Testament.36 Prezenţa elementelor specific eclesiastice din Evanghelie, mai ales în capitolele 16 şi 18, au făcut pe unii să supraliciteze aspectul eclesiologic al Evangheliei şi să emită ipoteza unei relaţii a bisericilor respective cu comunităţile eseniene. 37 Un număr mult mai mare de exegeţi susţine caracterul specific iudaic al Evangheliei, afirmînd că „Evanghelia a fost scrisă dintr-o perspectivă iudeo-creştină, pentru a apăra creştinismul ş i a-l face acceptabil pentru cititorii iudei creştini, pentru a dovedi că Isus este Mesia al iudeilor”.38 Natura evident polemică a Evangheliei, mai ales a Predicii de pe munte, pe care Matei alege să o includă tocmai la începutul scrierii lui, la care putem adăuga desigur şi capitolul 23, nu este greu de observat. După cum am văzut deja, tragedia pe care Isus o confrunta era că tocmai depozitarii adevărurilor lui Dumnezeu strîmbaseră aceste adevăruri prin răstălmăcirea lor, ajungînd astfel să promoveze şi să aştepte o împărăţie falsă. Pentru a ne convinge de caracterul 33 Vezi Bruce, New Testament History, London: Pickering & Inglis, 1982, p. 365-366. 34 R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 28. 35 Vezi R. H. Gundry, Matthew: A Commentary on His Literary and Theological Art, Grand Rapids: Eerdmans, 1982, p. 608-609. 36 Vezi Bacon, Kilpatrick şi Benoit sînt partizanţi ai unei astfel de poziţii (vezi B. W. Bacon, Studies in Matthew, New York, 1930; P. Benoit, L’Évangile selon Saint Matthieu, Paris, 1961, şi G. D. Kilpatrick, The Origins of the Gospel According to St. Matthew, O xford, 1946). 37 Vezi W. D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount, Cambridge: University Press, 1964, p. 225. 38 David Hill, The Gospel of Matthew, Grand Rapids, M I: Eerdmans, 1972, p. 40.

polemic al scrierii, este suficient să ascultăm atenţionarea cu care confruntă Isus norodul în 7:21-27 sau cuvintele aspre pe care Domnul Isus este obligat să le spună liderilor religioş i ai vremii Lui în 23:1-15. Iudaismul înstrăinat de Dumnezeu zidea, în Numele lui Dumnezeu, o falsă împărăţie, o împărăţie care, la suprafaţă, semăna cu cea a lui Dumnezeu, deoarece era zidită cu Scriptura în mînă şi, chipurile, pe baza ei, dar care, de fapt, nu era Împărăţia lui Dumnezeu. Să fi dorit, oare, Matei să-i avertizeze pe destinatarii evangheliei lui de pericolul imens care i-ar fi ameninţat dacă aceştia nu ar fi făcut diferenţa între o neprihănire ş i alta? Lucrul acesta reiese clar din Predica de pe munte. Prin cele spuse în 5:20 — „Căc i vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” — Isus aruncă o provocare întregului sistem fariseic, declarîndu-l nul ş i inoperant în ce priveşte posibilitatea ajungerii cuiva în Împărăţia Cerurilor. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că Evanghelia se termină cu Marea Însărcinare pe care Domnul Isus le-o dă ucenicilor Săi (vezi Mat. 28:18-20). Dacă aceştia ar fi pornit spre marginile pămîntului cu o Evanghelie falsă, tragedia ar fi fost imensă. Tocmai de aceea, Matei face mai mult decît să polemizeze cu fariseii vremii lui, pentru ca astfel să-i avertizeze pe destinatarii săi de pericolul complacerii într-o astfel de religie. El îi pregăteşte pentru împlinirea mandatului pe care Hristos l-a dat Bisericii Lui. Facerea de ucenici reclama nici mai mult, nici mai puţin decît botezarea oamenilor în realitatea Trinităţii, printr-o corectă şi sistematică tălmăcire a Cuvîntului lui Dumnezeu, urmată apoi de învăţarea acestora să păzească tot ceea ce ne-a poruncit Domnul Isus, deci învăţarea acestora să întrupeze Împărăţia lui Dumnezeu şi s-o facă altfel decît fariseii şi cărturarii. Deoarece esenţa Evangheliei este tocmai Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos, scopul lui Matei este să dovedească faptul că