Ereziile de la Iași, autor Ion Mânzatu

Coordonator colecţie şi redactor de carte Emanuel PopeTehnoredactare Maia MartinGrafica colecţiei Maia Martinhttp://maiamartindigital.weebly.com/

1. ION MÂNZATU EREZIILE DE LA IAŞI Colecţia online Cititor de Proză, 2010Produsul a fost executat sub licenţa Creative Commons Attribution-Non-Commercial-No Derivative Works 3.0 Romania License. Toate drepturile sunt rezervate autorului.



Ion Mânzatu (ROMÂNIA)redactor al revistei “Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatuhttp://ionmanzatu.wordpress.com/Împlinirea unui sistem estetic care să fie guvernat de filosofia simplităţii povestirii, amplificăriicomunicării emoţionale, pe stimularea situaţiilor ce duc la naşterea unor emoţii puternice,comunicante şi a unor semne noi în limbajul scenic; definirea de caractere puternice într-ocontinuă evoluţie pe timpul derularii conflictului dramatic.Consolidarea unui sistem de pregătire a tinerilor actori, bazat pe principiile comunicăriienergetice, dezvoltat prin antrenamentul corporal şi menit să perfecţioneze limbajul trupului,principalul instrument al actorului.Descoperirea şi promovarea inteligenţei creatoare cu impact direct în economia românească.Transformarea inteligenţei creative teoretice în produse care pot obţine profit.Definirea unui statut social al creatorului bazat pe tendineţele comunitare noi.Inocularea mentalităţii că inteligenţa este un produs care trebuie sortat, prelucrat, ambalat şicomercializat.Experienta:1974-1979 Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, Instructor metodist|Realizarea unui număr de 12 spectacole de teatru cu distribuţie între 2 şi 32 de oameni|Proiectarea şi execuţia unui studio experimental de teatru cu toate dotările tehnice realizateîn întreprinderi ieşene|Participarea la 4 festivaluri naţionale.1979-1985 Casa de Cultură a Municipiului Iaşi, Instructor metodist|Realizarea primei companii de teatru formată din profesionişti şi amatori|Crearea primului club de jazz din Iaşi – Clubul Municipal de Jazz|Participarea la 18 festivaluri naţionale| Realizarea a 22 de turnee în judeţ şi în ţară1985-1990 Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.l. Caragiale” – Bucureşti| Realizarea de 5 spectacole la diverse teatre din ţară: Iaşi, Piatra-Neamţ, Arad1990-1994 Teatrul de Stat Arad, Regizor artistic| Montarea a 10 spectacole|Work-shop-uri de pregătire a personalului artistic al teatrului| Reorganizarea sistemului de producţie teatrală|Creşterea numărului de spectatori de la o medie de 60 la 320 pe spectacol1993-1995 Teatrul de Marionete Arad, Director şi Regizor artistic| Realizarea unui număr de 3 premiere| Creşterea numărului de spectatori de la o medie de 40 la o medie de 210 pe spectacol| Producţia work-shop-ului pentru tinerii actori condus de regizorul Andrei Şerban|Producţia Festivalului Internaţional de Teatru „Euromarionete”

1993 Director executiv al Festivalului Internaţional de Teatru „Euromarionette”, Neuchatel,Elveţia1994 Director Executiv al Festivalului Internaţional de Teatru „FestivalulPrimăriei”, Saarbrucken,Germania1995 – prezent Fundaţia Naţională de Teatru „Alternative”, Preşedinte Executiv|Organizarea şi producţia turneului Centrului Internaţional de Teatru pentru Tineret Tokio(1996)in judetulConstanta.|Editarea calendarului UNITER (Constanta-1996)|Organizarea şi producţia happening-ului Teatral „Concursul sperietorilor de ciori”, cuparticiparea a 142 de actori şi a peste 8.000 de spectatori (Iasi-1997)|Organizarea turneului Companiei de Dans Buto „Hikaro Otsubo”, Tokio, în 6 oraşe dinRomânia (1997)|Organizarea unui nou turneu cu aceeaşi companie în alte 5 oraşe şi producţia spectacoluluide teatru Buto pe teme folclorice româneşti: „Vocea Meşterului ”, cu actori români (1998)|Producător al Festivalului de Teatru Stradal „Ilariada” – Arad, 1998|Proiectarea şi execuţia Clubului de Arte „Frontiera”, Arad (finanţare 30.000 USD) – 1998|Realizarea unei campanii publicitare pentru firma ARTEXIN-ATIC S.A. în valoare de 95.000USD (Arad-1998)1999-2001 Centrul de Exploatare a Inteligenţei, Director executiv|Proiectarea şi executarea Galeriei de Artă „Curtea veche”|Realizarea şi finanţarea unui număr de 6 expoziţii personale ale unor artişti plastici ieşeni şidin ţară|Producţia şi regia spectacolului „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale|Co-producţia Salonului Internaţional de Inventică „Inventica 2000”|Producţia de evenimente speciale în cadrul campaniilor electorale la alegerile locale şinaţionale2001-prezent S.C. P.I.N. – TRANSFER S.A., Preşedinte Director GeneralIntroducerea în producţie a patru brevete de invenţie romîneşti premiate cu medalia de aur lasaloanele internaţionale de inventicăOmologarea şi autorizarea a două produseParticiparea la 12 saloane şi tîrguri naţionale de produse fabricate în RomaniaProiectarea şi designul industrial pentru două produsePrepararea pentru intrarea în fabricaţie a încă 7 brevete de invenţieProspectarea şi prepararea industriei artizanale pentru producţii ecologice de serie mică.2007 – prezent, Director Executiv al Editurii PISICA NEAGRAEditarea volumului UMBRE de Aurel LeonStudii:1969-1971-Studii de Filologie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi1985-1990 -Licenţiat în Regie de teatru, film şi televiziune, Universitatea de Teatru şi Film „I.L. Caragiale” Bucureşti2003 –200 -Doctor in teatru, sectiunea Arta Spectacolului la Universitatea de Arte „GeorgeEnescu” dinIasiSPECTACOLE:1986 – “Melodie Varşoviana” de Leonid Zorin la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” – Iaşi.1987 - “ Examene… Examene.” – muzical de Marius Ţeicu si Eugen Rotaru, la OperaRomâna dinIaşi.1988 – “Doi pe un balansoar” de W Gibson la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi.1989 – “Comedia erorilor” de W Shakespeare la Teatrul de Stat din Arad.1990 - “Cafeneaua” de C. Goldoni la Teatrul Tineretului, Piatra-Neamţ.1990 – “ Cum se jefuieşte o bancă” de S. Fayad la Teatrul de Stat din Arad1990 – “Pescăruşul” de A.P. Cehov la Teatrul de Stat din Arad.1991 – “Transfer de personalitate” de D. Solomon la Teatrul de Stat din Arad1991 – “Ţara fericirii” de T. Muşatescu la Teatrul de Stat din Arad1992 – “Fuga” de M. Bulgacov la Teatrul de Stat din Arad ( Premieră pe ţară).1992 – “Burghezul gentilom” de Molliere la Teatrul de Stat din Arad.1992 – “Truffaldino, sau aiuritele fantasme” scenariu de Ion Mânzatu, după C. Gozzi, laTeatrul de Marionete din Arad.1993 – “Noi oamenii…” de Shawn Ryan la Teatrul de Stat din Arad ( Premieră mondială).1993 – “Lungul drum al zilei către noapte” de E. O’Neill la Teatrul de Stat din Arad.1993 – “Eu si lumea ‘93” scenariu de Ion Mânzatu la Teatrul de Marionete din Arad.

1994 – “ Tinereţe fără bătrâneţe” scenariu de Ion Mânzatu după P. Ispirescu, la Teatrul deMarionete din Arad.1995 – “Cameristele” de J. Genette, la Teatrul de Stat din Arad.1997 – “Gaiţele “ de A. Kiritzescu la Teatrul “M. Eminescu” din Botoşani.1998 – “ Ubu si Milena” de Nina Tânţar la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ.1999 – “ Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale la Centrul de Exploatare aInteligenţei dinIaşi.2005 – „Revizorul” de N.V. Gogol, Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”, Iaşi2005 – „Pescăruşul” de A.P. Cehov, Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sf. Gheorghe2006 – „Două loturi” scenariu dupa schiţele lui I.L.Caragiale de I. Mânzatu, Teatrul de Păpuşi„Vasilache”, BotoşaniDistinctii:Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internaţional de Teatru „SăptămânaTeatrului de Păpuşi, Marionete şi Animaţie”, Constanţa, 1993Premiul pentru cea mai bună regie la acelaşi festival„Omul de cultură numărul 1” al judeţului Arad, 1994

ATENTIE !!!Această carte este plină de erezii!Nu te încăpăţâna s-o citeşti.Nu distrugeţi volumul.Opera tipografului trebuie respectată.

Adevăruri de spus pe şoptite Mimând modestia, cu politicoase preveniri cum că nu-i tocmai înţelept sărisipeşti energie şi timp preţios, aruncându-te tu, prea vrednic cititor, asupra unui textgreu de rumegat, autorul îţi atinge cu precizie bine calculată curiozitatea. Iarcuriozitatea aceasta îţi va fi răsplătită după truda unei citiri, care cere o a doua citire,cu adăstări destule spre mai bună înţelegere. Efortul şi răbdarea de a te opri nu odată din lectură spre o mai bună înţelegerete vor face să descoperi un eseist dedulcit la lecturi din poeţi mari şi ciudaţi, incomozica şi autorul de Erezii ieşene, şi cât de bine se potrivesc versurile din Ghilgameş, oriNichita Stănescu, ori Baudelaire, ori Montale, ori Nichita Danilov, ori Esenin petrunchiul parabolicei scrieri. Ai impresia că un poem sau altul fost-a scris pentru ailustra, mai sugestiv decât alte cuvinte exegetice, adevărul unei maxime ori al uneiînvăţăturiasiatice. Regizor de teatru, director de trupă teatrală o vreme, instructor de teatru latinereţe, doctor în Teatru cu o teză despre sentimentul nimicniciei în dramaturgia luiCehov; mai nou – editor, întreprinzător pe cont propriu al unor proiecte culturalenăstruşnice, spirit iscoditor şi neîncovoiat de obligaţii sociale, Ion Mânzatu – căcidespre domnia sa este vorba – mă surprinde propunându-mi să parcurg un manuscrisvoluminos, mărunt scris, cu o bibliografie ce pune alături cugetători din toatetimpurile, poeţi şi iarăşi poeţi, fizicieni şi astrologi, antropologi însemnaţi. Toţi suntpuşi la treabă, după ce au fost citiţi şi răscitiţi cu de-amănuntul, vreme de câtevadecenii, pentru a sprijini un ópus neobişnuit - cât învăţătură de transmis pe alte căidecât cele ale scrisului – de masă; cât studiu antropologic, cât mărturisire – ferită deochi şi urechi sceptice, cât eseu de filosofia culturii , toate la un loc şi pe rând menitesă valorifice un gând îndrăzneţ, unii i-ar spune – nesăbuit: o ... cosmogonie. Dacă despre partea de fizică, asociată calculelor probabilistice, ca şi despretrimiterile la autorii de comogonii celebre e mai prudent să nu ne pronunţăm – dinnecunoştinţă de cauză, păcat iertat, căci l-am recunoscut de la bun început, nesemeţim a zice câteva cuvinte despre cartea finală (cartea lui Ion Mânzatu se face dinmai multe cărţi, după modelul cărţilor tibetane). Acolo, în cartea din urmă, „ereticul”autor dezvoltă o idee ce o găsisem atinsă în teza sa de doctorat, cu aplicare la Cehov şianume, conceptul de produs cultural, opozit celui de produs informaţional. Creatorveritabil, rusul ar fi lăsat posterităţii produse culturale, pe când emulii săi şi-au

exersat abilitatea tehnică semnând produse informaţionale. Diferenţa desparte, defapt, operele de artă ca fapte de creaţie, de artefacte datorate unor epigoni, trecândbagajul de informaţie în lucrarea scrisă. O întreagă teorie, desfăşurată cu o forţă aconvingerii neîndoielnică, îl conduce – şi ne conduce la concluzia că, aşa, fără scop,cum se profilează universul în devenirea lui de sine şi în sine, informaţia şicunoaşterea sunt realităţi necomplementare, cunoaşterea atrăgând: modificareasinelui, revelarea unei realităţi metafizice ( nu neapărat religioase), mizând pe insolit,pe subtil şi sublim. Cele trei date fundamentale, derivate din dezechilibrul ce-lpresupune făptuirea artistică, antrenează o rupere în chiar profilul spiritual alcreatorului. – Ion Mânzatu, în postură de creator al originalei şi complicatei scrieri,mărturiseşte convingerea că, odată spunerea încheiată, încearcă o mare uşurare: ce-avea-de-comunicat–altora- despre sine-şi-despre facerea şi prefacerea-lumii, micro şimacrocosmice, s-a împlinit. Deloc acelaşi, autorul îşi vede misiunea încheiată , povaracăzându-i de pe umeri, iar echilibrul de sine – regăsit. Spunerea în pilde, de sorgintesapienţială, revelă mai potrivit adevărul decât enunţul prea sigur în fixitate(prejudecată de consum pentru cei prea puţin curioşi). O spunere în pilde riscăm şinoi, cu punctul de interes în povestirea lui Cehov, Studentul, naraţiune pe care IonMânzatu o cunoaşte prea bine. Să-i reamintim pe scurt precara intrigă, dacă de intrigăpoate fi vorba aici. Aşadar:în Joia Mare, pe şleaul mocirlos şi rece al unui sat uitat de Dumnezeu şi de autorităţi,se întoarce de la vânătoare Studentul în teologie, Ivan Velikopolski, fiul dascălului dela biserică: „I se părea că frigul acesta neobişnuit tulburase echilibrul şi armonia celordin jur, că însăşi natura nu se simte la îndemână şi de aceea amurgul serii şi-a îndesitpânza de întuneric mai repede ca de obicei”. Înfrigurat şi flămând, Studentul segândeşte cu amărăciune la încremenirea în rău şi nenoroc a oamenilor locului. Nimicnu s-a schimbatde pe vremea lui Ivan cel Groaznic şi Petru cel Mare - – îşi zice în sinea lui. Dar, estede-ajuns să zăbovească, rebegit de frig, în preajma focului din grădina văduvelor, săse încălzească preţ de câteva clipe şi....să-şi aducă aminte şi să depene cu convingerepilda apostolului Petru din cele douăsprezece evanghelii, poveste evocată la acel ceasîn toate bisericile ortodoxe, pentru ca ascultătoarele istorisirii, cele două ţărănci,Vasilisa şi Lukeria, să dea semne de profundă emoţie. Studentul îşi vede apoi dedrum, dar stăruie gândul că „trebuie să fie o legătură între bătrâna asta -[care aizbucnit în plâns, n. n ] şi întâmplarea din acea groaznică noapte”. Mai mult, dacă

Vasilisa a plâns, iar fiica ei, Lukeria s-a tulburat atât, înseamnă, deduce Studentul, că„este o legătură între acele evenimente şi vremea de astăzi” Copleşit de o fericire careîi taie răsuflarea, Studentul conchide că „trecutul este legat cu prezentul printr-un lanţneîntrerupt de evenimente care decurg unele dintr-altele. Şi era prima oară când îipărea că vede cele două capete ale lanţului: izbutise să atingă un capăt, şi celălaltvibrase în semn de răspuns”...Lanţul la care se gândeşte Ivan Velopolski nu e nimicaltceva decât „lanţul de energii” invocat deautorul Ereziilor ieşene, drept o mişcare vibratorie, care se transmite ca un „zbârnâitvesel”, de la un capăt al firului de cauze la capătul celălalt al efectelor, cuprinzândîntregul univers. Cu alte „vicioase bucurii speculative” (l-am citat iarăşi pe Ion Mânzatu) ni serevelă adevăruri de care acesta este convins, iar convingerea se cere împărtăşită, dupămodelul vechilor învăţături tibetane, fără încrâncenare, cu speranţa că sămânţa deadevăr va ajunge la emoţia cititorului pe calea mijlocită a scrisului. La emoţia, iar nula raţiunea cititorului, emoţia fiind conductorul prob al cunoaşterii, nu mai puţin, alcunoaşterii artistice – ne asigură autorul. Să-i dăm credit şi să-i citim vorbele, menitesă ţină locul învăţăturii rostite, iar nu scrise.Sorina Bălănescu

MOTIVAŢIECătre cetitoriu Dacă avertismentul nu te-a descurajat şi ai ajuns să citeşti aceste rânduri va,trebui să mai faci faţă unei încercări. În cele ce urmează, îmi voi descărca sufletul şi-ţi voi explica de ce am simţitnevoia să scriu această carte. De fapt, am început s-o scriu de mult, de pe laoptsprezece ani, cînd m-au lovit pentru prima dată cîteva întrebări, iar răspunsurileerau departe de a mă convinge. De-a lungul timpului, de fiecare dată cînd dau pesteînsemnările din acele vremi, mulţumesc Cerului că m-a îndemnat să le fac. Ele suntpreţioase acum, cînd îmi redeşteaptă aroma suculentă a unei anume atmosfere sociale– fie ea bună sau proastă, dar îmi mai amintesc şi faptul că stratul meu de cunoştinţeera prea subţire, aşa că neliniştea creată de întrebările fără răspuns satisfăcător măzgîlţîia destul de supărător. Iată de ce, anii au trecut, şi cartea nu-şi găsea o formă care să mă seducă, sămă îndemne s-o scriu, nu-şi găsea acel discurs care să curgă de la un capăt la altul cufluenţă. Ideile mi se păreau în regulă, argumentele se adunaseră într-o cantitatesatisfăcătoare, dar forma nu se întrezărea nicidecum. Oricum, n-am disperat ; ştiam căodată şi odată, ceva va declanşa şuvoiul discursului, şi atunci forma va conta maipuţin pentru mine, doar dorinţa aprigă de a spune se va înstăpâni.Scurtă povestire Totul a început de la o maşinărie. La începutul ultimului deceniu al secolului trecut, a venit în casă la noiGrigore I-ul, şi a fost o mare fericire. Grigore I-ul era un computer personal de ultimăgeneraţie, care a devenit, în prea scurt timp, un individ posesiv. Perioada de probă afost minunată şi părea să anunţe o prietenie profundă. Dar după câteva zile, Grigore aînceput să devină tot mai capricios, mai instabil. În primele momente, am fostîngăduitor, apoi m-am revoltat, pe urmă, am fost furios foc şi am sfârşit printr-o mareîngrijorare: dacă Grigore este bolnav? Era o maşină nouă şi nu ar fi avut nici un motiv să dea semne de alienare.Oricum, trebuia căutat un specialist, care să-l readucă la condiţia iniţială. Din diferite motive, am întârziat să chem specialistul şi mă chinuiam încontinuare cu un Grigore tot mai năbădăios.

Schimbarea la faţă Dar, dintr-o dată, am înţeles! Grigore I-ul nu era bolnav, nu era nici capricios, nici năbădăios. Grigore era omaşină obiectivă, capabilă şi limitată. Nu el era responsabil pentru gravele noastreneînţelegeri, ci eu. Nu el răspundea greşit, ci eu întrebam altceva, de fapt, şi aşteptamrăspuns la o întrebare pe care n-o formulasem. Grigore răspundea cu precizie fondului obiectiv al întrebărilor mele şi nu erainfluenţat de partea subiectivă a acestora. Eu eram o entitate subiectivă, care doreamsă iniţiez un proces de comunicare cu o entitate obiectivă, fără să respect normele debază, lucru care deforma grav procesul în sine. Maşina mea – Grigore cel nesupus! – avea o memorie de bază, concepută săpoată înmagazina o anume cantitate de informaţie concretă. Aşadar, Grigore avea omemorie gata să conţină orice fel de informaţie neconceptualizată, informaţie careurma să prindă formă atunci când ar fi fost prelucrată într-un model conceptualizat.Limitele sale erau dictate de capacitatea memoriei, de spaţiul de stocare. Virtual,computerul putea furniza orice fel de informaţie, totul depindea de modul în carememoria sa era organizată. Când i se cerea, maşina scotea din memorie modelul,conceptualizat în scopul proiectului. Un proces obiectiv, cu un scop foarte precis:informarea. Grigore nu era o maşină de comunicare, ci una de informare.În lumi paralele Eram, faţă în faţă, două lumi: una obiectivă, limitată, neinfluenţabilă, acomputerului, iar de cealaltă parte, lumea mea; subiectivă, nemărginită, dominată detendinţe continuu creative. Această realitate m-a făcut să gândesc că lumea ar putea fi şi altfel decât amştiut-o din istorie, de la gânditori, de la cei care m-au învăţat, de la simţurile meledominate de dorinţe. Se putea chiar ca modelul după care mi-a fost dezvăluită lumea să fi fostdepăşit. Îmboldit de astfel de gânduri, am început să mă îndoiesc.



CARTEA ISipetul de zestre

Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora. Cel care are urechi de auzit să audă ! 1Cutia cu fantome Mărturisesc că nu dorinţa de a intra într-un război filosofic a fost îndemnulscrierii acestui op, ci aceea de a reface drumul către originile formelor de comunicare,pentru a mă convinge că afirmaţiile “clasicilor” sunt adevărate. Cu cît afirmaţiile lorerau mai tăioase şi mai definitive, cu atît viermele parşiv al îndoielii mă scormoneamai adânc. Din nefericire, voi încălca foarte multe teritorii şi voi face afirmaţii care vorsupăra spirite ce şi-au găsit liniştea şi siguranţa profesională, eşafodând cu migală de-a lungul anilor sisteme pe care să le apere cu îndîrjire. Viaţa lor s-a transformat lentîntr-un război de apărare, şi nu de cucerire, dar probabil că acesta este destinul unuiom care s-a dedat ştiinţei. Eu, personal, nu ştiu, pentru că fiorul ştiinţei n-a vieţuitprea mult în persoana-mi. Am încercat de multe ori să stabilesc cu mine o astfel derelaţie şi – cu eforturi teribile! – timp de cîteva zile izbuteam să urmez o disciplinăseveră. Totul se termina invariabil cu un abandon, care mă arunca din nou în ghearelevicioaselor mele bucurii speculative. Cum bine ai înţeles, aşadar, aceasta nu este o carte ştiinţifică, ci o carte deeseuri care doreşte să privească pe furiş în spatele pre-judecăţilor înstăpînite de-alungul timpului, pre-judecăţi preluate de fiecare generaţie ca atare şi transmise cuîncredere urmaşilor. Nimeni nu se mai oboseşte să verifice dacă, într-o nouă lumină,ele mai rezistă. Suma de cunoştinţe pe care o pre-judecată o cară cu ea de-a lungulistoriei devine încetul cu încetul o axiomă care nu mai are legătură cu nimic. Prinurmare nici cunoştinţele nu mai au cine ştie ce legătură cu realitatea. Aşadar, nealegem cu o sumă importantă de informaţii despre nimic. Însuşi mecanismul formării mentalităţilor care poartă pre-judecata estedependent de modelul ce domină epoca. De-a lungul istoriei, omenirea a avut maimulte modele care i-au stăpânit instrumentele cunoaşterii. Fiecare model este uşor de1 Apud Buddha, în Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de NicolaeConstantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.15

recunoscut în formele materiale ce se impun, în tehnicile de definire a fenomenelor,în expresia filosofică ce guvernează sistemele de gândire. Un prim model este cel naturist, al Antichităţii. Toţi filosofii Antichităţii îşisprijină demonstraţiile cu elementele ce se manifestă în natură şi se lasă percepute desimţuri în mod direct. Pentru Parmenide, focul şi pământul sunt elementele de bazăale întregului univers ; pentru Empedocle, ele devin patru : aerul, apa, pământul şifocul ; pentru Democrit, chiar dacă aşează la baza universului atomul, modelul deformare a lucrurilor respectă un procedeu natural : vârtejul, mişcare turbionară caresileşte elementele să intre în anume combinaţii. Evul Mediu va fi dominat de un model mistic, ce pune în centrul universuluiideea de Dumnezeu, ca un Creator ce modelează totul după propria sa voinţă şi areputere discreţionară. Începând cu secolul al XVII-lea se impune modelul mecanic, model care îşiface loc încetul cu încetul, pentru ca în secolele al XIX-lea şi cel de al XX-lea, sădomine copios sistemele filosofice. Deceniul al 7-lea al secolului al XX-lea avea să imprime o tendinţă evidentăde schimbare. Putem afirma că se naşte un nou model, pe care l-am putea numiinformaţional şi care atacă agresiv conţinutul şi formele modelului mecanic. Fiecare model a imprimat în cel ce i-a urmat un număr de procedee şicunoştinţe, dar şi o mare cantitate de ecouri ce au stat la baza naşterii unor falsevalori. Căci, nu-i aşa :„Timpul prezent şi timpul trecutSunt poate amândouă prezente în timpul viitor,Iar timpul viitor cuprins în timpul trecut.”2 Tabloul descris mai sus ne arată că ar ajunge doar curajul să acceptăm evidenţaunui univers, continuu instabil, fără nici un element imuabil, şi nici nemişcat, pentru arealiza că pre-judecata este un factor mortal, doar fie şi pentru că ne propune mereu săîngheţăm o clipă din curgerea firii.2 T.S.Eliot, Patru cvartete, trad. de Sorin Mărculescu, Editura Univers, 1971