El, Isus, este Fiul lui David şi Fiul lui Avraam şi că, de aceea, în El se împlinesc toate promisiunile Legămîntului davidic şi ale Legămîntului avraamic. Contextul literar şi structura evangheliei Cu ocazia studierii cărţilor Genesa, Numeri, Deuteronom, Iosua, Ezra, 1 şi 2 Cronici, am vorbit despre naraţiunea istorică ca formă literară specifică acestor cărţi. În Isaia şi Ieremia, ne-am ocupat de literatura profetică. Psalmii au adus înaintea noastră literatura poetică a Vechiului Testament, iar Proverbele, literatura de înţelepciune. Studierea cărţilor Exod, Levitic şi Deuteronom ne-a obligat să ne deprindem cu modul specific de interpretare a Legii. Prin cărţile 1 Corinteni, Efeseni, Evrei, 1 şi 2 Petru, ne-am familiarizat cu literatura epistolară a Noului Testament. Iar acum cînd stăm în faţa Evangheliei după Matei, ne întrebăm ce

este o evanghelie? Este adevărat că am studiat deja una dintre cele patru evanghelii: Evanghelia după Ioan. Tocmai de aceea, nu ne rămîne decît să ne reamintim cele studiate cu acea ocazie. Din motivele amintite deja — tirajul mult prea mic în care a fost tipărit primul volum al comentariului la Evanghelia după Ioan — în paginile de faţă reluăm o parte din informaţiile respective, care ne interesează cu ocazia studierii evangheliei de faţă. Evanghelia ca formă literară39 Celor care deschid pentru prima dată Noul Testament, li se va părea ciudat să găsească la începutul ei patru cărţi, numite evanghelii, mai ales cînd descoperă că mesajul fiecăreia se înfăşoară în jurul aceluiaş i Personaj, Isus din Nazaret, numit Hristosul sau, în limba ebraică, Mesia. De ce anume patru evanghelii, şi nu una singură? ― va fi întrebarea care se va naşte în mintea celui care încearcă să înţeleagă Biblia. Răspunsul, în forma lui cea mai simplă, trebuie legat de preocuparea lui Dumnezeu de a comunica cu omul — de preocuparea lui Dumnezeu nu numai de a Se face înţeles de cei cărora le-a fost adresată fiecare scriere în parte, ci şi de a le fi folositor. Fiecare carte din Biblie poate fi asemănată cu o scrisoare şi deci ea are un autor şi este adresată unui anumit destinatar. Cartea s-a născut din dorinţa de a răspunde problemelor specifice ale celor vizaţi prin ea. Deşi fiecare dintre cele patru evanghelii are în centrul ei evenimente din viaţa aceluiaşi Personaj central — Domnul Isus Hristos — nici una dintre evanghelii n-a fost scrisă în primul rînd cu scop biografic, ci cu un scop teologic, cu scopul de a rezolva o anumită problemă teologică cu care se frămîntau destinatarii sau cu scopul de a comunica anumite adevăruri ce ţin de Domnul Isus — obiectul central al credinţei lor — ş i de a o face într-un mod relevant pentru ei. De aici rezultă natura specifică a evangheliei. Gordon Fee a supranumit evanghelia o istorioară cu mai multe dimensiuni. Evenimente şi învăţături din viaţa Domnului Isus au fost adunate şi selectate în întreguri diferite din punct de vedere literar. Simpla colecţie a evenimentelor din viaţa Domnului Isus şi a învăţăturilor Lui adună în ele cîteva dimensiuni: contextul istoric general al vieţii lui Isus şi contextul istoric specific al pericopelor (zicerilor) sau al evenimentelor relatate. Selectarea şi ordonarea acestora în întregul literar al evangheliei s-a făcut în aşa fel încît aceste ziceri ale lui Isus să fie relevante pentru contextul istoric specific al celor cărora, în primul rînd, le-a fost destinată evanghelia. Trebuie să adăugăm la aceasta faptul că în evanghelie se împletesc cuvintele lui Isus cu cuvinte despre Isus. Pentru că mozaicul format din cuvintele lui Isus şi cuvinte despre Isus este opera unui autor, sîntem obligaţi să-l adăugăm pe autor şi 39 Pentru o tratare mai complexă a subiectului, vezi Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 147-174.