Caruselul cu iluzii Pentru că toată viaţa mea am fost un om de front, care a iubit să trăiască înlinia întîi, pentru care atacul la baionetă a fost un deliciu, iar încăierările - la fel deademenitoare ca şi sânul matern - pre-judecata mi-a fost tot atât de dragă, ca şinoroiul din tranşee. De ea m-am lovit la fiecare pas, ea m-a pus jos de multe ori, m-aumilit, târnosit, tăvălit, tăbăcit şi a trebuit să fac eforturi încăpăţânate pentru a-misalva pielea şi conştiinţa. Dar tot ea, trebuie să recunosc! m-a învăţat cum să-mi fac arme, cât deimportantă este strategia, cât de preţios este să ştii unde trebuie să ajungi, câtepopasuri trebuie să faci la un drum şi, mai ales, cât de vital este să-l cunoşti peadversar. Si lucrul cel mai important!: nu trebuie, cu nici un chip, să te rateziîmpreună cu generaţia ta. Dacă e să se întîmple, măcar s-o faci de unul singur, trăind propria-ţi aventură,ca, la bătrâneţe ajuns, să poţi povesti prostiile făcute, cu mândrie şi savoare, şi nu cumintea întunecată de complexele vinovăţiei colective. Ba, mai mult, o astfel de atitudine te scapă de complexe, te face conştient delocul tău şi te mulţumeşte că-l meriţi. Nu mai râvneşti aiurea după ceea ce nu ţi secuvine, mereu convins că, dacă nu ai fi fost împiedicat de alţii, tu ai fi de mult peculmile înalte ale măreţiei visate, chiar dacă puterile-ţi sunt nevolnice şi pipernicite. Toată viaţa ta devine un coşmar, o luptă surdă cu fantomele ce ţi se opun, ozbatere nebunească ce otrăveşte totul, care nu aduce nici strop de linişte, nicimângâierea mulţumirii, ci doar griji, amărăciune şi suferinţă. Să aparţii unui grup, să aderi la un manifest, să ai conştiinţa spiritului colectiv,iată sentimente mângâietoare şi liniştitoare, care-ţi inoculează înălţătoare trăiri. Eşti defolos unei cauze, te confunzi cu aspiraţiile colectivităţii căreia îi aparţii. Ce poate fimai important pentru un om, decât să fie folositor timpului şi nevoilor unei societăţi?„Din acest prim punct de vedere, viaţa socială ne apare ca un sistem de obişnuinţemai profund ori mai superficial înrădăcinate, ce răspund necesităţilor comunităţii.Unele dintre ele sunt obişnuinţele de a ordona, majoritatea sunt obişnuinţele de a sesupune, fie unei persoane care comandă în virtutea unei delegaţii sociale, fiesocietăţii însăşi, confuz percepută sau resimţită, care emană un ordin impersonal.

Putem să ne sustragem lor, dar chiar şi atunci suntem atraşi către ele, aduşi laascultare asemenea pendulului ce se abate de la verticalitate.”3 Mentalitatea colectivă, ierarhia, ordinea grupului, toate acestea definesc unorizont precis delimitat, în care tu trebuie să fii părtaş, alunecând prin viaţă sprijinit deaxiome, de cutume, de reguli ce nu-ţi aparţin decât parţial. Care nu ajută, dar nici nustrică. Şi, ajungi să descoperi într-un târziu, – Oh! mult prea târziu – că toţi mugurii,ce ar fi putut rodi cu folos, sunt de mult uscaţi. Iar societatea aşteaptă răbdătoare pe unul mai puternic şi mai deştept decâttine. Dacă te linişteşte, lucrurile se petrec aidoma în întreg universul; tot ceea ceeste supus devenirii se macină sub semnul răbdării. Spre norocul meu, am trăit într-o perioadă istorică pe care urmaşii noştri o vorrememora cu invidie, pentru că a fost teribil de fertilă în a crea destine istorice. Dinnefericire, mulţi au schimbat această calitate pe posibilitatea de a conduce unVolswagen, şi, cînd afirm aceasta, nu mă gândesc doar la cei care au emigrat dinRomânia. Pentru mulţi dintre noi, nu contează cum ratezi o oportunitate, ci doar cât deseducător motivezi eşecul. Atât de mulţi au devenit aceştia, încât putem afirma căasistăm la un exerciţiu social. Personal, iubesc perioada istorică în care trăiesc! Priveşte detaşat, distanţează-te, şi ai să vezi că ne aflăm în plină Apocalipsă;drept este că nu cu tunete, fulgere şi foc din cer, cu emanaţii de sulfuri, dar cusuferinţe similare şi cu giudeţuri la fel de necruţătoare; „În această criză anuală atamei (Tama: «o substanţă spirituală », conform tradiţiei japoneze), experienţaprimitivului presimte semnul unei inevitabile confuzii care trebuie să pună capăt uneianumite epoci istorice pentru a permite reînnoirea şi regenerarea, adică reluareaistoriei de la început.”43 Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi,Editura Institutul European, 1992, p.264 Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1991, p.59

Gongorice ispitiri persistă, se fac şi se desfac, dispar şi se alcătuiesc, iar tu eştiun suflet simplu, abandonat sub un copac, ca şi Sfântul Anton - ce nici n-ai ştiutvreodată dacă este real sau nu, supus ispitirilor, dar şi grozăviilor. O lume moareagonizând, o alta se naşte, şi ciocnirea dintre început şi sfârşit dă naştere unei crize cumulte victime, cu multe aberaţii, cu multe destine amăgite. Poate că, atunci când a fost creată Apocalipsa, imaginea pentru suferinţă eratortura carnală: „Se văd aici făpturi «înzestrate cu darul de a-şi schimba feluritchipurile şi de a se transforma în sute de milioane de feluri…având pântece, picioareşi mâini diforme…chipuri strălucitoare de o splendoare îngrozitoare, chipuri şi dinţistrâmbi…unii aveau trupuri în flăcări…unii purtau munţi aprinşi apropiindu-semăreţ, urcaţi pe alţi munţi aprinşi… unii aveau urechi de elefant, urechi atârnând.Unii aveau pântece asemenea unor morţi…alţii aveau pântecele ca o cană… Uniiaveau trupuri şubrede alcătuite dintr-o grămadă de oase…» Toţi monştrii iadului suntadunaţi în această luptă, făcând să se işte nori negri, aducând o noapte neagră,făcând zgomot». Ei aruncau săgeţi, pietre, securi dar proiectilele se transformau înflori. Mâra dezlănţuie atunci ploi ca să-l înghită pe Preafericit într-un potop, darprinţul este apărat de şarpele Mucilinda care îl adăposteşte în cutele sale, şidiavolului nu-i mai rămâne decât să facă ultima încercare, seducţia. Îşi trimite fiicelecare caută să-l tulbure prin treizeci şi două de feluri de magie feminină, dezvăluindu-se şi învăluindu-se, arătându-şi sânii, făcând să le sune inelele de pe picioare,descoperindu-şi coapsele asemănătoare trompei de elefant.”5 Poate că astfel muritorii puteau pătrunde parabola, îi mărunţeau înţelesul, şigândurile lor se luminau. Dar, poate că, dacă dăm la o parte carnea înşelătoare, miezul ne va dezvăluiesenţa învăţăturii… Poate!!!… Sau poate că nu.5 Jurgis Baltrusãitis, Evul mediu fantastic, traducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, EdituraMeridiane, 1975, p.196

Caleidoscop cu viitor Oricum, este excitant să trăieşti în vremuri de graniţă, pentru că totul este atâtde imprevizibil încât, ceea ce ieri părea solid şi de neclintit s-a dovedit a fi doar uneşafodaj de nisip care s-a prăvălit la o suflare de vânt. Trebuie să ai fire tare şi săînveţi repede ce înseamnă viitorul, unde începe el şi unde se termină (pentru tine!).Cred că fac parte din prima generaţie care a trebuit să facă faţă unui şoc teribil : săînveţi să devii contemporan cu viitorul. În trecut, o invenţie avea nevoie de mai multe generaţii pentru a fi asimilată,se răspândea în cercuri repetate, şi efectele ei puteau fi digerate pe îndelete. Mai întâiera un ecou, un zvon. Apoi îşi făcea apariţia; o curiozitate cu care puteai săconvieţuieşti fără să te atingă, fără să te intereseze. Dar, o dată cu anii ’60-’70, atrebuit să facem faţă şocului adaptării la un val de produse revoluţionare, care setransformau rapid în mijloace de existenţă. Toată această avalanşă de instrumente noiimpune un alt ritm al cunoaşterii, al adaptării. Şi o altă stare a existenţei ; ritmulevoluţiei se rupe, şi trebuie să faci faţă unui viitor care nu mai are răbdare, care seprăvale practic peste existenţa ta, terorizând. „Tot ceea ce are puterea de a crea într-un fel oarecare – în mintea noastră reprezentările durerii şi primejdiei, adică tot ceeace este teribil prin ceva sau legat de elemente teribile, sau operează într-un modanalog spaimei, constituie o sursă a sublimului; adică produce cea mai puternicăemoţie pe care o poate simţi omul.”6 , observă Edmund Burke. Dar procesul acesta a devenit unul colectiv şi este permanent întreţinut deViitorul care se înghesuie dintr-o dată în Prezentul tău, îţi alterează percepţiile. Numai ai noţiuni normale şi sigure despre evoluţia istorică. Întrebări ca: ce este Trecutul?când se termină Prezentul? când va fi Viitorul?, nu mai au rezonanţa ştiută. Generaţiile noastre moşteniseră un alt fel de lume, cu un alt fel de ritm. Este adevărat că noi înşine am invocat, asemeni Ucenicului Vrăjitor, magiamaestrului, şi am pierdut-o de sub control. A trebuit, astfel, să suportăm şocul unuidezechilibru între capacitatea noastră de a ne adapta şi noile mijloace, din ce în ce mairadicale.6 Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş,Bucureşti, Editura meridiane, 1981, p. 67-68

Nu ştiu dacă acesta este cel mai teribil şoc pe care l-a avut de suportat, sau pecare îl va suporta, o generaţie istorică: desigur, nu. Ştiu doar că pe acesta l-a resimţit, din plin, generaţia mea. Şi mai ştiu că,derutată, această generaţie a dat naştere multor monştrii. În aceste vremi, cel mai rapid, uiţi de urmaşi, cu toate că eforturile disperate dea-ţi „aranja situaţia” în numele lor se face. Ritmul nebunesc scurge totul printre degeteşi panica pune stăpânire pe minte. Realizezi mai abitir cât este de scurtă viaţa acum întimpurile când tot ceea ce-ţi oferea confort şi siguranţă se prăvăleşte în abis, cândmetodele verificate nu mai fac două parale, când ar trebui să înveţi continuu ceva nouşi nu mai ai răbdare sau putere. Variante nu sunt prea multe: ori renunţi la toate visele de adolescenţă şi prinzivalul, purtând cu tine toate complexele neîmplinirii, dar şi tehnica justificării; ori lupţipentru împlinirea acestora în corul de sarcasme şi huiduieli, fără să ai siguranţavreodată că se va face lumină şi pe uliţa ta. „Viaţa nu progresează de la stări deinadaptare la stări de adaptare”7 , afirma Lucian Blaga, ceea ce părea corect în epocasa. Doar că timpul a dovedit că viaţa este o continuă stare de inadaptare, iarformele tot mai specializate sunt variante continuu perfectibile, deci instabile, aledevenirii. Aidoma majorităţii oamenilor, îţi vine greu să accepţi că istoria este scrisă de ogrămadă de anonimi, ce definesc mereu condiţia de inadaptare. Eroii au calitatea dea şti să spună pe nume unei situaţii ce era fapt evident de mult! Ei se aleg cu gloria,şi doar truda e a ta, a lui, a noastră, şi este cu atât mai frustrant, cu cât nici măcar întrenoi nu ştim să ne cinstim.Un început, două începuturi… Am vorbit mai sus de un început, ai căror martori suntem şi cred că, pentruacest început care se prefigurează, merită să atacam nişte pre-judecăţi care sunt lamare preţ de prea mult timp, de mult prea mult timp. Noile informaţii au aruncat nişte pete de lumină, care arată că lucrurile nu preaau forma pe care o tot invocăm.7 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976. p.63

Întreaga istorie a omenirii nu s-a datorat nicidecum progresului material, carea fost un rezultat, ci evoluţiei spirituale, care a fost permanent instabilă, mereu laoriginea unui nou început. „Ar fi bine să considerăm corpul ca un eu, decât spiritul,căci corpul pare să dureze un an, doi sau o sută de ani, dar ceea ce se numeşte spiritsau gândire sau cunoştinţă se produce şi dispare, noapte şi zi, într-o veşnicăschimbare.După cum maimuţa în zbânţuiala ei prin pădure apucă o creangă, apoi îi dă drumulşi apucă alta, tot aşa, şi ceea ce se numeşte spirit, gândire sau cunoştinţă se produceşi dispare, zi şi noapte, într-o veşnică schimbare.”8 De ce ar fi aşa de important acest început?! Sau, mai degrabă, există un astfelde început ? Există vreun început pentru Istorie, sau acesta este doar momentul cucare oamenii definesc trecerea la o nouă etapă, într-un proces ce nu se va terminaniciodată ? „Moartea omului şi cea a umanităţii sunt indispensabile regenerării lor.O formă, oricare ar fi ea, din chiar faptul că există ca atare şi că durează, slăbeşte şise uzează; ca să-şi capete vigoarea, trebuie să fie reabsorbită în amorf, fie şi numaipentru o clipă; să fie reintegrată în unitatea primordială din care a ieşit; cu altecuvinte, să reintre în «haos » ( în plan cosmic), în « orgie» (în plan social), în«întuneric» (pentru seminţe), în «apă» (botezul pe plan uman), în « Atlantida» (înplan istoric).”9 Este important Începutul, sau noua etapă ce debutează, şi care vă sfârşiprin a crea posibilitatea unor noi acumulări în sânul formei materiale, care să sprijineun nou Început? “ Omul care a traversat râul se va odihni poate o vreme pe malul pecare a ajuns, dar dincolo de el se întinde un ţinut de parcurs. Omul se va ridica decişi va continua călătoria. Trecerea râului, ajungerea pe «celălalt mal», nu sunt decât oetapă. ”10 Mi se pare că, acum, parcurgem « un început » ce va schimba destinulomenirii radical. „ Starea-de-dezvăluire a fiinţei este cea care, ea mai întâi, face cuputinţă manifestarea unor ipostaze ale fiinţării. ”11 După opinia mea, s-ar putea ca8 Apud Samyutta Nikaya, în Alexandra David-Neel, op.cit, p.599 Mircea Eliade, op.cit., p.71 10 Alexandra David-Neel, op. cit., p.701011

unii dintre noi (mă refer la generaţia mea) să avem norocul să-l vedem cum sedefineşte. Pentru mine personal, ar fi o mare mîndrie să plec dincolo, ştiind că am fostcontemporan cu aşa ceva, pentru că evenimente istorice atât de spectaculoase seîntâmplă la sute de mii de ani… sau la milioane!„Ne ducem toţi câte puţin mereuCătre-un liman de tihnă şi-mpăcare.Poate curând va trebui şi euBulendrele să-mi strâng pentru plecare.“12Treimea modelatoare O treime de etape au conturat noua perspectivă: 1. legitimarea inteligenteiartificiale ca mijloc de prelucrare a realităţii, apoi, la un timp relativ scurt: 2.industria genetică a făcut un salt spectaculos: s-a refăcut în întregime codul ADN şiau fost înţelese în mare parte funcţiile sale , după care: 3. a fost clonată o fiinţă vie.Aceste trei descoperiri măresc mult capacitatea omului de a cunoaşte, pătrunzând înintimitatea unor mecanisme teribil de importante ale Devenirii. Este un pas important, care face să cadă un strat gros din ignoranţa noastră, ceeste cauza nenumăratelor prejudecăţi după care încercăm să eşafodăm realitatea.Cunoaşterea nu are decât timpul trecut, ea se adresează doar evenimentelor ce s-aupetrecut, ce s-au consumat în straturile fiinţei noastre. Evenimentele ce vor deveni autraiectorii ce ne sunt necunoscute şi care pot fi doar presupuse, ele sunt guvernate dereguli precise şi imuabile, doar că un timp ele scapă cunoaşterii, uneori chiar definitiv.În momentul când aceasta se produce are loc o revelaţie, o iluminare, din nefericire,fără participarea conştiinţei noastre: „Curba descrisă de o simplă moleculă de aersau de vapori este fixată tot aşa de sigur ca şi orbitele planetare: nu există altădeosebire între acestea decât aceea datorată ignoranţei noastre. Probabilitateadepinde în parte de această ignoranţă, în parte de cunoştinţele noastre.”13 Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere Thomas Kleininger şi GabrielLiiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p.7712 Serghei Esenin, Poezii şi poeme, traducere de George Lesnea, Bucureşti, Editura Minerva,1976, p.4713

Unele minţi - pe care le numim - intuitive propun anumite modele care să neapropie de o astfel de realitate, modele pe care contemporanii le resping cu răceală, şitrebuie neapărat ca societatea să se apropie de naşterea fenomenului pentru a puteaconsuma intuiţia propusă. Iată de ce este mereu nevoie să se consume un anume timpistoric până să putem cunoaşte un act de creaţie. Între cunoaştere şi devenire este o cursă acerbă de urmărire, ce este surprinsăcu multă exactitate de Zenon în aporia „Achile şi broasca”, în această cursă esteoriginea tuturor realităţilor pe care formele materiale le nasc. „Pentru că omul şicosmosul se regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă,relele şi păcatele se elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente deregenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoriaprintr-o reîntoarcere continua in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.”14 Deocamdată aceste realizări rămân doar începuturile disparate ale unui viitordespre care cei mai mulţi dintre noi, din cauza spaimei şi a bigotismului, afirmăm căva fi plin de primejdii. Şi este foarte posibil să fie aşa pentru noi, deoarece lumea ceurmează să se nască nu ne este sortită. Ea este o lume ce presupune alte fiinţe, cu altecunoştiinţe, cu o altfel de inteligenţă şi cu un cu totul alt mod de a se manifesta,radical modificat. O lumea ce va rămâne necunoscută nouă, fiinţe pieritoare. Dar, tocmai acest fel de a fi al existenţei determină descoperiri ale ştiinţei,care relevă că viitorul nu există decât sub forma unei consecinţe a faptelor meleprezente, şi este de la sine înţeles că aceste „secrete”, ce păreau a fi apanajeledivinităţii, odată dezvăluite, au spulberat o sumă de construcţii altădată denezdruncinat şi au semnalat existenţa unor noi teritorii interzise. Interzise până când?Omul cu două capete Perfecţionarea modelului inteligenţei artificiale a fost un moment important alDevenirii, nu atât prin acţiunea directă asupra umanităţii, ci prin efectele colaterale,prin influenţa pe care sistemul a avut-o în celelalte domenii. Inteligenţa artificială aeliberat enorme energii şi a aprofundat metodele de înţelegere al procesului gândirii Apud Laplace, vezi P.Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panqunatismul, Iaşi, Ed. Univ.„A.I.Cuza”,p.59.14 Mircea Eliade, op.cit., p.66

omeneşti; a adus foarte multă lumină în ceea ce priveşte intimitatea structurii gândiriiumane, dar şi a relaţiilor dintre o entitate subiectivă (fiinţa vie) şi o alta obiectivă(realitatea curentă). Aceeaşi inteligenţă artificială a schimbat – la nivelul omului – relaţia dintreentitatea subiectivă şi ea însăşi. Este foarte greu să defineşti procese, din interiorulacestora, fiind subiectul, dar şi obiectul, propriilor evoluţii. Datorită inteligenţeiartificiale se pot simula modele pentru o mai bună înţelegere a articulaţiilor dintresubiectiv şi obiectiv, dar şi subiectiv şi subiectiv. Putem să abandonăm în linişte afirmaţiile arogante de altă dată, cu care sesusţinea că singura fiinţă din univers înzestrată cu funcţii subiective este omul. Toateformele ce alcătuiesc materia, de la atom la om, sunt entităţi subiective, conduse detendinţe oportuniste, şi care, doar prin nivelul evoluţiei stării de adaptare la orealitate se deosebesc între ele. Nevoile oportuniste impun individului o stare de entelehie deosebit de subtilă,stare care face baza curiozităţii permanente a materiei, la orice nivel ar fi ea. Oportunismul impune nevoia de adaptare, nevoia de adaptare face ca materiasă fie curioasă –„Curiozitatea neagă instinctul”15 - şi pentru a-şi satisface curiozitatea,trebuie să se perfecţioneze continuu. Procesul este valabil pentru oricare nivel deorganizare a materiei, doar mijloacele devin mai sofisticate şi mai performante. Odată cu inteligenţa artificială, am început să înţelegem că, ceea ce defineamînainte ca realitate (totalitatea mediului înconjurător) este, de fapt, un nivelparticular al formelor materiale, un mediu, că adevărata Realitate este un proces,într-o permanentă transformare, căruia materia trebuie să i se adapteze continuu şi pecare o generează continuu. „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pealtceva şi nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care estesuportul indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au oesenţă proprie. Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţeiunor cauze; nu sunt nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decâtnişte nume care acoperă o vacuitate de realitate intrinsecă.”16 Fiecare moment al15 Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p.4016 16 Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, traducere de NicolaeConstantinescu, Bucureşti Editura “Nemira”, 1995, p.81 17 Idem, p.45.

devenirii este o matrice, şi nu un moment determinat, ca şi în cazul norului electronic,un fel de ceaţă în care se găseşte şi momentul la care ne referim atunci când facem orelatare. Iar relaţia dintre momentele Devenirii cunoaşte multe funcţii deindeterminare ce devin surse ale Dezmărginirii. Aşa numitul „lanţ al cauzalităţilor”este valabil doar exprimând funcţia unui mecanism, pentru că o cauză este, în fapt, omatrice cauzală, care generează un moment matricial al efectelor, unde unele dintreacestea sunt în relaţie de indeterminare cu cauza. Aşa că afirmaţia budistă: ”Acestlucru fiind, se produce cestălalt”17 ar trebui corijata în: „Acest lucru fiind, se produceşi cestălalt.” Proces în care cauza îşi alege din matrice un moment care să devinăefectul său. Pentru că, trebuie să recunoaştem: „Determinismul era opera uneigeneralizări care neglija perturbaţiile, erorile, incertitudinile.”18 Sau, conformafirmaţiei lui Emile Boutroux: „Presupunând că fenomenele ar fi indeterminate, darnumai într-o oarecare măsură, care ar putea depăşi într-un mod de neînvins putereamijloacelor noastre de evaluare lipsite de fineţe, aparenţele ar fi exact aşa cum levedem.”19 Dar, probabil că lucru cel mai important: datorită inteligenţei artificiale amînceput să reconsiderăm cunoştinţele noastre despre informaţie. Înainte de epocainteligenţei artificiale, informaţia era egală cu ştirea, vestea, zvonul, rumoarea sauorice altă formă de comunicare cu conţinut social, ce are menirea de a face legăturaîntre două spaţii populate. Roland Barthes semnalează funcţia unei astfel de informaţiiîn lucrarea sa Despre Racine : „Aceasta este cea de a treia funcţie a spaţiuluiexterior: ţinerea actului într-un fel de carantină unde nu poate pătrunde decât opopulaţie neutră al cărei rol este să trieze evenimentele, să extragă din fiecare din eleesenţa tragică şi să nu aducă pe scenă decât frânturi de exterior purificate sub1718 18 Petre Botezatu, Op. Cit., p.113 19 Apud Emile Boutroux, vezi Petre Botezatu, op.cit., p.115 20 Roland Barthes, Despre Racine, traducere de Virgil Tănase, Bucureşti, Editura pentruLiteratură Universală, 1969, p.36 .21. Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960,p.15619