contextul său la întregul tablou. Dar la contextele istorice despre care am vorbit trebuie să adăugăm şi contextul literar al pericopelor individuale ş i contextul literar al întregii evanghelii. Toate acestea formează multitudinea dimensiunilor evangheliei. La interpretarea evangheliei trebuie să ţinem cont de toate aceste dimens iun i. În toate aceste straturi suprapuse într-una şi aceeaşi evanghelie găsim totuşi unul despre care putem spune că este determinant pentru toate celelalte. Evangheliile s-au născut din convingerea că evenimentul Întrupării lui Isus a marcat începutul unei vorbiri absolut unice a lui Dumnezeu către omenire. Autorul Epistolei către Evrei o socoteşte ca vîrf de piramidă în istoria vorbirii lui Dumnezeu: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1:1, 2). Iar Ioan subliniază importanţa unică a acestei vorbiri, afirmînd că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Cu acest act al Întrupării — al cărui principiu îl regăsim, de fapt, pe fiecare pagină a Sfintelor Scripturi — începe istoria evangheliei. Iar convingerea fermă privind unicitatea acestei vorbiri a lui Dumnezeu a născut o formă literară fără precedent între formele literare clas ice. Pentru a înţelege mai bine unicitatea ei, putem încerca cîteva paralele cu alte forme literare cunoscute: naraţiunea eroică a Vechiului Testament, biografia, tragedia, tratatul teologic, eseul etc. Evanghelia şi naraţiunea eroică vechi testamentală Cea mai apropiată paralelă s-ar putea face între evanghelie şi naraţiunea eroică vechi testamentală. În ambele putem vorbi de un protagonist principal. Dacă acolo personajul princ ipal este subordonat unei istorii mai largi, căreia de fapt îi şi aparţine, şi dacă personajul este absorbit de ea,40 în cazul evangheliilor persoana Domnului Isus focalizează întregul material al evangheliei, întreaga atenţie a restului personajelor, precum şi toată atenţia cititorului. Ca Domn şi Dumnezeu ş i ca Mîntuitor unic, Hristosul evangheliilor cheamă oamenii la credinţa în El, fiind singurul erou literar care iartă păcatele, porunceşte cu putere demonilor şi naturii dezlănţuite. Şi cu toate acestea, este un erou ciudat, complet diferit de alţi eroi, mai ales cînd Îl privim în lumina descrierii profetice din Isaia 53 şi în lumina împlinirii istorice a acestor profeţii — un erou rob, care biruieşte suferind şi murind pentru păcatele lumii întregi, un erou pe care Ioan Botezătorul Îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). 40 Vezi cele patru niveluri de interpretare ale naraţiunii istorice, în Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, Logos, Cluj-Napoca, 1992, p. 46.

Protagonistul evangheliilor este unic şi prin afirmaţiile pe care le face despre Sine. Cînd citeşti afirmaţiile lui Isus cu privire la identitatea şi lucrarea Lui, nu poţi spune despre El — afirmă C. S. Lewis — decît că este „fie Dumnezeu, fie nebun”. Să nu încercăm deci să afişăm pretinsa reverenţă de a-L prezenta ca învăţător excepţional, dar de fapt ca simplu om. Evangheliile nu ne oferă această posibilitate. Ele nu ne oferă nici măcar şansa de a-L diviniza noi înşine pe Isus, pentru că o face El Însuşi prin ceea ce afirmă direct despre Sine. Din pricina acestor ciudăţenii legate de protagonistul principal al evangheliei, aceasta nu poate fi aşezată în rîndul naraţiunii eroice vechi testamentale. Evanghelia şi biografia Pe de altă parte, evanghelia ca formă literară nu poate fi aşezată nici în rîndul biografiilor, pentru că evangheliştii nu par interesaţi de detalii biografice. Scopul lor pare să fie ancorat nu în viaţa lui Isus, ci în impactul vieţii Lui asupra celor ce-L întîlnesc şi-L ascultă. Evanghelia şi tragedia După toate canoanele literare, accentul deosebit care este pus în evanghelie pe suferinţele şi moartea Domnului Isus pare s-o plaseze pe drept cuvînt în rîndul tragediei ca formă literară. Dar faptul că în suferinţa ş i moartea Lui se realizează mîntuirea întregii lumi şi faptul că moartea este înghiţită de înviere şi de perspectiva luminoasă a biruinţei finale a planului lui Dumnezeu nu ne permit să încadrăm evanghelia nici aici. Deşi ea pare să fie o tragedie, de fapt nu este. Evanghelia, eseul şi tratatul de teologie Evangheliei îi lipseşte şi aspectul sistematic care ar putea s-o califice în rîndul tratatelor de teologie, în timp ce dimensiunea narativă face din ea ceva mai mult decît un eseu. Dacă ar fi să încadrăm evangheliile în categoria tratatelor de teologie, dintre toate cele patru evanghelii, din pricina caracterului sistematic al abordării, Matei ar fi primul candidat. Caracterul enciclopedic al evangheliei Trebuie subliniat ş i caracterul enciclopedic al evangheliilor. Ele sînt compilări de materiale care au existat ca entităţi independente, circulînd, în scris sau în formă orală, timp de cîteva zeci de ani după momentul întîmplării lor. Aceasta explică, în parte, colecţia de forme literare diferite, care în evanghelii pare să fie aşezată întîmplător. Naraţiunea, alegoria, parabola, discursul se asociază în evanghelie, contribuind fiecare la alcătuirea întregului literar respectiv. Iar fiecare dintre aceste forme literare acoperă întreaga paletă a complexităţii. Naraţiuni ş i discursuri simple sînt asociate cu discursuri lungi şi complexe — cum sînt Predica de pe munte sau lungile discursuri din Ioan — cu dialoguri, pilde sau minuni. Deşi

caracterul enciclopedic al evangheliei poate fi intuit din varietatea de forme literare care intră în compoziţia ei, nu ne putem opri la aceasta. Ceea ce au constituit, probabil, materiale de sine stătătoare, care au circulat independent unele de altele, au fost culese de autorii evangheliilor şi întreţesute sub inspiraţia Duhului Sfînt într-un întreg literar unitar. Istorioarele care prezintă minuni sînt atît de proeminente în evanghelii, încît trebuie să înţelegem cum anume trebuie ele interpretate. Ele trebuie citite ş i interpretate astfel încît să nu fie violată integritatea lor literară. Pentru aceasta, trebuie să lăsăm ca povestitorul să rămînă autoritatea povestirii lui. „A încerca o interpretare naturistă înseamnă a apela la o critică textuală nelegitimă — spune Ryken. Criticii literari nu găsesc că este necesar să desfiinţeze istorioarele miraculoase din Homer, Virgiliu sau Spencer”.41 În acelaş i fel, istorioarele care prezintă minunile Domnului Isus pot fi citite ca literatură numai acceptînd ceea ce ne spune naratorul. Scriitorul care a compilat istorioarele, punîndu-le într-o colecţie numită evanghelie, a modelat materialul lor în funcţie de scopul pe care l-a avut. El a păstrat faptele şi cuvîntările lui Isus într-un cadru interpretativ uşor de descoperit. Acest lucru este clar ilustrat de textul din Ioan 3, unde autorul trece de la dialogul dintre Nicodim şi Isus la comentarea acestuia în versetele 16-21. Folosindu-ne de cuvintele lui Leland Ryken, în concluzie, am putea afirma că evanghelia este „o colecţie de istorioare, mult mai încărcate cu acţiune decît naraţiunea obişnuită. Scopul preponderent al evangheliilor este să scoată în evidenţă Persoana şi lucrarea Domnului Isus, care sînt întotdeauna forţa energizantă din spatele întregii prezentări a evanghelistului. Impulsul de a prezenta înaintea cititorului faptele legate de viaţa lui Isus este combinat cu impulsul celebrării celor prezentate. Prezentarea este făcută prin cîteva mijloace narative familiare: prin acţiunile Lui, prin cuvintele Lui şi prin reacţia şi răspunsul oamenilor ajunş i în prezenţa Lui”. 42 Evanghelia este o formă literară aparte. Ea s-a născut din convingerea că vorbirea lui Dumnezeu prin Isus a avut o valoare unică. De aceea, întregul material este structurat în jurul vieţii şi lucrării acestui personaj. Isus a împlinit tiparul vechi- testamental al acelui proroc ca Moise şi, de aceea, El este Hristosul promis de Dumnezeu despre care au vorbit profeţii. Pentru a înţelege şi mai bine poziţia centrală lui Isus în evanghelii, la mesianitatea Lui trebuie să mai adăugăm şi divinitatea Lui. Ea este afirmată atît de Isus Însuşi, cît şi de cei din jur, este demonstrată prin întreaga evanghelie ş i declarată apoi de martorii Învierii. 41 Leland Ryken, The Literature of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, M ichigan, 1974, p. 276. 42 Leland Ryken, The Literature of the Bible, p. 275.