denumirea de veşti, înnobilate sub denumirea de povestiri (bătălii, sinucideri,reîntoarceri, crime, ospeţe, minuni)”20 Potrivit acestei filosofii, informaţia este un instrument care defineşte înexclusivitate specia umană şi presupune un sistem de semne elaborat, or lucrurile separe că nu stau tocmai aşa. Inteligenţa artificială, ca şi modul de funcţionare amoleculei ADN, dovedesc şi ele faptul că informaţia este o stare esenţială aenergiei care are nevoie de un suport pe care îl asigură masa Formei Materiale. Urmând această logică, putem deveni tare obraznici afirmând că, Universul –aşa cum îl perecepem noi, în limitele categorice ale existenţei noastre perisabile - s-acreat din starea neconceptualizată a energiei, iar apariţia masei exprimă tendinţaacesteia (energiei) de a circula sub formă de concepte, imprimând astfel o sumă decalităţi masei, transformând-o în materie. Şi de aici putem îndrăzni să propunem o definiţie profund eretică despreUnivers, afirmând că: Universul este o formă materială compusă, mărginită,guvernată de un proces permanent de Dezmărginire, proces care întreţine uncontinuu Dezechilibru generator de Nevoi. Continuând erezia vom afirma că: Universul nu are dimensiuni, ceea ce nuînseamnă cu nu are limite. În aceste condiţii, infinitul devine doar o noţiune folosităde geometri pentru a permite calcule de mărime a spaţiului şi întregul lanţ da categoriice presupune efecte ale infinitului trebuie reconsiderat. Dacă Universul ar fi infinit,teoria relativităţii, în orice formă a sa, nu ar mai fi valabilă, şi nu doar atât; ar trebuischimbate cam toate legile fundamentale ale Cunoşterii. Însăşi existenţa categorieiinfinit ne semnalează prezenţa unei limite: aceea a capacităţii de a imagina. Dar dacăInfinitul nu există şi Universul are un sfârşit, o limită, atunci înseamnă că şi el este lafel de perisabil ca şi noi? Nu sunt atât de deştept să răspund la o întrebare ca aceasta. Tot ceea ce pot săafirm este că Universul este rezultatul acţiunii a două stări ale Haosului: energia şimasa, dimensiuni care întreţin continuu procesul de formare a materiei universaletrecând dintr-o formă în alta, întotdeauna în urma apariţiei unui scop precis, undeva înstructura acestuia, a Universului.20

  0 expi k r   t, Conform teoriilor mecanicii ondualatorii, fotonul este alternativ corpuscul şiundă: „Realitatea fizică ni se înfăţişează în experienţă când corpusculară, când înformă de undă.”21Astfel, putem considera că această particulă-undă (conform ecuaţieilui Luis de Broglie) este elementul de graniţă între energie şi masă, acolo unde senaşte materia în virtutea unui scop definit şi precis. Cu alte cuvinte: actorul principalal unui proces reversibil, acolo de unde începe şi către care tinde întreaga evoluţie aUniversului, semnul fundamental care stă la baza limbajului întregului UniversMaterial. De-a lungul istoriei doar alchimiştii au fost preocupaţi de reversibilitateaprocesului transformării materiei în masă şi energie şi apoi din nou în materie: „Pourl ‫׳‬alchimiste, il faut sans cesse le rappeler, le pouvoir sur la matiere et l’en ergie n’estqu’une rea lite accesoire. Le veritable but des operations alchimiques qui sont peut-être le résidu d’unne science très ancienne appartenant à une civilisation engloutie,est la transformation de l’alchimiste lui-même, son accession à un ètat de consciencesupérieur. Les résultats matériels ne sont que les promesses du résultat final, qui estspirituel. Tout est dirigé vers la transmutation de l’homme lui-même, vers sadivinisation, sa fusion dans l’énergie divine fixe, d’où rayonnent toutes les énergiesde la matière. »22(Pentru alchimist, trebuie reamintit mereu, stăpânirea materiei şi energiei nu estedecât o realitate secundară. Adevăratul scop al operaţiunilor din alchimie, care suntprobabil moştenite de la o ştiinţă foarte veche aparţinând unei civilizaţii asimilate,este transformarea alchimistului în sine, accederea sa la o stare de conştiinţăsuperioară. Rezultatele materiale nu sunt decât promisiunile unui rezultat final, careeste spiritual. Totul se concentrează către transmutaţiile din omul însuşi, cătrepropria-i divinizare, către fuziunea cu energia divină fixă, de unde iradiază toate21 21 Petre Botezatu, Op. Cit., p..90 22 Luis Pauwels şi Jaques Bergier, Le matin des magiciens, Paris, Editura Gallimard, 1960,p.15622

energiile materiei.) Truda fără sfârşit a alchimistului viza obţinere unui proces în caremateria prelucrată pierdea un număr mare de corpusculi ce se transformau în fotoni,unităţi energetice atrase de sistemul material cel mai bine organizat. În felul acesta,alchimistul – o structură materială cu un sistem energetic foarte complex – primea înalcătuirea sa un număr neprecizat de fotoni care, odată re-transformaţi în corpusculicontribuiau substanţial la transformări masive în fiinţa acestuia, la regenerări cu senspozitiv. Alchimistul tindea să se înnobileze, provocând materia să-i cedeze esenţecreative. Acest proces presupune prelucrarea unui număr de elemente ale materiei, caresă degaje cantităţi de energie ce vor fi asimilate de către alchimist, iar ele, la rândullor, vor influenţa procesele din corpul acestuia, pentru distilarea unor realităţisuperioare. Cu alte cuvinte, elementele materiale, sub acţiunea directă a energiei, serefac într-o altă stare, superioară. În cazul acesta, am putea defini realitatea ca unproces continuu reversibil al celor doi poli, masa şi energia, proces care evoluează dincauza unui scop precis: Dezmărginirea materiei. Toate celelalte ştiinţe s-au străduit să studieze cât mai bine transformareamateriei în energie, iar aceste preocupări au favorizat neglijarea reversibilităţii acestuiproces. Materia nu progresează, nu involuează, ci doar participă la un număr decombinaţii impuse de tendinţele evolutive ale energiei, care pot folosi toate formeledeja existente ale materiei : fizică, chimică sau biologică; dar şi stările acesteia:solidă, lichidă sau gazoasă, formând sisteme de compuşi cu conţinut informaţionaldin ce în ce mai complex: „Să reţinem deci că informaţia ereditară este înscrisă înADN, de unde este preluată de către ARN-m şi tradusă (s.n.) într-o proteină-enzimăcapabilă să participe activ la funcţionarea metabolismului. Acest mecanism expussuccint constituie dogma centrală a geneticii, care poate fi exprimată în următoarearelaţie: ADN →transcripţie→ARN→translaţie→PROTEINE.”23 Acesta fiind unul dintre exemplele cele mai evidente, şi mai complete, alesistemului de circulaţie al informaţiei în procesul de Devenire a materiei. O nouăgeneraţie de forme materiale presupune, în mod obligatoriu, un alt nivel al Devenirii,generat de cantitatea nouă de informaţii moştenite de la generaţia trecută şi devenite23 Ioan Vintilă, Mutaţii genice, Bucureşti, editura Ceres, 1981, p.8-9

active cu scopul de a da naştere unei noi Realităţi. Toate informaţiile sunt stocate înstare neconceptualizată, o formă subtilă de energie, care va deveni activă şi se vamaterializa odată cu apariţia unei stări de dezechilibru profund. Altminteri, mamoriamateriei ar fi cu totul inutilă din cauza dimensiunilor pe care le-ar reclama. Evoluţiauniversului depinde în mod fundamental de ciclul energie/masă - materie –energie/masă, ciclu care este destinat să nu creeze niciodată două forme materialeidentice: „Pour Pauli, dans un système donné (l`atome et ses molécules) il ne peut yavoir deux particules (électrons, protons, mésons) dans le même état. Tout est uniquedans la nature :«Votre âme à nulle autre pareille…» ”24 [ Pentru Pauli, într-un sistemdat (atomul şi moleculele sale) nu se pot găsi două particule (electroni,protoni,mezoni) în aceeaşi stare. Totul este unic în natură : «Sufletul tău nu va găsiunul pereche…»].Sau aşa după cum se afirmă în Bhagavad-Gita : „La început,fiinţele sunt nemanifestate, [la mijloc] sunt manifestate şi la sfârşit [sunt din nou]nemanifestate; de ce te jeluieşti atunci, o Bharata? ”Memoria unei memorii nicicând pierduteGeneticienii ne-au dezvăluit ca molecula ADN conţine informaţii esenţiale ce provindin negura evoluţiei materiei vii: „Structura sa fizico-chimică specială îi permite săînregistreze, să tezaurizeze în decursul generaţiilor şi să transmită la celuleledescendente, informaţia genetică înscrisă în aceasta. În materialul ereditar esteînscris codificat modul în care sunt asamblate cele câteva mii de proteine cu rol deenzime sau hormoni, care dirijează funcţionarea metabolismului celular, precum şiproteinele de constituţie ale celulelor.”25 Molecula ADN nu este altceva decât o uriaşă arhivă activă, în care informaţiileesenţiale despre fiecare etapă a evoluţiei materiei vii sunt gata să se reactiveze, dacăvor fi refăcute condiţiile nivelului lor. Spectaculos este faptul că această uriaşacantitate de informaţii conţinută în molecula ADN nu exsită, există doar metafizicaacestor informaţii ce se vor materializa doar atunci când condiţiile din Realitate crează24 24 Luis Pauwels şi Jaques Bergier, op. cit., p.17525 25 Ioan Vintilă, Op. Cit., p.822.

o anume calitate a Dezechilibrului care să reclame o anume formă a informaţiei şinumai pe aceea. Specialiştii numesc aceasta starea recesivă a informaţiei. Urmând logica aceasta, putem afirma că fiecare nivel al evoluţiei a fost odatăcel mai evoluat - deci a mărginit Universul -, a deţinut supremaţia în istoria universalăa materiei. La rândul nostru, suntem o etapă care va deveni un nivel informaţionalstocat în ADN-ul viitorimii, ceea ce presupune nemurirea noastră. „Învăţăturilesecrete consideră că «mulţimea celorlalţi» e formată din cu totul altceva decât din«amintiri». Ea e constituită din fiinţe vii a căror activitate îşi continuă cursul şi-l vacontinua la infinit sub forme diverse, căci nu există moarte. Nu «amintirea» luiPlaton, Isus sau Cristofor Columb obsedează Eu-ul pe nume Pierre, ci Platon, Isussau Cristofor Columb, ei înşişi, mereu vii şi acţionând prin energiile pe care le-audeclanşat odinioară. Iar oamenii care au purtat aceste nume erau şi ei tot niştemanifestări ale unor energii multiple. În Platon care îşi preda învăţătura în Grecia, înIsus parcurgând Galileea, în Columb aventurându-se pe Ocean, la fel ca şi în domnulPierre, sălăşluiau o mulţime de prezenţe vii ale căror origini se pierd în adâncurile denepătruns ale eternităţii. Să însemneze asta oare că diferitele personalităţi adunate care formează unEu rămân inerte sau, cu alte cuvinte, că acest Eu nu e defel activ? Nici vorbă de aşaceva, se răspunde în Învăţăturile orale secrete. Individul Pierre sau Paul este uncentru de energii care, la fiecare gest, la fiecare vorbă, la fiecare gând al lui, seavântă în lume producându-şi efectele.”26 Înainte de descoperirea funcţiilor moleculei ADN, această afirmaţie ar fi avutun sens greu de pătruns, de aceea şi făcea parte din „Învăţăturile orale secrete” alefilosofilor budişti, iar descifrarea sensului cerea multă trudă şi timp îndelungat demeditaţie. Structura moleculei ADN ne relevă faptul că există un scop în modalitatea destocare a informaţiilor, un scop al cărui efect trebuie să se dezvăluie cândva în viitor.Lanţul acesta de energii conservate are o menire în sine, mult mai importantă decâtcea care ni se dezvăluie la suprafaţă. Lanţul de energii, definit de filosofii orientali saulanţul de informaţii identificat de geneticienii contemporani se constituie ca o entitate26 26 Alexandra David-Neel, Op. Cit., p. 81