Întreaga carte se adună deci în jurul mesianităţii şi divinităţii lui Isus. Principii legate de interpretarea „Evangheliei după Matei” După cum am văzut, vorbind în termeni generali, evanghelia, ca formă literară, poate fi încadrată în literatura narativ-istorică. Aristotel definea naraţiunea ca pe o mişcare între două puncte (A şi B). Mijlocul care leagă cele două extreme ale naraţiunii trebuie să explice cititorului cum anume s-a ajuns de la punctul de plecare la punctul final al naraţiunii. În cazul Evangheliei după Matei, punctul de plecare al evanghelistului este bine marcat prin afirmaţiile din primul verset — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — iar concluzia poate fi socotită a fi tocmai ultimul paragraf al evangheliei: 16Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. 17Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. 18Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Amin (Mat. 28:16-20). Respectînd principiile lui Aristotel, trebuie să ne întrebăm, pe de o parte, ce legătură este între începutul şi sfîrşitul Evangheliei după Matei, iar pe de altă parte, în ce fel construieşte evanghelistul de la afirmaţia din primul verset înspre trimiterea din ultimele versete ale evangheliei. Pentru ca să înţelegem princ ipiul fundamental de interpretare al naraţiunii biblice, ne vom folosi de o analogie. Să ne imaginăm, pentru o clipă, că naratorul — în cazul nostru, evanghelistul — este un artist iscusit care pregăteşte deschiderea unei expoziţii. În vederea acestui lucru, el şi-a ales cu grijă fiecare tablou. Tablourile le-am putea asimila cu naraţiunile imediate, cum ar fi, de exemplu, tabloul naşterii lui Isus Hristos (Mat. 1:18-25), cel al venirii magilor la Ierusalim (2:1-12) etc. Fiecare tablou comunică de sine stătător. Dar artistul nu s-a mulţumit să aşeze tablourile la întîmplare în expoziţia sa. Ele au fost nu numai selectate cu grijă, ci şi aşezate cu grijă, fiecare la locul lui, pentru ca întreaga expoziţie să alcătuiască un întreg care transcende ca semnificaţie suma părţilor lui. Mesajul artistului trebuie înţeles nu numai la nivelul tablourilor specifice, ci, mai ales, la confluenţa mesajelor lor, care se sintetizează într-un adevăr ce întrece totalitatea mesajelor particulare ale fiecărui tablou. În cazul de faţă, expoziţia este naraţiunea complexă a Evangheliei după Matei. Iar această expoziţie este formată din mai multe săli de expoziţie, în care sînt adunate un număr de tablouri, prin care evanghelistul a dorit să comunice un mesaj unitar şi coerent. Aşa sînt, de pildă, primele patru capitole (1:1-4:25). Microexpoziţia formată din tablourile

capitolelor 5:1-7:29, intitulată Predica de pe munte, ne prezintă Evanghelia Împărăţiei. În capitolele 8:1-9:34 sînt adunate o serie de tablouri care ne prezintă cîteva dintre minunile Domnului Isus, pentru a ilustra puterea Împărăţiei. În următoarea sală a expoziţiei (9:35-10:42), avem adunată o serie de tablouri prin care Matei ne prezintă strategia Împărăţiei, şi aşa mai departe. Dacă ridicăm acum analogia la un alt nivel, am putea asemăna fiecare carte din Biblie cu un TABLOU al Artistului Divin — Duhul Sfînt — în mîna Căruia autorul fiecărei cărţi a fost cîte un penel. Scriptura, cu cele şaizeci ş i şase de cărţi ale ei, alcătuieşte EXPOZIŢIA, prin care Marele Artist Se comunică pe Sine celui care are îndrăzneala să intre în expoziţia Lui şi să privească cu atenţie nu numai fiecare tablou în parte, ci şi expoziţia ca întreg. Mesajul care poartă spre noi revelaţia de Sine a Marelui Artist poate fi găsit la confluenţa mesajelor tuturor acestor tablouri. Noi avem la îndemînă nu doar tablourile disparate ale Artistului, ci întreaga Lui expoziţie. Naraţiunea complexă a fiecărei cărţi din Biblie — inclusiv a celei din Evanghelia după Matei — este parte integrantă a altor două planuri distincte: naraţiunea majoră, care cuprinde istoria poporului lui Dumnezeu şi naraţiunea ultimă, care cuprinde întregul plan al lui Dumnezeu. Înţelegerea acestui fapt ne invită ca, în interpretarea Evangheliei după Matei, să ţinem cont, pe de o parte, de toate cele treizeci şi nouă de T ABLOURI precedente ale Artistului (Genesa – Maleahi), iar pe de altă parte, de toate cele douăzeci ş i şase care urmează (Marcu – Apocalipsa). O astfel de abordare ne este impusă de însuşi Matei, tocmai prin faptul că acesta îşi începe evanghelia numindu-L pe Domnul Isus „Fiul lui David”, „Fiul lui Avraam” şi ancorîndu-L astfel în inima Legămîntului avraamic şi a Legămîntului davidic. Lucrul acesta devine şi mai sugestiv în lumina analizei teologice a cronicarului, analiză făcută în ultimele două TABLOURI (1 şi 2 Cronici) care alcătuiesc EXPOZIŢIA Vechiului Testament. Lucrul acesta ne aduce aminte o dată în plus de faptul că, pentru a înţelege relevanţa oricărei cărţi din Scriptură, nu trebuie să uităm că Adevăratul Artist nu este nici evanghelistul, şi nici alţii care i-au urmat acestuia, ci Însuşi Duhul Sfînt. Or, TABLOURILE Lui — cărţile Scripturii — nu sînt rupte unul de celălalt. Ideile şi creaţia Lui — Scriptura — nu au evoluat la întîmplare. Sfîntului apostol Ioan, aflat în Insula Patmos, Dumnezeu i-a deschis o fereastră profetică, prin care acesta a privit în realitatea veşniciei. El a văzut „în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc 5:1). Cartea conţinea în ea planurile veşnice ale lui Dumnezeu, care erau pecetluite, pentru că erau complet terminate. Atunci cînd Mielul, care părea înjunghiat, a luat cartea şi a început să-i rupă peceţile, a început a se pune în mişcare nu numai istoria în sine, înscrisă în sulul

cărţii, ci, o dată cu ea, a pornit ş i revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, „căci [Dumnezeu] a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuş, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Şi uni iarăş într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pămînt” (Ef. 1:9-10). Deoarece planurile lui Dumnezeu au fost toate terminate încă înainte de a porni istoria să se desfăşoare, revelaţia lui Dumnezeu nu este altceva decît prezentarea coerentă a acestui plan. Şi, deşi în revelarea acestui plan Dumnezeu a folosit patruzec i de autori de-a lungul a peste şaisprezece secole, împrăştiaţi pe trei continente diferite şi vorbind trei limbi diferite, coerenţa mesajului lor se datorează tocmai faptului că fiecare dintre cei patruzeci de autori au fost „peneluri” în mîna Aceluiaş i Mare Artist: Duhul Sfînt. La urma urmelor, deşi Artistul a schimbat patruzeci de peneluri pentru a-Şi picta TABLOURILE, coerenţa şi logica EXPOZIŢIEI se datorează Artistului, şi nu „penelurilor”. Iar în mîna Lui, tablourile timpurii nu sînt încercări depăşite de cele care au urmat — depăşite din pric ina faptului că Artistul Însuşi ar fi evoluat — ci ele capătă o natură paradigmatică, în lumina căreia înţelegem de fapt tablourile mai tîrzii, ş i tocmai lucrul acesta le conferă relevanţă. Noi, credincioşii nou-testamentali, trăim împliniri care au fost prefigurate în cărţile Vechiului Testament. Iată de ce îşi începe Matei evanghelia ancorîndu-L pe Domnul Isus Hristos în miezul revelaţiei Vechiului Testament. Dar totodată, în ultima carte a Noului Testament, avem zugrăvit şi deznodămîntul spre care a pornit istoria Bisericii prin mandatul pe care Hristos i l-a dat înainte de înălţarea Sa la cer. Dacă Legămîntul avraamic îl găs im în Genesa, împlinirea lui o avem în Apocalipsa. Iar Evanghelia după Matei face punte între cele două extreme ale planului lui Dumnezeu, prezentîndu-ne atît cheia împlinirii lui, cît şi strategia pe care Dumnezeu a ales-o pentru împlinirea planului Său: 18Isus [Fiul lui David, Fiul lui Avraam] S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Amin (Mat. 28:18-20). Imagini din cartea Apocalipsa ne pun faţă în faţă cu rezultatul Marii Trimiteri. 9După aceea, m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, d in orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni, 10şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 11Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrînilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pămînt în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu, 12şi au zis: „Amin”. „A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! A min.” 13Şi

unul din bătrîni a luat cuvîntul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit?” 14„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii!” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. 15Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, Îşi va întinde peste ei cortul Lui. 16Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. 17Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:9-17). O prezentare succintă a blocurilor de text din carte Domnul Isus Şi-a început lucrarea propovăduind şi zicînd: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:17). Auzindu-L, fariseii şi cărturarii I-au replicat: — Cum adică Împărăţia Cerurilor este aproape? Sau cine, mă rog, Te crezi Tu ca să vii şi să propovăduieşti apropierea unei realităţi pe care noi ş i înaintaşii noştri o propovăduim şi o zidim de secole? Nu este Israel poporul lui Dumnezeu? Nu sîntem noi Împărăţia Lui? Nu este Ierusalimul cetatea de scaun a Domnului, Dumnezeului nostru? Nu este Templul de la Ierusalim Locaşul Său cel sfînt şi tronul Lui nu se află în Sfînta Sfintelor? Răspunsul Domnului Isus nu s-a lăsat aşteptat. Propovăduirea Lui n-a vizat doar prezentarea neprihănirii în baza căreia Împărăţia Cerurilor devine accesibilă omului, ci, în mod automat, şi condamnarea neprihănirii fariseice. Natura polemică a Predicii de pe munte nu poate fi trecută cu vederea. Din acest punct de vedere, mesajul Domnului Isus pentru fariseii şi cărturarii din vremea Lui ar putea fi rezumat în cuvintele lui Pavel din Romani 2: 17Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Du mnezeul tău, 18care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; 19tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sînt în întunerec, 20povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; 21tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? 22Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scîrbă de idoli, le jăfuieşti templele? 23Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? 24Căci, „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. 25Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea, dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. 26Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? 27Cel netăiat împrejur d in naştere, care împlineşte Legea, nu te va osîndi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? 28Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. 29Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Du mnezeu (Ro m. 2:17-29).