compusă, care poate fi supusă descompunerii. Putem atunci, foarte bine, să gândim căavem de a face cu acelaşi lucru, definit în două moduri, de pe două poziţii diferite deabordare. Dar în esenţă, este vorba despre o construcţie complexă, formată din entităţicare, la rândul lor, conţin o sumă de entităţi complexe. Fiecare construcţie exprimă unnivel de evoluţie superior, alcătuit prin compunere şi definind un anume stadiu deevoluţie al materiei. Informaţiile esenţiale s-au desprins din suportul lor materialiniţial şi s-au combinat cu altele venind din anturaj, cu scopul de a fixa o anumerelaţie între individ şi mediu. Privite aşa, lucrurile par să confirme aforismul Zen: ”Toate lucrurile suntreductibile la unul. La ce este reductibil acesta?”27 Fiecare lanţ din cuprinsul materieivii s-ar reduce la unul, dacă urmăm această logică. Dar la ce se reduce acest unu? În mod firesc ar trebui să se reducă la o mulţime, doar că aceasta nu mai esteuna materială, ci una virtuală, inefabilă, non-conceptuală. Atunci s-ar pune întrebarea: câţi unul au fost la origini? Dacă acceptăm, ca valabil, modelul de organizare a moleculei ADN, la începutn-a fost – şi nu rămâne - decât un unul, oricât ar fi de dificil de acceptat, pentrusofisticata lume de astăzi. Şi iată că se naşte o întrebare teribil de dificilă: în cazulacesta Unu este doar Unu, sau o pluralitate? Toate mitologiile despre naşterea lumiivorbesc despre faptul că din Unu s-a născut Doi, apoi Trei şi abia apoi a apărutpluralitatea. Dar oare Unu era doar un simplu Unu? Aş spune mai degrabă că la bazalui Unu am avea de-a face cu un fenomen de translaţie declanşat în urma uneidiferenţe de potenţial: fotonul transformat în corpuscul de acestă diferenţă de potenţialce se iveşte într-un sistem material oarecare. Să nu vorbim noi oare – fără să ne dămseama – de fapt de întreg Universul, dar într-o altă stare? Pentru ca energia neconceptualizată să se transforme într-un concept, care săconţină o informaţie, a fost nevoie de un proces minuţios şi îndelungat pentru27 27 * * * , Yoga tibetană şi doctrinele secrete, traducere de Mircea Iacobini, Bucureşti,Editura Sophia, Arad, 1993, p.24.

distilarea unui element de masă, ce a dat formă materială acestuia ( conceptului) şi astocat o informaţie. Uriaşa diversitatea a materiei să fi pornit de la o singură celulă? „Mitoza(pusă în evidenţă pentru prima dată de Flemming în 1882) reprezintă tipul obişnuitde diviziune a celulelor somatice prin care o celulă cu un număr diploid decromozomi se împarte în două celule fiice, fiecare tot cu un număr diploid decromozomi identici din punct de vedere structural cu cei din nucleul celulei din careprovin. Aceasta înseamnă că fiecare celulă fiică dispune de acelaşi material geneticcuprins în cromozomi, ca şi celula mamă.”28 «Acelaşi material», dar nu şi acelaşi set informaţional, pentru că fiecareindivid se constituie ca o amprentă unică, şi asta numai datorită setului informaţionalconţinut. În univers nu există doi indivizi identici, iar singularitatea este dată dediferenţa dintre seturile informaţionale. Forma este – aparent - aceeaşi, dar conţinutulinformaţional şi funcţiile sunt unice. Funcţiile generale de adaptare la o anumerealitate sunt aparent identice, diferenţa este dată de specificul mecanismului princare funcţia cultivă relaţia sa cu mediul. O definiţie care încearcă să cuprindăgeneralitatea funcţiei va ascunde tocmai cele mai importante momente ale funcţionariiacesteia: particularităţile, individualităţile, amprentele. Materia există fundamental independent şi în afara cunoaşterii, pentru că eaeste cea care o generează (cunoaşterea), prezentând Forme Materiale aparentidentice, dar care, fiecare purtând informaţii deosebite, le face capabile de combinaţiicu rezultate revoluţionare, ce stau la baza unor procese cu totul noi. Pentru că materia nu s-a născut la un anume moment dat, şi nici nu va pieri laun anume moment dat, ea apărând mereu, şi pierind mereu, ascunde în conţinutul eiparticularităţi ce tind spre combinarea cu alte particularităţi cu care pot intra înrezonanţă, ascunzând mereu momente ale unei mutaţii importante, sau nu. Apariţia celulei vii dovedeşte tendinţa materiei de a evolua de la formele decompus al unei realităţi, la cele de creatoare de realităţi. Înmulţirea celulei a creatprimul nivel de adaptare la o realitate şi primul schimb activ de informaţii între oentitate subiectivă ( cu nevoi de adaptare şi aspiraţii oportuniste) şi una obiectivă,indiferentă. Informaţiile dobândite au fost conservate şi transmise generaţiei28 Ştefan Popescu-Vifor, Genetica animală, Bucureşti, Editura Ceres, 1978, p.21.

următoare: „…informaţia genetică este reprezentată de secvenţa bazelor azotate(nucleotidelor) în lanţurile polinucleotidice ale moleculei de acid deoxiribonucleiccare intră în structura unui cromozom. Se mai ştie iarăşi că molecula de aciddeoxiribonuclieic suferă un proces de replicare care are drept efect formarea a douămolecule. Această replicare se realizează de maniera în care fiecare nouă moleculăprezintă un lanţ polinucleotidic din molecula veche şi un lanţ polinucleotidic nou,sintetizat în timpul procesului de replicare. Rezultă de aici că în procesul de replicarefiecare lanţ polinucleotidic al moleculei ADN devine matriţă pentru sintetizarea unuinou lanţ.”29 Procesul acesta, descris de Ştefan Popescu-Vifor, ne arată că avem de aface cu un mecanism inefabil de transmitere a unui set de informaţii cu scop creator. Dar, ce trebuie remarcat cu osebire, este faptul că avem de a face cu o formăde informare care, fixează în generaţia nouă, informaţii oportuniste despre adaptareala mediu, dar şi tendinţele non-conceptualizate de modificare a acestuia. Şi toatăaceastă informare se defineşte ca starea creativă a Inefabilului, a non-conceptualului, astfel putând să se creeze un statut al materialităţii folosind continuuimaterialitatea. Putem desprinde din această afirmaţie o erezie teribilă: tot ce este materialeste prin sine perfectibil, prentru că reprezintă o etapă a Inefabilului care tindesă-şi perfecţioneze continnuu propria sa calitate rămânând astfel stareafundamentală a Universului, şi întreţinând o relativitate creativă. Acţiunea oportunistă şi agresivă a populaţiei de celule asupra mediului face caraportul dintre acesta şi mulţimea celulelor să ducă la apariţia unei Nevoi: creareaunui alt nivel de adaptare. Cu cât starea de dezechilibru a raportului celulă-mediu estemai mare, cu atât Nevoia se acutizează şi dă naştere unei Lipse ce reclamă oÎnlocuire. Putem afirma că acest proces reprezintă cardinala DezmărginiriiUniversului. Acest proces impune ca existenţa celulei să se caracterizeze printr-oactivitate agresivă asupra mediului, impunând acestuia modificări cumulative, caremodificări, la rândul lor, impun celulei necesitatea unui proces de adaptare maiperfecţionat. Pentru a-şi menţine ritmul de adaptare, celula trebuie să-şi dezvoltetendinţele oportuniste prin care să depisteze punctele cele mai permisive ale mediului,în care să formeze nişe de populare. Când nivelul de adaptare la mediu, al populaţiei29 29 Idem, p. 105

de celule, a fost depăşit de schimbările din mediu, a fost necesară o nouă formă deorganizare a materiei vii. Celula nu a mai putut face faţă singură schimbărilor demediu; a trebuit să dea naştere unei combinaţii şi, în felul acesta, s-au creat premiseleunei forme noi, care să facă faţă condiţiilor de mediu. Cu alte cuvinte, s-au creatpremisele apariţiei de mutaţii genetice, pentru a fi creaţi noi indivizi, capabili sămanipuleze elementele unui nou sistem de informare cu mediul nou apărut. Fiecaremutaţie reprezintă o formă compusă superioară, care menţine formele compuseinferioare esenţiale, înglobate în structuri cu funcţii noi Pe măsura ce organizarea materiei vii evolua, împinsă fiind de schimbulcontinuu de informaţii între mediul creat şi individ, sistemul de informare devenea totmai specializat, iar datele transmise generaţiilor nou născute erau tot mai complexe. Apariţia acestei forme noi este primul pas către dezvoltarea sistemelorcompuse ale materiei, sisteme care au creat puzderia de forme pe care le cunoaştemastăzi. Scopul primordial, esenţial al materiei este Expansiunea, or aceasta presupuneun proces de dezvoltare bazat pe oportunism. Materia se dezvoltă în direcţia cea maipermisivă a Realităţii, direcţie care presupune cele mai mici eforturi, cel mai micconsum, cel mai mic risc. Şi totuşi, direcţia Expansiunii nu este una haotică, cipăstrează un sens specific fiecărei forme materiale. Din această conduită se naşteparadoxul ce confirmă teoriile holiste: Universul, ca întreg, este lipsit de scop şi dedimensiuni - materia ce-l compune dă mereu naştere unor forme ce se exprimă îninteriorul unui scop şi al unor dimensiuni, ceea ce desemnează fără tăgadă că întreîntreg şi parte primează regula întregului, pentru că materia îşi va schimba continuuformele pentru realizarea unui Univers continuu Dezmărginit. Fiecare nivel de organizare cunoaşte o dezvoltare pe orizontală în care se duceo luptă acerbă – atât cu mediul, dar şi cu ceilalţi semeni – pentru obţinerea celor maiperformanţi indivizi. Sensul este obţinerea individului perfect, şi, cu toate că acestaeste perfect inutil, parcursul menţine două funcţii importante:  întreţine şi adânceşte procesul de perfecţionare;  prepară apariţia unei/unor mutaţii. Individul perfect, specia perfectă, forma perfectă reprezintă atingerea unuipunct de echilibru între Realitate şi Materie şi presupune dispariţia unei FormeMateriale pentru a face loc alteia, superior organizate şi capabile de a producemodificări.

Pe parcursul selecţiei individului perfect, se creează premisele favorabilepentru naşterea de mutanţi, care vor forma noi populaţii cu capacităţi de prelucrare aunei/unor alte nişe de realitate. Trebuie să înţelegem limpede că termenul „prelucrare”presupune atât modelarea individului de către Realitate pentru a se obţine un setspecializat de informaţii transmisibile, cât şi crearea unei noi Realităţi, princontribuţia activă a individului în mediul de existenţă. Lucian Blaga distinge procesul acesta, referindu-se la evoluţia omului: „Viaţao bănuim dominată de două tendinţe evolutive antagoniste: una orizontală deadaptare făţişă prin «specializări organice», care duce la o particulară îngustare aambianţei, şi a doua, verticală, aspirând mereu spre tipuri constituţionale din ce înce mai înalte. Aceasta a doua tendinţă presupune, ca un revers sau ca un aspectcomplementar al ei, o anume sfială adaptativă şi duce la o progresivă desmărginire aambianţei.”30 Cosmosul nu poate fi măsurabil decât în trecutul său, viitorul, atât ca spaţiu,dar şi ca timp, nu poate fi măsurat, deoarece sensul acestuia este imprevizibil pentruobservatorul perisabil. Se pot emite prognoze, se pot face supoziţii, dar nu pot fiprecizate direcţiile de evoluţie ale acestuia, dar nici limitele sale, pentru că, pur şisimplu, acestea nu există. Fiecare formă a existenţei, prin prezenţa sa, limitează cosmosul, trasează ofrontieră, peste care va trece generaţia următoare. Ceea ce putem afirma cu siguranţăeste faptul că el, Cosmosul, este într-o continuă Expansiune, într-un proces deDezmărginire, ambele dependente de acţiunile trecute ale Materiei. Materia înainteazăcontinuu spre o direcţie dictată de sensul Dezmărginirii, dar etapele înaintării suntatinse mereu de alte generaţii ale acesteia, generaţii care definesc Realităţi cuconţinuturi sensibil modificate. Conform acestei afirmaţii, este posibil ca fotonulplecat dintr-o sursă luminoasă să nu atingă niciodată o ţintă îndepărtată, ci o anume„generaţie” a fotonului, născută şi adaptată de tendinţele evoluţiei sensului foton.Acest lucru ar face ca teoriile lui Planck sau Eistein, ca şi cele cauzale să fie cu multmai simple decât par. Iar rezultatele diverselor experimente ale fizicii quantice, fie eleteoretice sau practice, tind să confirme aceste fapte.30 30 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.120-121