Şi, într-adevăr, Domnul Isus a venit să propovăduiască adevărata Împărăţie în mijlocul unei false împărăţii, adevărata neprihănire în locul unei false neprihăniri, care nu are nici un preţ atunci cînd este vorba de intrarea în Împărăţia Cerurilor. El Îşi termină Predica de pe munte cu pilda celor două case. Deşi erau asemănătoare pe dinafară, ploaia şi şuvoaiele au dovedit diferenţa fundamentală dintre ele. Una era zidită pe stînca ascultării şi împlinirii Cuvîntului lui Dumnezeu, cealaltă, pe nisipul mişcător şi înşelător al ritualurilor religioase, care nu aveau acoperire în ascultarea de zi cu zi. Iar adevăratul test pentru împărăţia pe care o clădim va fi judecata lui Dumnezeu. El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, ca să folosim din nou cuvintele lui Pavel: 7Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11Căci înaintea lui Du mnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13Pentru că nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi (Rom. 2:7-13). Or, Isus dovedeşte cu prisosinţă faptul că se poate sta cu slova Legii în mînă fără ca Legea să fie împlinită în spiritul ei. Dar să vedem cum zideşte Domnul Isus adevărata neprihănire într-un mediu religios pervertit. Acest lucru este cu atît mai important cu cît noi trăim şi lucrăm într-un mediu foarte asemănător. Ne numim o ţară creştină. Oricine porneşte prin cetăţi şi sate ca să propovăduiască Împărăţia este întîmpinat de fariseii ş i cărturarii vremurilor noastre contrariaţi că le luăm pîinea de la gură, că îi amăgim pe oameni cu ceva ce ei propovăduiesc şi zidesc deja de aproape două milenii. Cum am putea noi propovădui o neprihănire celor neprihăniţi şi apropierea Împărăţiei celor care se cred deja în ea? Predica de pe munte rămîne tiparul după care trebuie croit mandatul preoţiei pe care Isus l-a dat ucenicilor Săi şi, prin ei, Bisericii Lui din toate timpurile. Prin „Fericiri”, Domnul Isus precizează natura fundamentală a Împărăţiei sau Legea ei de bază: Caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului. Oamenii nu pot culege struguri din spini şi smochine din mărăcini. Iar orice pom care nu face roade bune va fi tăiat şi aruncat în foc. Adevărata Împărăţie se zideşte pe o interpretare corectă a Scripturii, care intră în conflict cu interpretarea cărturarilor şi a fariseilor tocmai prin faptul că se face prin respectarea contextului Scripturii. Cea mai facilă răstălmăcire a Scripturii are

loc prin scoaterea textelor din context. Isus Se vede obligat ca să vină în întîmpinarea unei astfel de interpretări prin cele şase contraste pe care le rosteşte în 5:21-48: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun” (5:21, 27, 31, 33, 38 şi 43). În toate cazurile, Domnul Isus ajunge la înţelesul corect prin respectarea contextului acestor texte. De fapt, aceeaşi regulă a contextului trebuie aplicată şi la spusele Domnului Isus. „Fericirile”, de pildă, nu constituie o listă de lucruri disparate, ci un întreg teologic construit cu grijă. Adevărul acestui întreg iese la lumină doar dacă luăm „fericirile” împreună, respectînd cu stricteţe ordinea în care ele au fost rostite de către Domnul Isus. La fel, din cele 613 porunci ale Vechiului Testament, Isus nu ia la întîmplare şase dintre ele: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu dai o carte de despărţire pentru orice pricină, să nu juri strîmb etc. Înţelegerea mesajului capitolului 5:21-48 este posibilă doar prin înlănţuirea celor şase contraste într-un întreg teologic. Isus rostea o predică, nu citea o listă de lucruri disparate. Deci El Îşi zidea mesajul prin înlănţuirea punctelor predicii Lui. Dacă adevărata Împărăţie are la baza ei o interpretare corectă a Scripturii, ea se zideşte pe o aplicare corectă a Scripturii. Textul din 6:1-7:6 confruntă aplicarea greşită a Scripturii de către farisei şi de către cărturari. Interpretarea greşită a Scripturii derivă din scoaterea textelor din context. Iar aplicarea greşită a Scripturii are la baza ei greşirea contextului de care legăm neprihănirea noastră. Cu alte cuvinte, dacă ne îndeplinim neprihănirea înaintea oamenilor, ca să fim văzuţi de ei, ne-am luat răsplata de la ei ş i am pierdut răsplata de la Dumnezeu. În acest caz, religia noastră se tîrăşte pe pămînt, pentru că inima noastră este legată de pămînt; nu am ieşit încă din competiţia afirmării de sine ş i continuăm să fim flămînzi nu după neprihănire, ci după lucrurile pe care le mănîncă moliile ş i rugina şi pe care le fură hoţii. După ce a expus falsul în neprihănirea fariseică, Domnul Isus face o invitaţie tuturor: Intraţi pe poarta cea strîmtă şi umblaţi pe calea cea îngustă! Lărgirea porţii şi a căii se face prin coborîrea standardelor. Or, chiar dacă o astfel de neprihănire este ademenitoare şi devine foarte repede populară, ea ne lasă la poarta Împărăţiei Cerurilor, nu în ea. Dar cine poate împlini ceea ce ne spune Domnul Isus? — va întreba oricine a citit cu atenţie Predica de pe munte. Răspunsul vine tot din gura Domnului Isus: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26), de aceea, „cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori ş i cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (7:7-8). Cum anume este posibil aşa ceva, Matei ne spune de-a lungul evangheliei lui. În 8:1-9:34, el ni-L prezintă pe Hristos, puterea mîntuitoare a lui Dumnezeu. Pe oriunde trece El, puterea împărăţiei întunericului trebuie să cedeze: bolile ş i

neputinţa fug, nevederea din ochii orbilor lasă loc vederii, lipsa de pîine este schimbată cu îmbelşugare, duhurile necurate Îl recunosc şi se pleacă în ascultare, moartea lasă loc învierii. Dar, deşi Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt, doar acela va avea parte de ea care crede în Isus Hristos şi I se închină, acela care vine la El de dragul Lui, ş i nu de dragul a ceea ce ar putea obţine de la El, acela care, văzînd în El nu pe un om, ci pe Fiul lui Dumnezeu, se pleacă în faţa Lui în ascultare. În Împărăţia lui Dumnezeu, numai El poate fi pe tron, pe locul din faţă, pe locul întîi. Toţi ceilalţi trebuie să I se închine. Cu toate că puterea Împărăţiei este demonstrată fără echivoc în secţiunea din 8:1-9:34, imediat în secţiunea următoare (9:35-10:42), pe care am intitulat-o „Misiunea şi strategia Împărăţiei”, se dă în vileag un aspect ciudat al acestei puteri: puterea jertfirii de sine, puterea suferinţei de dragul altora: „Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii… Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; c i temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă… Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga” (10:16, 28, 38-39). Acest aspect al Împărăţiei Cerurilor i-a luat prin surprindere pe toţi cei care o aşteptau. Primul care îşi manifestă nedumerirea şi îndoiala este Ioan Botezătorul. Mesajul acestuia deschide următoarele cîteva secţiuni din Evanghelia după Matei (11:1-12:50, 13:1-58 şi 14:1-17:27). În esenţă, întreagă această porţiune de text ar putea fi intitulată secţiunea necredinţei. Unul după altul, o serie de personaje găsesc în Domnul Isus o pricină de poticnire. După cum am văzut, cel care deschide şirul îndoielnicilor este însuşi Ioan Botezătorul. Îndoiala acestuia şi a tuturor celor ca el s-a înfiripat în inimile lor în pofida a tot ceea ce L-au văzut pe Isus făcînd. Domnul Isus îi spune lui Ioan, dar o face în auzul tuturor celor de faţă: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (11:6). Pe această cărare a necredinţei, lui Ioan i se alătură cetăţi întregi: Horazin, Betsaida, Capernaum. Urmează apoi fariseii şi cărturarii, a căror împotrivire merge pînă acolo că Îl acuză pe Domnul Isus că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor. Vinovăţia acestora era cu atît mai mare cu cît Acela care era în mijlocul lor nu era Unul oarecare, ci Unul mai mare decît Iona şi decît Solomon însuşi. Secţiunea se încheie cu un tablou foarte subtil plasat în acest loc. Mama şi fraţii lui Isus — adică aceia care erau legaţi de El prin legături de sînge — au venit să-L caute: „Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: «Cine este mama Mea şi fraţii Mei?» Apoi Şi-a întins mîna spre ucenicii Săi, şi a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei [adică, iată pe cei care sînt cu adevărat legaţi de Mine]! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă»” (12:48-50). Condiţia înfierii în familia Tatălui din Ceruri, cu alte cuvinte, condiţia intrării în Împărăţia Cerurilor era ascultarea credinţei.