O afirmaţie extremistă ar putea suna în felul următor: cosmosul reprezintăprocesul continuu de dezvoltare a unei Forme Materiale unice, proces care esteteribil de dependent de complexitatea tot mai sofisticată a sistemului informaţionalconţinut.Particulele primare ale materiei – electronul, protonul, fotonul etc. - nu sunt forme, cisemne ale acesteia. Ca şi semnul, cuprins în oricare discurs, particula primară amateriei nu se poate transforma din informaţie-fundamentală, în informaţie-complexă,decât în momentul în care se combină cu alte particule în anume proporţii. Fiecare nivel nou a plecat de la o stare de dezechilibru şi a tins să atingă onouă stare de dezechilibru, între aceste momente el traversând o etapă, pe care LucianBlaga o descrie astfel: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispiteispeculative, că viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şiformele, în condiţii cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa esteconstrânsă să accepte, într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţaîşi va realiza deci modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i suntdate, racordându-le la acestea cel puţin în sensul unei «suficiente armonii».Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme organice care eventual nu s-ar găsi înraport de aproximativă convenienţă cu ambianţa cosmică, ar fi desfiinţate subpresiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l presupunem între organism şiambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită cărora organismul concret seva găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru ca un organism să poatăsusţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că trebuie să admitem înprealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă. E clar, de exemplu,că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă ar fi pus încondiţiile vidului interstelar.”31 În toată istoria ştiinţelor se vorbeşte de faptul că materia tinde către starea deechilibru. Dar manifestarea intimă a acesteia ne arată că nimic nu este mai neadevăratca această afirmaţie. Materia tinde permanent către o stare de dezechilibru, pentru31 31 Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976, p.83 32 Apud Heinz Heimsoeth în Rosario ASSUNTO, Universul ca spectacol, traducere deFlorina Nicolae, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p. 94

că, în felul acesta se adaugă sistemului noile informaţii, ce vor genera căile spre alteforme de organizare ale materiei. Afirmaţia lui Leibniz : „Concilierea şi contopireacontrastelor pe care mistica le vedea în Dumnezeu, se traduce în lume prin conceptulsalvator de «armonie» cu ajutorul căruia disonanţele amănuntelor contribuie lacreşterea şi completarea consonanţei supreme a întregului.”32 se dovedeşte astăzidoar afirmaţia unui filosof pătruns de esenţa modelului mistic, ce pune în centruluniversului fiinţa creatoare divină ce are nevoie de echilibru, de armonie. „«Într-oexperienţă macroscopică, sistemul nu poate dobândi informaţie (în sens cibernetic)decât pe seama unei negentropii existente, în valoare cel puţin egală». Şi invers.«Orice informaţie de care dispune un sistem îi permite să producă o negentropie acărei valoare este cel mult egală cu informaţia de care dispune.»”33 Această afirmaţiea lui Brillouin evidenţiază mecanismul prin care Universul se păstrează într-o stare depermanent dezechilibru, dar şi procesul de continuu de restructurare a acestuia. Caatare, limitele universului sunt, ca şi acesta, într-o continuă Expansiune, într-unpermanent proces de Dezmărginire. De altfel, multă vreme filosofia a fost dominatăde credinţa într-un univers cu dimensiuni limitate, care nu poate fi cunoscut doarpentru că, la rândul lor, posibilităţile de cunoaştere ale omului sunt limitate. În fapt,nu se poate cunoaşte ceva ce nu există, pentru că Universul pur şi simplu este lipsit dedimensiuni. Haosul şi Cosmosul sunt stări ale unui Univers în continuă Dezmărginire.Doar formele materiale, datorită perisabilităţii, acţionează în raport cu anumedimensiuni relative. Starea de echilibru este un moment tranzitoriu, cel mai sărac în energie; estepunctul în care particula materială aşteaptă o informaţie nouă şi durează atât cât estenevoie ca această nouă informaţie să declanşeze mecanismul oportunismului: “Crezulbudist constă într-adevăr în două declaraţii scurte şi tranşante:Toate compusele sunt impermanente.Toate lucrurile sunt lipsite de ego (a\tman: eu sau suflet).Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea cenumim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de3233 Apud L. Bruilloun, vezi * * * Materia, spaţiul, timpul, Vol. II,ediţie îngrijită de GeorgeteTănase, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.159. ,

calităţile care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de acesteelemente constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine.Aceste cuvinte denumesc doar un grup de elemente. Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-oîmbinare de roţi - cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constăîntr-o şarpantă făcută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine,unde sunt?Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală,conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi înafara corporalităţii şi a gândirii?”34 Dar Universul? Toate formele compuse sunt supuse unei presiunii exercitate de tendinţacomponentelor de a se elibera din constrângerile respectivei alcătuiri. Aceastătendinţă este dictată de nevoia permanentă a Materiei de a se combina sub feluritechipuri, mărindu-şi astfel şansele de a forma noi Realităţi, pe care însăşi schimbarea eile impune. Rezultatul „final” fiind mereu obţinerea unei forme superioare a propriuluiSine. Iată de ce particulele materiale intră în combinaţii efemere, din care tind să sedesprindă, pentru a alcătui altele, mărind astfel sensul Expansiunii în Univers. Odată declanşat, procesul de descompunere va tinde să continue până laobţinerea particulelor primare, fundamentale, ceea ce ne dovedeşte că acestea îşipăstrează memoria iniţială, adusă din Inefabil, în toate combinaţiile în care devinpărţi, şi că tendinţa lor este de a reveni la starea originară, adică în Inefabil, pentru a-iîmbunătăţi calitatea, şi nu de a păstra compuşii în care sunt parte. Şi iarăşi mă văd silitsă trag o comcluzie eretică: memoria conceptualizată a Cosmosului are funcţia dea îmbogăţii continuu calităţile memoriei neconceptualizate a Haosului. Privind lucrurile astfel, putem afirma că elementele de masă există într-unnumăr limitat, finit; cele din tabelul de elemente chimice, şi, poate, alte câtevanedescoperite încă. Doar combinaţiile şi cantităţile acestor elemente trebuie să fieîntr-o continuă creştere, pentru a asigura nevoile Expansiunii pe care o impuneDezmărginirea universală.34 33 Alexandra David-Neel, op.cit. p.40.

Putem face foarte bine o paralelă cu semnele alfabetului, care sunt în numărlimitat, dar cu ele putem defini infinitatea de informaţii puse în circulaţie. Iar aceastăcomparaţie poate arăta că Formele Materiale ale Universului apar şi dispar nu dintr-uncapriciu al destinului, ci în virtutea unui scop urmărit, ceea ce dovedeşte că evoluţia seînfăptuieşte pe măsură ce sunt conturate anumite tendinţe impuse de realităţileconsumate. Dacă tendinţa particulelor materiale ar fi să intre în combinaţii şi să rămânăîntr-un echilibru stabil, lumea materială ar fi eternă, imuabilă şi stabilă ca forme.O astfel de lume ar presupune ca particulele ce intră în combinaţii să-şi piardămemoria iniţială, şi să devină parte a memoriei compusului. Atunci am putea afirmacă starea normală a materiei este echilibrul, dar nu am mai putea vorbi nicidecumdespre un proces de informare, pentru că totul ar fi îngheţat în forme fixe, iarUniversul ar fi cu desăvârşire lipsit de Devenire. În cazul acesta, am asista la dispariţia uneia dintre cele mai importantedimensiuni ale Universului: Timpul, care există doar pentru formele relative. De fapt,orice dimensiune este doar o expresie a relativităţii, pentru Univers ele, dimensiunile,fiind cu totul lipsite de sens.Oglindă, oglinjoară, cine e… „Minune a reproducerii instantanee şi complete, oglinda devine simbolulviziunii nealterate a lucrurilor. Un instrument în primul rând de cunoaştere a sineluicare îi revelează omului direct propria-i imagine, dublul, fantoma, simulacrul,perfecţiunile şi defectele fizice, precum şi imaginea universului înconjurător, în ceamai exactă formă. Prudenţa o consultă cu un şarpe.Oglinda e totuşi un instrument de transfigurare a universurilor pe care, dealtminteri,le reflectă asemănătoare unele altora.”35 , afirmă Jurgis Baltrušaitis. Ce altceva poate fi o clonă, dacă nu o oglindă, o oglindă care respectă întrutotul principiile fundamentale catalogate de Baltrušaitis, doar că, în plus faţă de35 Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981,p.19

oglindă, îşi permite să ne prezinte totul într-o structură tridimensională purtătoare aunui sistem energetic? Ea are aceeaşi funcţie, pentru omul modern, pe care o avea oglinda pentruînvăţaţii timpurilor pierdute: „Oare nu-i adevărat că nu-i nimic mai demn pentru omdecât a-şi contempla figura? Într-o oglindă, imaginea apare miraculos, şiasemănătoare şi mobilă, supusă tuturor gesturilor originalului, întotdeauna de vârstacelui ce o contemplă întrucât dezvăluie aspectele succesive ale vieţii”36. Ca şioglinda, clonul are milioane de faţete ce pot, simultan şi identic, să transpună orealitate, dar, în acelaşi timp să o deformeze esenţial, umplând-o de fantome:„Numai eumă asemui cu tine,tu oglindă, tuniciodată nu semenicu tine.Numai absenţa,Numai ea,SeamănăCu tot ceea ce este.”37 Apariţia oglinzii a umplut lumea de frisoane tenebroase, apariţia clonei areadus trena de emoţii datorate creaţiei dublului. Pentru că dublul poate fi oricine:Dumnezeu, Satana, propria umbră, duhurile pierdute din adâncuri. Şi totuşi, clona nu este la fel de importantă ca oglinda, este doar maispectaculoasă. Important este, însă, faptul că s-a putut desprinde din molecula ADN un setcomplet de informaţii funcţionale. Mecanismul acesta a dat naştere unui momentfoarte important. Desprinderea de seturi informaţionale funcţionale din această uriaşăarhivă va deschide posibilitatea de a pătrunde într-un univers fecund şi miraculos, iarclona va deveni eroul principal al unui teatru catoptric.36 Apud Apuleius în Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, traducere de Marcel Petrişor, Bucureşti,Editura Meridiane, 1981, p.1637 Nichita Stănescu, op.cit, p. 360

Prezenţa seturilor funcţionale de informaţii, la nivelul inefabil al uneimolecule de materie vie, întăreşte afirmaţia că în univers informarea se faceîntotdeauna în baza unui sens niciodată cunoscut sau predestinat. Un sens al căruiparcurs depinde de slăbiciunile mediului, slăbiciuni care vor facilita manifestărileoportuniste ale materiei, capabilă să creeze nişe pe care să le populeze. Numai dinpunct de vedere social, oportunismul este considerat o caracteristică degradantă;pentru materia vie, aceasta este trăsătura esenţială, ce impune schimbarea. El este celcare declanşează, întreţine şi perfecţionează mecanismul de adaptare la noile formeele mediului: “Prin urmare, nimic nu poate fi asemănător cu forma, după cum niciforma nu poate fi asemenea cu altceva; în caz contrar, pe lângă forma aceea ni se vaivi mereu o altă formă, iar dacă aceea din urmă ar fi asemenea cu ceva, atunci se vaivi iarăşi alta, astfel încât o pururi nouă formă nu va conteni să se ivească, odată ceforma ajunge să fie asemenea cu propriul ei părtaş. “ 38 Acest proces începe de la nivelele cele mai simple ale organizării materiei,pentru a se dezvolta exponenţial, explodând într-o puzderie de forme, fiecare cuscopul de a stabili o relaţie de interdependenţă cu mediul pe care ea însăşi îl creează,şi-l reprezintă.Secole de-a rândul, savanţii lumii s-au străduit să înţeleagă cum este alcătuită lumea,din ce, care sunt „semnele” din care se alcătuieşte discursul universal. Preocupaţi deanatomia particularului, oamenii de ştiinţă au fost mai puţin atraşi de mecanismulcomunicării dintre diferitele părţi ale acestuia, cu atât mai mult, cu cât accentulprimordial a fost pus pe masa universului. Toate sensurile evoluţiei au fost atribuite masei, legile ei au fost declaratefundamentale, predominante, esenţiale. Având o manifestare greu deductibilă, după criteriile sistemelor mistice saumecanice, energia a intrat în conştiinţa omenirii, mai întâi ca o curiozitate, apoi cafactor esenţial al mişcării unui sistem, dar oricum ca un element separat, şi nuaparţinător materiei. A fost o cale teribil de anevoioasă până la înţelegerea faptului că substanţacosmică, numită materie, cuprinde, deopotrivă, şi masa şi energia. Că aceste două38 Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E.Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 92

categorii sunt forme de manifestare ale aceleiaşi entităţi; că energia şi masa, înCosmos, sunt inseparabile şi că fac parte dintr-un proces infinit. Monada masa-energieeste eternă, dar compuşii acesteia sunt perisabili. „Nici un lucru nu apareproducându-se de la sine (fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apareprodus de un alt lucru. Nimic nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătăexistenţă întâmplător. Tot ce capătă existenţă există dependent de nişte cauze.”39 Aceste afirmaţii ale filosofilor orientali sunt, mult mai târziu, reluate de cătreştiinţele umaniste europene, stabilind legăturile de interacţiune ale fenomenelor:« Într-un articol program, el (N. Trubeţkoi) reduce, în fond, metoda fonologică lapatru demersuri fundamentale : în primul rând, fonologia trece de la studiulfenomenelor lingvistice conştiente la cel al infrastructurii lor inconştiente ; earefuză să trateze termenii ca entităţi independente, luând, dimpotrivă, ca bază aanalizei sale relaţiile dintre termeni; ea introduce noţiunea de sistem : «Fonologiaactuală nu se mărgineşte să declare că fenomenele sunt întotdeauna membri ai unuisistem, ea arată sisteme fonologice concrete şi scoate în evidenţă structura lor» ; însfârşit ea urmăreşte descoperirea unor legi generale, fie prin inducţie, «fie deduse înmod logic, ceea ce le dă un caracter absolut»”.40 Arogante încă, ştiinţele exacte refuză să accepte beneficiile sistemelor şicontinuă să claseze, să măsoare, să eticheteze elementele unei realităţi pe care o potmanipula, fără să o implice în vreo structură, reducându-i existenţa la coeficientul desinteză dintr-o statistică. Procesul acesta continuă, încercând să se impună şi-n legile sociale. Nebunia„indicatorilor” a pus stăpânire pe mecanismele activităţilor sociale, paralizând,anchilozând şi ascunzând procese delicate şi sensibile, care au nevoie de altfel detratamente.Unu în raport cu sine39 Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturilor tibetane, p.44.40 Claude Levi-Strauss, Antropologia strucutrală, traducere de J. Pecher, Bucureşti, EdituraPolitică, 1978, p.42.

Şarpele înghiţindu-se pe sine: esenţă mistică a viului, care se naşte din sine şimoare în sine; spirala eternă a timpului, care cuprinde universul; simbol al replicăriiinfinite a lui Unu. Parabola monadei universale, care se naşte continuu din sine, într-opermanentă preocupare pentru re-definire. În cele de mai sus am vorbit despre o inteligenţă artificială, despre omoleculă ADN şi despre o clonă, dar şi despre faptul că există reguli de model, carele guvernează. În felul acesta am ajuns la categoria lui Unu. „Când însă cineva arveni să arate că Unul în sine este el însuşi o pluralitate şi ar mai arăta că pluralitateaeste cu adevărat Unu, eu aş fi de-a dreptul uluit”41, spunea Socrate, dar iată căcercetările moderne, ca şi vechea filosofie orientală, au demonstrat că Unu esteexpresia unei pluralităţi şi conţine însăşi esenţa spiritului de expansiune a materiei îndezvoltarea sa eternă. Unu nu poate exista decât sub forma sumei. O matrice capabilăsă elibereze elemente primordiale şi să atragă astfel de elemente, relizând prin acestproces continua sa adaptare la Realitate. Dacă privim Realitatea ca pe o stare, şi nu cape un proces, atunci cu siguranţă Unu va fi imuabil şi indivizibil, dar dacă acceptamfaptul că Realitatea este un proces mereu instabil, atunci Unu, musai să fie opluralitate care primeşte o definiţie. Mentalitatea de cunoaştere a timpului său nu i-ar fi permis lui Socrate săînţeleagă adevărata alcătuire a lui Unu. Nu i-ar fi dezvăluit mişcarea intimă ce permiteexistenţa pluralităţii în fiinţa lui Unu. Istoria cunoaşterii a fost întotdeauna dependentăde descifrarea modelelor materiale ale realităţii, coborând tot mai adânc în straturileintime ale acesteia: „Sfera în care trăim, cea care constituie lumea noastră, nu constăîntr-un loc material în care am fi închişi. Ea este creată de amploarea şi diversitateacontactelor pe care simţurile noastre ( mintea fiind considerată al şaselea simţ labudişti şi la sectanţii celorlalte doctrine indiene) ni le procură, cât şi de reacţiileorganismului nostru fizic şi mintal la aceste contacte. În afara celor de care suntemconştienţi, există, după toate probabilităţile, multe alte câmpuri de conştiinţă care nesunt inaccesibile, ceea ce nu exclude posibilitatea unor acţiuni eficiente din partealor, care să producă rezultate în «lumea noastră».4241 Vezi Parmenide în Platon, Opere, vol VI, traducere de:S. Vieru, M. Ciucă, C. Noica, E.Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 86.42 Alexandra David-Neel, op.cit., p.121

Pe măsură ce omenirea a izbutit să refacă modelul unui câmp de conştiinţă,acesta i-a indicat noi câmpuri, dar şi faptul că unitatea unui lucru este doar o impresiesuperficială, formală. Dimensiunea plurală a lui Unu constituie, de fapt, esenţa existenţei universuluişi exprimă atât limitele acestuia, dar şi capacitatea sa de a extinde pluralitatea spreinfinit. Sau, dacă vreţi: „Mai întâi exigenţa de unitate a structurii universului”43,pentru că, după cum continuă să afirme Petre Botezatu :”Se ştie că sfera unei noţiunicolective nu este formată din elementele colectivului, ci din exemplare care sunt totcolective.”44 Dar, continua filosoful demonstraţia: „ Pe de altă parte însă, nu putemnici afirma că proprietăţile colectivului sunt complet independente de însuşirileindivizilor. În definitiv proprietăţile noi rezultă din sinteza constituanţilor, dincolaborarea elementelor.”(s.a)45 Putem lesne gândi atunci că Unu este o Pluralitatestrict definită, o mulţime care a izbutit să-şi determine un teritoriu într-o Realitate, omatrice care va iradia mulţimi mai firave sau mai consistente de pluralitaţi definibileca Unu. Dar, pentru că Realitatea este un proces, ea va cultiva permanent instabilitateaşi dezechilibru pentru a putea să rămână o expresie a evoluţiei, în consecinţă Unu esteo matrice care pierde şi primeşte continuu elemnte, pentru a putea să rămână uncompus al acesteia, al Realităţii. Oricare ar fi destinul formelor particulare ale lui Unu, care sunt efemere,materia definită ca Unu este eternă şi plurală, tocmai pentru că are capacitatea de aînmagazina continuu datele esenţiale ale etapelor consumate şi de a crea, în sine, noiforme ale lui Unu capabile să re-împlinească mereu o Realitate: „În spaţiu, vedemivindu-se şi dispărând nori, fără să le putem stabili un loc de unde au apărut şi undese întorc. În spaţiu, vedem strălucind soarele, luna, planetele, stelele, dar ce estespaţiul însuşi?”4643 Petre Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panquantismul, Iaşi, Editura Universitaţii „AlexandruIoan Cuza”, 2002, p.7544 Idem, p.79.45 Ibidem46 Alexandra David-Neel, op.cit., p.109.

Această afirmaţie vine să definească unul dintre preceptele filosofiei tibetanetimpurii: „Cunoaştere care te-ai dus, te-ai dus dincolo şi mai departe de dincolo,salut ţie!”47 Conforma acestui precept, Unu poate fi cunoscut, ca Unu şi Pluralitate,atunci când izbuteşti să treci dincolo de forma sa, dacă izbuteşti să-i atingi esenţa şi sătreci dincolo de ea. Realizarea unei astfel de cunoaşteri implică o deschidere către informaţiileesenţiale, pe care realitatea ni le comunică sub diverse forme, de cele mai multe oriinefabile, dar şi eliberarea de Vãsanã: „Vãsanã (memorie) este un termen caredenumeşte forţele create de activitatea colectivă care s-a desfăşurat pe plan fizic saupe plan psihic şi care se manifestă în prezent sub formă de obişnuinţe. Vãsanã neîmpinge să acţionăm şi să gândim în acord cu ceea ce a fost făcut şi gândit deantecesorii noştri şi de noi înşine. Vãsanã constituie un fel de ecran ce nuanţeazăimpresiile pe care le cauzează contactele noastre fizice şi mentale, amestecându-le,instantaneu, amintirile concepţiilor şi senzaţiilor care au fost ataşate contactelorasemănătoare”48. Desigur, a fost deosebit de greu pentru om să poată stăpâni procedee care săînlesnească astfel de comunicări. Limitele gândirii raţionale – care s-a dezvoltatputernic, mai ales o dată cu instalarea principiilor sistemului mecanic, care au fostdominate de legitatea masei - au întârziat mult legătura cognitivă subtilă, dintreentitatea subiectivă, om şi entitatea obiectivă, realitate. Cele trei descoperiri recente tind să modifice profund raporturile din procesulde cunoaştere umană şi să releve că realitatea este guvernată şi de alte legi esenţiale,legi care ne-au rămas ascunse de mult timp, de prea mult timp. Şi mai tind să nesemnaleze un principiu profund ce stă la baza relaţiei noastre cu universul: Eu însumisunt moştenitorul celui ce a murit în clipa trecută. Aceasta presupune că numişcarea este legea fundamentală a materiei, ci comunicarea, mişcarea fiindvehiculul care o înlesneşte: „Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici uneveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumitsens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decâtrepetare a aceloraşi arhetipuri primordiale; această repetare, actualizând momentul47 Idem, p.118.48 Idem., p.137.

mitic în care a fost revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în aceeaşiclipă aurorală a începuturilor”49. Asta înseamnă că eu sunt Uiversul, Universul care mă naşte şi mă ucide înfiecare moment al existenţei mele, şi mă ţine în legătură directă cu forme ce nu suntEu, şi mă sileşte să dau naştere la forme ce nu sunt El. Atunci, când va sosi momentul să înţeleg?De iei un strop, rămâne tot mai mult Putem să ne imaginăm – cu totul arbitrar - o structură sferică în care orice Unudefineşte o Pluralitate, alcătuită din structuri aşezate în straturi. Prima prejudecată, cear fi legată de un astfel de model, ar fi să ne imaginăm suprafaţa sferei fiind compactă,lucru cu totul fals. Suprafaţa unui astfel de nivel este desemnată de limitelepluralităţilor conţinute, care limite nu sunt defel compacte. Suprafaţa ultimeipluralităţi perceptibile ascunde o mulţime de realităţi ce converg spre un miez, care nueste forma ultimă, ci punctul de trecere dintr-o realitate în alta. Înapoia aceasteisuprafeţe se află o altă suprafaţă, iar între ele un conţinut ce defineşte diferenţa dintrecele două realităţi. Dacă supunem cunoaşterii doar stratul dintre cele două suprafeţe,înţelegerea noastră este distorsionată de lipsa conţinutului ascuns de cea de a douasuprafaţă. Şi procesul continuă cu fiecare strat. Situaţia aceasta se datorează faptului că materia este indiferentă la cunoaştere. Pentru materie, importantă este Devenirea, nu Cunoaşterea. De altminteri,putem afirma cu destulă siguranţă, că materia în sine nu are sensul Cunoaşterii, cidoar al Devenirii, asta fără să însemne că anumite forme materiale – cum ar fi omul –să nu aibă conştiinţa cunoaşterii. Fiecare nivel de organizare a materiei reprezintă orealitate nou creată, şi, o dată cu aceasta, forme care să-i forţeze limitele: „Nu e vorbade o înlănţuire de cauze şi efecte formând o linie simplă care ar şerpui izolată, ci de ocombinaţie de cauze neasemănătoare, având fiecare gradul ei propriu ( mai mic saumai mare) de eficienţă şi participând la producerea unui efect.”5049 Mircea Eliade, op.cit. p.7250 Alexandra David-Neel, op.cit., p.162.